Mr. Pike deschise larg uşa şi lumina mare a lămpii sale, pe care o ţinea drept înainte, păru că înghite licăreala posomorîtă a lămpii fumegînde, atîrnată de tavanul încăperii.

Cele trei stafii erau în odaie. Nosey Murphy nu minţise. Trei erau.

Închipuiţi-vă priveliştea.

În încăperea aceasta cu tavanul scund, umplută cu două rînduri suprapuse de paturi, şi mirosind urît, în pofida spălăturii necontenite făcută de apa mării, din pricina celor treizeci de inşi care dormeau acolo, trei oameni însîngeraţi stăteau în picioare, unul lîngă altul, mărunţei, în haine marinăreşti. Din cauza legănărilor „Elseneurei”, cei trei inşi se clătinau încet, lovindu-se între ei.

Andy Fay era tot în patul lui de deasupra, trîntit pe o parte şi privea mirat pe noii veniţi. Cu aceeaşi uimire îi privea şi Mulli­gan Iacobs, aşezat pe masă şi cu picioarele spînzurate în apă.

Fără îndoială, amîndoi se întrebau ca mine însumi de altfel, cărei rase puteau să aparţină cele trei făpturi enigmatice. Cu siguranţă că nu erau nici de rasă mediteraneană, nici scandinavă. Nu puteau fi mulatri, nici negri, nici galbeni. Sub pîrleala soarelui şi a aerului mării, se întrezărea pielea lor albă. Părul lor muiat de apă nu era nici brun, nici blond, ci fără culoare. Aducea cu nisipul. Ochii lor nu erau nici albaştri, nici negri, nici cenuşii, nici verzui. Erau galbeni ca topazul, rotunzi ca ochii de pisică şi ne priveau zgîiţi, ca într-un vis.

S-ar fi spus că e vorba de nişte lunatici pe care ni-i dăruise vijelia. Ei nu făcură nici o mişcare spre noi şi nici măcar nu zimbiră. Nemişcaţi, continuau să se uite la noi cu ochii lor ca topazul.

Andy Fay rupse cel dintîi tăcerea.

—      O noapte drăcească!... gemu, cu o voce tînguitoare.

„Cu neputinţă să închizi ochii, cu festele acestea ale Diavolului!”

—      Dar de unde au apărut păsările astea, Dumnezeule? bombăni înfuriat Mulligan.

„Asta-i vreme să te apuci să vizitezi oamenii, pe vîntul ăsta?!”

—      Îmi închipui că ai limbă, mormăi Mr. Pike. Întreabă-i sin­gur de unde au răsărit!

—      Da, sigur că am limbă! răspunse Mulligan Iacobs. Am limbă ca să vă spun că nu sînteţi decît o bestie bătrînă!

Dar nu era clipa nimerită spre a se reîncepe cearta veşnică dintre Mulligan Iacobs şi secund, astfel încît Mr. Pike nu se sin­chisi de mojicie.

Şi, întorcîndu-se spre noii veniţi, cufundaţi încă în visare, îi întrebă, într-un amestec de fraze mai mult sau mai puţin coerente, prin cuvinte mai mult sau mai puţin stîlcite, împrumutate din­tr-o duzină de dialecte deosebite, cu care orice anglo-saxon ce rătăceşte prin lume a avut prilejul să-şi îmbogăţească memoria, cine sînt şi de unde vin.

Să-şi îmbogăţească memoria... În cazul lui Mr. Pike, care nu e prea priceput în limbi străine, e un mod de a vorbi.

Nici un răspuns. Nici măcar o clătinare din cap. Cei trei oa­meni, cu înfăţişare plăcută la urma urmelor, păreau împăiaţi. Şi cu toate astea, erau oameni, aşa cum o dovedea sîngele ce curgea din rănile lor şi le mînjea îmbrăcămintea.

—      Sînt olandezi... încheie Mr. Pike, pe un ton dispreţuitor.

Cunoştinţele etnice ale secundului nu sînt prea numeroase. În afară de anglo-saxoni, propria lui rasă, nu mai cunoaşte decît trei feluri de oameni: negrii, mediteranienii şi olandezii.

Făcînd un gest, îndemnă pe cei trei oameni să se aşeze pe cîte un pat. Necunoscuţii schimbară între ei o privire satisfăcută, se căţărară liniştiţi în trei paturi de deasupra şi închiseră ochii.

Nu trecuse nici un minut şi pot să jur că dormeau duşi!

