Azi-dimineaţă, cînd m-am trezit şi în timp ce Wada mă ajuta să mă îmbrac, am fost uimit de seriozitatea obrazului său, Şi mi-a împărtăşit noutatea, cu un aer posomorît. Din ajun, nu se mai ştie nimic despre dulgher.

Din ordinul lui Mr. Pike, au fost scotocite toate colţişoarele corăbiei. Nu s-a găsit însă nimic.

—      Şi ce crezi că i s-o fi întîmplat? întrebai.

—      Oamenii ucis pe el şi aruncat apă. Toţi neghiobi şi ticăloşi! Adevărată bandă de cîini şi porci!

Întrebai pe steward, care îmi adeveri spusele lui Wada şi so­coti, ca şi el, că dulgherul a fost omorît.

El adăugă:

—      Toţi aici gîndesc numai la omor. Şi pe mine omorît, sigur, azi, mîine!

„Foarte bine! Dar eu apăr la mine. Şi întîi omorît cîţiva!”

Spunîndu-mi aceste cuvinte, îşi descheie vesta şi văzui de-a lungul corpului său, în partea stîngă ca s-o poată avea oricînd la îndemînă, o teacă de pînză, legată cu o curea. Din teacă se ivea mînerul unui cuţit lung, cu care taie măcelarii carnea în bucăţi.

Bătrînul chinez scoase încet arma de temut, care avea o lun­gime de vreo două picioare. Pentru a-mi arăta că era bine ascuţită, tăie o foaie de ziar în bucăţele.

—      He-he! adăugă el cu un rînjet batjocoritor. Eu numai „gal­ben murdar”, „maimuţoi”, „fleac”. Înţeles!

„Dar ei lasă pace pe mine!”

Nimic nu-mi dădea putinţa să aflu adevărul. Noaptea fusese liniştită, Ninsese. Nici un val nu scăldase puntea corăbiei. Aşadar, presupunerea unui accident trebuie înlăturată.

Pe la ora opt, Mr. Pike a întrunit pe toţi oamenii pe corabie şi i-a întrebat pe rînd. Răspunsurile au fost aceleaşi: „Nu ştiu nimic!

Cînd i-a venit rîndul, Mulligan Iacobs a fost neobrăzat ca de obicei:

—      Dulgherul?! mîrîi. Dar ce credeţi că puteam să-i fac?

„Îmi închipui că mă veţi învinui că m-am repezit la uriaşul acela şi l-am aruncat peste bord. Ce dovadă aveţi, vă rog? E ade­vărat că sînt cel din urmă dintre nătărăi şi că am, aşa prăpădit cum sînt, o forţă de taur!”

Mr. Pike se încruntă, dar nu stărui şi trecu la altul.

Scena era mişcătoare. De sus, de pe dunetă, Mr. Pike domina semeţ pe oamenii adunaţi pe punte, vicleni şi închişi în ei înşişi. O       zăpadă uşoară îşi scutura vertical fulgii în aerul liniştit.

„Elseneura”, ale cărei pînze erau aproape amorţite, aluneca în­cet şi suspinînd pe valurile, care abia îi atingeau marginile.

Cu chipurile trase, oamenii se legănau în ritmul pe care-l im­punea corabia, cu mîinile în mănuşi şi picioarele în cizme. Cei trei necunoscuţi cu ochii ca topazul ascultau visători, fără să priceapă nimic.

Deodată, începu să bată vîntul dinspre est.

Mr. Pike fu cel dintîi care simţi. Îl văzui tresărind şi întinzînd obrazul spre vîntul acela uşurel. În clipa următoare, îl simţii şi eu.

El aşteptă o clipă, spre a se încredinţa că n-a fost numai în­chipuire. Apoi, uitînd de dulgherul dispărut, începu să dea ordine scurte echipajului, care se grăbi să-şi reia munca.

Toate pînzele pe care le aveam fură întinse pe vergi, pînă în vîrful catargului: cîrmaciul învîrti roata barei şi „Elseneura” în­cepu să alerge spre est. Ochii mei întîlniră pe cei ai lui Tom Spink, a cărui privire era triumfătoare.

Părea că spune: „prevăzusem bine!” Şi faptele o dovedeau cu prisosinţă. Dulgherul cu picioarele mari zburase peste bord, fără să ştie cum, împreună cu traista lui cu vrăjitorii — şi vîntul cel bun venise!

