— Sînt la ordinele dvs.! Mă adresai lui Mr. Pike. Ce am de făcut?

— Ţintiţi pe Roberts! îmi răspunse.

Şi-mi arătă un om ce se afla pe punte.

Adăugă:

—      E cel mai bun trăgător din echipaj. Dacă-l doborîţi, e foarte bine.

„Dacă nu-l nimeriţi, îi veţi insufla cel puţin teama de Dumne­zeu”.

Era întîia oară, cînd ţinteam un om. Dar situaţia era atît de gravă, încît febra obişnuită într-o asemenea împrejurare nu puse deloc stăpînire pe mine.

Roberts, văcarul era la o sută de picioare de dunetă. Nu-l nime­rii. Totuşi, greşisem ţinta cu atît de puţin, încît el sări în sus.

În clipa următoare, descoperindu-mă, Roberts îşi îndreptă spre mine revolverul cu care era înarmat.

Dar i-o luai înainte, trăgînd iar. Atins de data asta, el se clătină şi căzu pe spate, apoi încercă să se ridice şi-mi trimise încă un glonte, care se pierdu în aer.

Mă cuprinse un fel de nebunie, şi, sub apăsarea neîntreruptă a degetului meu arătător, o ploaie de plumb ţîşni din arma mea, năpustindu-se asupra lui Roberts.

Îl nimerii de cel puţin trei ori. El căzu, după ce se roti de cîteva ori, se ridică iar într-un cot şi trase iar la întîmplare încă două gloanţe; apoi, se lungi pe punte şi rămase ţeapăn. Era mort.

În timp ce-mi priveam arma, simţii că mă atinge cineva pe braţ. Era Wada, care-mi aducea o duzină de cartuşe. Le luai şi le încăr­cai în armă, trimiţîndu-l să-mi aducă altele.

De abia se îndepărtase Wada, cînd Bill Quingley, care zăcea la picioarele mele, îmi prinse gleznele şi îşi înfipse dinţii în pulpele mele. Scosei un ţipăt de surpriză şi de durere.

Dintr-o săritură, Mr. Pike îmi veni în ajutor. Trîntind lui Bill Quingley o lovitură zdravănă de picior, îl făcu să-mi dea dru­mul. Îi trînti apoi încă una, mai zdravănă, trimiţîndu-l peste bord, fără ca trupul să atingă măcar stinghia de sprijin.

Mike Cipriani era în agonie, nu departe de noi. El avu totuşi puterea să se tîrască pe podea, părînd că vrea să se îndrepte spre cîrmă şi să lovească poate, înainte de a-şi da sufletul, pe Margue­rite, ce se afla acolo.

Mr. Pike interveni iarăşi şi, folosindu-se de acelaşi mijloc ca şi la Bill Quingley, îi tăie poftele şi gîndurile, oricare ar fi fost. Mike Cipriani zbură şi se duse să-l întîlnească în mare pe Quingley.

Puntea de jos era goală. Nu se mai vedea nici un răzvrătit.

Mr. Pike îşi vîrî revolverul în buzunarul bluzei şi urlă spre partea din faţă a corăbiei:

— Unde v-aţi ascuns, şoarecilor? Ieşiţi din găuri şi veniţi aici. Vreau să vă vorbesc.

Guido Bombini, împins desigur de Bert Rhine, fu primul care se arătă şi înainta în chip de soi, făcînd o sumedenie de gesturi ca să dea de înţeles că are gînd uri paşnice.

La rîndu-i, Mr. Pike arătă că n-are nimic în mîini.

Cînd îşi dădură seama că într-adevăr secundul nu mai trage, începură să apară şi ceilalţi, unul cîte unul, avînd între ei pe Bert Rhine, Nosey Murphy şi Kid Twist, care conduceau „ostilităţile”.

—      Bine! spuse Mr. Pike, cînd îi văzu apropiindu-se destul.

Cei trei necunoscuţi pe care ni-i dăruise Capul Horn urmau în neştire mulţimea, ca şi Faunul, care nu înţelegea nici el nimic din întîmplările groaznice de pe corabie.

Şi Charles Davis apăruse, tot viu. Obrazul lui, galben ca ceara, se deosebea în chip ciudat de feţele pîrlite care îl înconjurau.

Lîngă el se aflau Mulligan Iacobs şi Andy Fay, plini de ură.

—      Unde-i Sydney Waltham? tună Mr. Pike. Vreau să-i vorbesc. De ce nu-i aici, printre voi?

„Să se ducă unul să-l caute! Apoi veţi relua lucrul. Dacă nu, Dumnezeu să aibă milă de voi!”

Oamenii, neliniştiţi, se frămîntară într-un tropăit tăcut.

—      Sydney Waltham, ieşi la iveală! tună Mr. Pike peste cape­tele pe care le domina.

—      Bestie bătrînă! mîrîi Mulligan Iacobs.

—      Tăcere, Mulligan! porunci Bert Rhine, pe care infirmul îl privi cu fiere.

—      Bert Rhine, reluă batjocoritor Mr. Pike, fii liniştit! Cînd îţi va veni rîndul, nu vei fi uitat!

Şi începu iar să strige:

—      Sydney Waltham, ucigaşule, mă auzi? Haide, mişelule, apropie-te, avem o răfuială veche amîndoi.

Se părea că în gîndul lui stăruia mai mult ucigaşul căpitanului Somers şi pedepsirea lui, decît însăşi răzvrătirea dezlănţuită.

Dar al doilea locotenent, făcîndu-se că nu aude, nu se arăta.

Mr. Pike se întoarse iar spre Bert Rhine şi spre răzvrătiţi şi strigă:

—      Haide, Bert Rhine, dă-le o pildă! Sau te arunc peste bord, ticălos fără pereche!

„Vă dau, ţie şi şobolanilor ciumaţi care te înconjoară, două minute ca să vă supuneţi!”

Ticălosul şi cei doi tovarăşi ai lui rînjiră, cu rîsul lor întunecat şi duşmănos.

—      Mai întîi, mîrţoagă bătrînă, va trebui să asculţi ce vrem să spunem!

„Davis, tu care nu te sperii şi ştii să vorbeşti, spune tu lecţia!

—      Deştept avocat, îl întrerupse Mr. Pike şi straşnică lichea!

Charles Davis rămase cu gura căscată şi Bert Rhine ridică din umeri şi se răsuci pe călcîie, pregătindu-se să plece.

—      A, bine! spuse el liniştit. Dacă nu vreţi să staţi de vorbă...

Mr. Pike încuviinţă:

—      Dă-i drumul, Davis! Scoate-ne neghiobiile pe care le ţii în gîtlej! La vremea potrivită, vom mai avea astfel încă o socoteală de încheiat.

Charles Davis tuşi spre a-şi drege glasul şi începu: