Dar să urmărim pe rînd întîmplările.

Ieri după-amiază, exact la cinci săptămîni de la prima noastră ieşire din strîmtoarea Le Maire, ne găseam încă o dată drept de-a curmezişul Capului Horn.

La ora patru ne-am schimbat direcţia, cu faţa spre vînt, îndepărtîndu-ne de uscat, care putea să fie la vreo cincizeci de mile.

Atunci, căpitanul West dădu lui Mr. Pike ordinul să cîrmească, spre a ne apropia de Cap.

Rămas singur cu căpitanul West, îl întrebai:

—      Nu vi-i teamă că în cursul nopţii corabia va fi abătută din drumul ei tocmai în direcţie contrarie şi mînată spre uscatul acela al nenorocirii, mai mult decît aţi vrea?

„Faţă de starea actuală a vremii, îmi răspunse, lucrul acesta, nu-mi pare de temut.

„Dacă adierea va continua să ne fie prielnică, nădăjduiesc că vom putea înconjura Capul Horn în zorii zilei!”

Nici o clipă nu mă gîndii să pun la îndoială îndreptăţirea ju­decăţii căpitanului Wrest, care coborî spre cabina sa, puţin după ce vorbisem cu el.

Rămăsei pe dunetă şi văzui pe Mr. Pike luînd măsurile tre­buincioase pentru îndeplinirea ordinului primit. Apoi, secundul se duse în odaia hărţilor.

Nu ştiu ce îndemn mă făcu să mă apropii de una din ferestruici şi să-l privesc. Mr. Pike stătea în picioare. Îşi scoase mantaua şi pălăria de pe care şiroia apa pe podea.

Cu rigla de calcul şi compasul în mînă, secundul se aplecase pe hartă. Obişnuita lui mînă aspră dispăruse. Pe obraji i se citea un fel de nelinişte. Zbîrciturile erau acum mai vădite. Ele vorbeau despre cei şaizeci şi nouă de ani şi despre luptele aprige duse toată viaţa împotriva mării.

Mă dădui îndărăt şi mă simţii la rîndu-mi cuprins de spaimă. Ştiam că spre nord, încotro mergeam, se înălţa dincolo de ceaţa ce­nuşie care ni-l ascundea, un ţărîm cu stînci uriaşe, de care se spăr­geau valurile, neîntrerupt şi zgomotos. Şi aproape de mine, un om deprins cu meşteşugul, se apleca îngrijorat pe hartă...

Apoi, gîndul mi se îndreptă spre căpitanul West. În el trebuia să am toată încrederea. La urma urmelor, Mr. Pike nu era decît un om istovit, căruia vîrsta începea să-i tulbure judecata.

Şi coborîi, mai liniştit, ca să văd pe Marguerite la ea în cabină.

În timpul prînzului, Mr. Pike, stătu pe gînduri şi nu vorbi mai nimic. Ciulind urechea, părea că ascultă neîncetat zgomotele din afară, legănarea şi izbirea funiilor în catargul de oţel, ciocnirea va­lurilor de lemnăria corăbiei şi năvălirea lor pe punte.

Mă trezii că iar îi împărtăşesc teama. Dar e de la sine înţeles că, faţă de căpitanul West şi Marguerite, îmi înfrînai dorinţa ori­cărei întrebări nechibzuite. Şi nu întrebai nimic nici la ora opt, cînd zării pe secund îndreptîndu-se spre dunetă, pentru a-şi lua în primire quart-ul pînă la miezul nopţii.

Mă culcai şi adormii numaidecît.

Puţin după miezul nopţii, mă deşteptai. Lampa ardea încă în tavan. Auzii limpede schimbarea echipelor de serviciu şi pe Mr. Pike trecînd prin gang şi îndreptîndu-se spre cabina sa.

Prin uşa care rămăsese întredeschisă, îl văzui oprindu-se, po­trivit obiceiului său, spre a-şi răsuci o ţigară. Şi tuşi, aşa cum făcea totdeauna cînd după ce-şi aprindea ţigara, îl năvălea fumul în plămîni.

După cîtva timp îi auzii iar paşii pe gang. Îmi aruncai privirea şi-l văzui trecînd din nou, îmbrăcat tot cu pălăria şi mantaua şi în­călţat tot cu cizmele de mare. Cu toate acestea, ştiam că era scurtul său răstimp de odihnă, de odihnă la care-şi cîştigase cu prisosinţă dreptul.