Voios din cale-afară, Mr. Pike măsura duneta în lung şi în lat. Dispreţuind frigul, îşi scosese mănuşile şi-şi freca mîinile de bucurie. Îşi vorbea şie-însuşi şi-şi manifesta mulţumirea într-un chip hazliu.

Îşi îndrepta privirea cînd spre partea de dinainte şi spre oa­menii a căror muncă o supraveghea, cînd, fericit, spre partea din care sufla vîntul prielnic şi cădea zăpada.

—      Ei bine, ce credeţi Mr. Pathurst? mă întrebă fără veste.

De data asta am nimerit-o! Am nimerit-o! Ha! Ha! Ha!

Flecărea vrute şi nevrute şi începu să-mi vorbească despre res­taurantele franţuzeşti din San-Francisco, ale căror bucătării erau neîntrecute în pregătirea unei anumite mîncări de raţă.

—      Raţa trebuie apucată şi aruncată într-un cuptor bine încăl­zit, unde stă şaisprezece minute... După mine, patrusprezece mi­nute sînt de ajuns. Mîncarea e coaptă şi delicioasă!

Vorbindu-mi, îi lăsa gura apă...

Pe la amiază, încetă să cadă zăpada şi vîntul deveni mai rece. Ne iuţirăm pasul şi dulgherul acela uriaş aruncat în apa îngheţa­tă spre a servi de hrană peştilor, rămase mult în urma noastră.

La ora trei, începu furtuna şi noi sfîşiam, cu o iuţeală nebună, Oceanul turbat, ale cărui valuri ce veneau dinspre est se spărgeau zgomotos de cele ce veneau dinstre Vest, respingîndu-le într-o luptă cumplită şi triumfătoare.

Mr. Pike privea pierdut vergele vintrelor, care se bolteau sub rafale, ca arcurile sub mîna unui arcuş nevăzut şi erau în fiecare clipă ameninţate să fie smulse sau frînte.

Puţin îi păsa, îmi spunea, jurîndu-mi că — orice s-ar fi în­tîmplat — nu va strînge nici o bucăţică de pînză.

Mai mult, dădu ordin să se întindă şi pînza cea mai mare, susţinînd că nici Dumnezeu, nici chiar Diavolul nu vor izbuti s-o facă să sară din loc.

—      Barometrul coboară! îmi spuse Mr. Pike. Asta-i bine! Cu cît se va mări puterea vîntului, cu atît mai repede vom înainta spre vest.

Doi inşi, schimbaţi la fiecare jumătate de oră, se căzneau în acelaşi timp cu mînuirea barei de la cîrmă. Şi cu tot frigul, le şiroia sudoarea pe obraji.

Spre seară, ne încrucişarăm cu altă corabie care încerca să se îndrepte spre est şi îndura, la rîndu-i toate necazurile pe care le îndurasem noi.

Văzînd-o, Mr. Pike începu să ţopăie ca un sălbatic şi salutînd-o batjocoritor, îşi urlă dispreţul voios spre formele îmbrăcate în muşamale, ce se zăreau pe duneta acelei corăbii nenorocite.

Noaptea care urmă în plină suferinţă şi glorie, astfel că nu putui închide ochii.

Săriturile „Elseneurei” mutaseră din loc soba cea mare din salon şi focul trebui să fie stins. În cabine au fost aprinse sobe cu gaz. Dar soba mea răspîndea un miros înăbuşitor, încît am stins-o.

Aflai a doua zi dimineaţă, că nici Marguerite nu putuse dormi. Dar alergătura nebunească a corăbiei n-o înfricoşa deloc.

În schimb, Mr. Mellaire era stăpînit de oarecare temeri, pe care mi le mărturisi:

—      Să conduci în felul acesta o corabie atît de încărcată ca a noastră, e un lucru nechibzuit.

„Elseneura” nu-i un yacht uşor, cu care-ţi poţi îngădui orice îndrăzneală, ci un adevărat lădoi plin cu cărbuni. Ce s-ar întîmpla dacă ne-ar sfărîma catargurile? Am fi nimiciţi!”

La ora opt, Marguerite şi cu mine ne urcarăm pe dunetă şi găsirăm pe Mr. Pike, care nu dormise deloc.

Ne salută voios.