Cele cîteva pînze, care putuseră fi aşezate la locurile lor, atîrnau de-a lungul catargurilor şi se izbeau de ele.
Mr. Mellaire îşi îndreptă degetul arătător spre partea dreaptă a corăbiei şi putui deosebi o fîşie subţire şi îngheţată de pămînt, cu nişte munţi albi şi retezaţi.
— Insula Statelor! îmi spuse. Iată marginea ei răsăriteană.
Cu alte cuvinte, eram exact în situaţia unei corăbii care înconjurase această insulă, înainte de a se îndrepta spre Capul Horn. Şi cu toate acestea, erau patru zile de cînd atinsesem strîmtoarea Le Maire şi de cînd trecusem de-a curmezişul Capului. Ba, îl şi depăşisem cu cîteva mile!
Trebuia s-o luăm de la început! Şi asta, după ce dădusem atîta înapoi de la punctul nostru de plecare.
În cursul îngrozitoarei furtuni pe care o îndurasem, locuinţele echipajului fuseseră inundate cu desăvîrşire, în două rînduri. Mai bine zis, tot ce era acolo: îmbrăcăminte, cearşafuri, plăpumi, fusese muiat şi îngheţat, urmînd să rămînă în starea aceasta pînă cînd vom fi trecut de „Capul anevoios” şi vom fi ajuns în latitudini mai temperate.
Acelaşi lucru s-a întîmplat şi în partea centrală a corăbiei.
Am aruncat o privire în cocioaba lui Charles Davis. Înspăimîntătoare privelişte!
Din patul de sus în care era trîntit, el începu să rînjească şi, clătinîndu-şi capul ca o maimuţă, îmi azvîrli:
— Ha! ha! Ce fericit o fi O’Sullivan, că s-a cărăbănit de aici într-o lume mai bună!
„Dacă mai era pe aici, ştiţi foarte bine că s-ar fi înecat în patul de jos în care zăcea!”.
„Vă dau cuvîntul că am fost silit să înot, ca să ajung aici sus. Şi apa sărată face mult rău rănilor mele deschise”.
„E o cruzime fără pereche de a osîndi o făptură omenească să zacă într-un asemenea culcuş, în timpul traversării Capului Horn. Uitaţi-vă puţin la gheaţa de pe podea. Aici, temperatura este sub zero grade”.
„Cearşaful şi plapuma îmi sînt ude. Şi eu sînt doar un biet bolnav, lucru de care poate să-şi dea oricine seama, aşa cum mi se vede şi nasul în mijlocul obrazului”.
— Negreşit că te plîng! îi răspunsei. Dar, cu toată sinceritatea, în situaţia aceasta e şi vina ta!.
— Ei vina mea!? glumi. Dar să nu credeţi că pentru asta sînt un om sfîrşit!
„Dimpotrivă, regimul ăsta prieşte. M-am îngrăşat. Şi nimic altceva nu mă împiedică să mor decît gîndul la procesul ce se va desfăşura înaintea tribunalului din Seattle”.
„Dacă mă credeţi primiţi rămăşagul cu stewardul. Nu puteţi pierde. Vă dau un sfat sigur, fiindcă nu sînteţi un om rău şi v-aţi purtat totdeauna frumos cu mine”.
— Îţi mulţumesc. Dar ia spune-mi, cum te-ai încumetat să faci o asemenea călătorie în starea în care te afli?
— Starea în care eram?... Care stare?... răspunse Charles Davis cu un aer nevinovat. Cînd ne-am îmbarcat, n-aveam nimic şi nu sufeream de nimic. Altfel, nu m-aş fi îmbarcat!
„Boala mi-a venit pe urmă. M-aţi văzut, cred, cocoţat pe catarguri, cînd nu eram vîrît în apă pînă la gît. Jos, în fundul corăbiei, am muncit la cărbuni. E un meşteşug aspru, de care un bolnav n-ar fi fost în stare”.
„Şi nu uitaţi, Mr. Pathurst, că despre toate astea veţi avea să depuneţi mărturie. Mi-am făcut cu prisosinţă datoria”.
Îi întorsei spatele şi mă îndepărtai, în timp ce el striga:
— Dacă într-adevăr credeţi că am să crăp, puneţi rămăşag cu mine că nu va fi aşa, vreţi? Da, am spus, bine, prindeţi-vă cu mine însumi!...
*
* *
Ca urmare a istovirii la care este supus echipajul, a cărui sănătate se îmbunătăţise, începe să slăbească iar. Obrajii oamenilor sînt iar traşi şi crăpaţi de ger. Sub mantalele de muşama pe care curg şiroaie de apă, îmbrăcămintea e un fel de burete, pe care căldura corpului se sileşte să-l usuce.
Ceea ce e ciudat, silueta oamenilor, pare să se fi lărgit, ca şi cum ei s-ar fi îngrăşat. Dar această închipuită schimbare se datorează adaosului de haine pe care-l poartă la ei.
De fapt, fiecare om se umflă sub manta cu două flanele, două veste şi două sau trei pardesiuri. Şi picioarele lor par uriaşe, fiindcă ei şi-au înfăşurat în jurul cizmelor mari fîşii de pînză de sac. Văzîndu-i legănîndu-se pe punte, te-ai putea crede în faţa unei cete de elefanţi.
La urma urmelor, n-am de ce cîrti în privinţa asta. Din, curiozitate, am pus pe Wada să-mi cîntărească îmbrăcămintea şi încălţămintea. Fără manta şi cizme, echipamentul meu are o greutate de optsprezece livre. Şi cînd bate vîntul nu mi-e prea cald.
Cum pot oare marinarii, după ce au îndurat suferinţele pricinuite de trecerea Capului Horn, să se mai îmbarce vreodată pentru aceeaşi călătorie? Nedumerirea aceasta depăşeşte puterea mea de a înţelege şi-mi dovedeşte prostia lor.
Henry, pilotul-ucenic, îmi stîrneşte o milă adevărată. Însuşirile lui se ridică mult deasupra celor ale lepădăturilor care îl înconjoară. E aproape din clasa noastră şi într-o zi va fi un bun secund ca şi Mr. Pike.
Deocamdată, îndură aceleaşi necazuri ca şi oamenii din echipaj, în tovărăşia lui Buckwheat, un tînăr cu care e prieten şi care locuieşte în partea centrală a corăbiei. El are pielea fină şi albă şi am observat azi după-amiază, în timp ce trăgea de o funie, că mînecile mantalei sale, întărite de apa sărată, i-au jupuit încheieturile mîinilor, încît carnea îi sîngerează şi e plină de „bube de mare”.
Mr. Mellaire, căruia i-am vorbit în privinţa aceasta, mi-a declarat că în opt zile mîinile şi încheieturile tuturor oamenilor se vor „împodobi” cu asemenea bube.
*
* *
— Cînd credeţi că vom fi făcut înconjurul Capului Horn? am întrebat aproape cu naivitate pe Mr. Pike, care mergea înaintea mea pe punte.
Mr. Pike s-a întors şi m-a privit înfuriat, de parcă l-aş fi înjurat. Apoi, a mîrîit încet şi s-a îndepărtat, fără să-mi răspundă măcar. El ştia că nu se poate glumi cu marea şi tocmai lucrul acesta face din el un marinar desăvîrşit.
Zilele se scurg mereu, dacă pot fi cumva numite zile răstimpurile cenuşii şi posomorîte, care despart întunecimi nesfîrşite.
N-am mai văzut soarele de o săptămînă. Pe întinsul acesta lichid, morocănos, întunecat şi vijelios, poziţia pe hartă a corăbiei se stabileşte după apreciere.