Mă cuprinse iar neliniştea şi, ridicîndu-mă din pat, îmbrăcai grelele mele veşminte marine. Ajungînd la scară, trecui pe dinaintea cabinei Margueritei. Pen­tru primenirea aerului, uşa era întredeschisă. Bătui încet, vîrîi capul pe uşă şi intrai.

Marguerite citea. O întrebai de ce nu doarme.

—      Fiindcă nu mi-e somn! îmi răspunse.

Vorbind drept, nu cred să se fi temut de ceva. Cît despre pu­tinţa ca „Samuraiul” să se fi înşelat cu adevărat, nici prin gînd nu-i trecea aşa ceva.

Nu-i era somn, atîta tot! Şi cu toate acestea, îngrijorarea re­simţită de Mr. Pike pătrunsese pînă la ea, prin cine stie ce căi ne­lămurite. Dar ea îşi gonise din minte o asemenea temere.

Pornii spre dunetă şi mă îndreptai spre odaia hărţilor.

Întins pe spate, căpitanul West dormea pe canapea. Nu era în­velit şi nu-şi scosese decît mantaua şi cizmele.

Respiraţia-i era liniştită şi trăsăturile de pustnic ale obrazului său se îndulceau parcă în amestecul de umbră şi lumină al încăperii, în care ardea lampa cu fitilul coborît.

Din acest mediu odihnitor se desprindea o adîncă seninătate.

Îmi continuai plimbarea şi întîlnii pe Mr. Mellaire. Era plin de vioiciune şi nu-l frămînta nici o nelinişte. Nici o clipă nu-i venise în gînd să judece ordinele date ieri de căpitanul West.

—      Timpul tinde să se îmbunătăţească.. Îmi spuse, ridicîndu-şi mîna şi îndreptîndu-şi-o spre o parte înstelată de cer, ce se ivea între nori.

„Dar de ce nu dormiţi la ora asta, Mr. Pathurst?”

—      Sînt plictisit de tot, răspunsei, din pricina zvîrcolirilor co­răbiei şi mi-am pierdut cu desăvîrşire somnul. Vreau să spun: som­nul adevărat. Aşa că mal bine mă plimb!

„Invidiez pe căpitanul West, pe care l-am zărit acum în odaia hărţilor. Dormea ca un copil”.

—      E un obicei pe care l-aţi putea deprinde! îmi răspunse Mr. Mellaire. Toţi îl avem.

„Cu atît e mai vitregă vremea cu atît ne sînt mai mari sforţă­rile pe care le depunem — şi cu atît dormim mai straşnic. În ce mă priveşte, sînt aproape mort cînd pun capul pe pernă.

„Mr. Pike adoarme niţel mai greu, fiindcă trebuie să-şi sfîrşească întîi ţigara. Dar în timp ce se dezbracă, aţipeşte”.

Unde era oare Mr. Pike la ora asta? Iată ce mă neliniştea.

Mă îndreptai spre partea din faţă a corăbiei, în timp ce norii continuau să se depărteze, iar stelele să strălucească mereu mai mult

În partea din mijloc a corăbiei, nu găsii pe Mr. Pike.

Pe punte era o santinelă. Mi-o lumină o fîşie limpede de cer, arătîndu-mi apoi şi silueta secundului.

Mă uitai cîtva timp la cei doi inşi. Şi-mi dădui seama că ochii bătrînului marinar străpungeau ca nişte burghie întunericul mugitor, care despărţea „Elseneura” de ţărîmul nenorocit.

Înapoindu-mă pe dunetă, dădui iar de Mr. Mellaire.

—      Cum? Tot nu v-aţi culcat? Negreşit că...

—      Poate c-o voi face îndată! răspunsei. Aştept să deger bine mai întîi, pentru a simţi nevoia să mă încălzesc sub plapumă.

—      Vă invidiez. Sînteţi un diletant al mării.

„Dacă mă voi îmbogăţi cîndva, voi întreprinde şi eu o călătorie cum faceţi dvs., dar vă jur că-mi voi petrece în cabină toate quart-urile.

„Voi lua şi eu cu mine un servitor japonez, care mă va înşti­inţa despre tot ce se întîmplă pe bord şi, înţelegîndu-mi fericirea şi binefacerile ei, mă voi întoarce pe partea cealaltă şi voi adormi iar”.

Izbucnirăm amîndoi odată în rîsete.