CAPITOLUL XXIX

Moartea „Samuraiului”

Totuşi, nu izbutim să ne îndreptăm spre vest. Dimpotrivă, din noaptea în care cei trei necunoscuţi fuseseră aruncaţi pe bord, am fost împinşi cu vreo două grade îndărăt.

Aceşti trei „fii ai mării” constituie marea taină a corăbiei noastre. Marguerite îi numeşte rîzînd „Vagabonzii Capului Horn” şi Mr. Pike se încăpăţînează să-i socotească olandezi.

Un lucru e sigur. În talmeş-balmeşul de naţionalităţi din care e alcătuit echipajul, nimeni nu-şi poate da seama din ce neam sînt oaspeţii nocturni şi nici să prindă cel mai mic indiciu asupra limbii lor, atunci cînd vorbesc între ei.

Mr. Mellaire crede că ar putea fi finezi. Dar dulgherul nostru cel cu picioare mari s-a împotrivit cu înverşunare unei asemenea susţineri, declarînd că el însuşi e finez şi nu-i recunoaşte ca pe fraţii săi.

Louis bucătarul ne-a povestit că undeva, în lume, cu prilejul unei călătorii de demult, a întîlnit oameni cu înfăţişarea vaga­bonzilor noştri, dar, din nefericire, nu-şi poate limpezi amintirile. Ca şi întregul cerc al asiaticilor, priveşte cu oarecare bunăvoinţă pe oaspeţii misterioşi.

Dar restul echipajului nu-i poate suferi şi-i priveşte cu oare­care nelinişte.

În tovărăşia Margueritei, fac în fiecare zi, între ora unspre­zece şi amiază, cîte o plimbare pe punte şi pe dunetă.

Azi-dimineaţă, ne-am oprit o clipă lîngă Tom Spink, care se afla la cîrmă şi l-am întrebat ce crede despre oaspeţii misterioşi.

Tom Spink a clătinat din cap, cu un aer ursuz.

—      Nu ştiu decît un singur lucru, ne-a răspuns, că s-ar putea să păţim ceva din pricina lor. Era mai bine dacă nu veneau!

Îmbrăcată în mănuşă, mîna Margueritei se sprijinea pe braţul meu, în timp ce ne hîţînau legănările corăbiei.

— Dar, întrebă ea, ce însuşiri neobişnuite au oamenii aceştia la urma urmelor?

—      Ce-i neobişnuit la ei?... Este că nu sînt deloc oameni! Adică oameni ca oricare alţii, cel puţin.

—      E adevărat, recunoscu Marguerite, că n-au prea ţinut seama de reguli în felul cum au apărut.

—      Nu-i aşa? strigă Tom Spink, fericit că a fost înţeles.

„De unde vin? Fireşte, nu vor să spună şi n-o vor spune”.

„Cu toată înfăţişarea lor cuviincioasă, sînt numai suflete. Su­fletele unor marinari, înghiţiţi de valurile corăbiei lor, care s-a înecat. Ei s-au scufundat odată cu butoiul pe care ni l-a aruncat marea cu puţin înaintea lor”.

„Sînt, adică, nişte strigoi dintr-o epocă îndepărtată. Foarte îndepărtată, aşa cum oricine poate să înţeleagă, uitîndu-se la mă­rimea ierburilor de mare prinse de butoi”.

—      Crezi ceea ce spui? îl întrebă Marguerite.

—      Sigur că da. Şi tot echipajul crede la fel ca mine. Aceia care şi-au trăit viaţa pe mare, ca mine, cunosc o grămadă de lu­cruri şi întîmplări, nedesluşite şi de necrezut pentru cei de pe uscat.

„Cînd vorbeşti oamenilor de pe uscat de vasul-fantomă, ridică din umeri şi izbucnesc în rîs. Cu toate acestea vasul-fantomă există, asta e sigur”.

„Dacă le vorbeşti despre lucrurile marine, iarăşi nu cred. Dar ce ştiu ei? Nu şi-au simţit niciodată piciorul prins fără veste de un duh necurat, cum am păţit eu acum vreo treizeci şi cinci de ani pe „Kathleen”. Mă înţepenisem tocmai între două lăzi şi duhul s-a folosit de nemişcarea mea, ca să-mi tragă o gheată din picior şi să fugă cu ea”.

„După vreo două zile mi-am scrîntit umărul, căzînd pe punte”.

Îi spusei:

— Acestea mi se par uluitoare şi greu de lămurit!

—      Ei, dar mai sînt şi alte lucruri, Mr. Pathurst, care nu pot fi lămurite.