📚Revolta Pe Atlantic - Jack London

Şi aş fi repetat cuvinte dulci:

                  „Sînt femeie!”

Şi aş fi cîntat, zeiţă blondă,

                  Frumuseţea mea”.

Pînă acum, îmi făurisem despre femei o părere păcătoasă. Multe dintre ele, chiar prea multe, fugiră după mine, îndrăgostite de mine... sau de dolarii mei.

Dar de data aceasta, sînt îndrăgostit de-a binelea. Mi se spu­sese că voi „păţi” într-o zi ca toată lumea. Nu voiam să cred. Şi la urma urmelor, dacă s-a întîmplat, n-are nici un rost să mă mai necăjesc.

Bineînţeles, multă vreme noi n-am fost în cursul acestei că­lătorii decît doi camarazi adevăraţi.

În ce mă priveşte, cel puţin, timpul acesta s-a sfîrşit. Pe aceea pe care am numit-o pînă acum Miss West, o voi numi de azi încolo, cînd voi vorbi de ea, Marguerite.

Marguerite... Ce nume drăguţ! Un nume uşor, asemănător aripei unei păsări care-şi ia zborul pe valuri. Un nume uşor şi fer­mecător.

Margurite, aşadar, e în vîrstă de douăzeci şi patru de ani. Cum am aflat? Foarte simplu.

Am întrebat pe Mr. Pike cînd s-a produs ciocnirea dintre „Dixie” şi barca aceea cu vopori, la San-Francisco. M-a lămurit: în 1901.

Marguerite avea pe atunci doisprezece ani. Sîntem în 1913, aşa că socoteala e lesne de făcut. Are douăzeci şi patru de ani. După cum se vede, aritmetica e o invenţie minunată.

Binecuvîntez neîncetat îndemnul care m-a hotărît să între­prind călătoria aceasta, care iese cu totul din comun. Cum se va sfîrşi, cu echipajul alcătuit din smintiţii şi ticăloşii ce se află pe corabie? Aceasta-i întrebarea. Bine sau rău, presupunerea e în­găduită.

Deocamdată „Elseneura” înaintează mereu, voiniceşte, împo­triva tuturor piedicilor, spre Oceanul îngheţat de sud şi vijeliile Capului Horn. Ea tîrăşte cu sine o întreagă dramă plutitoare, o dramă pătată de sînge.

Cît despre mine, eu plutesc mîndru, împreună cu stăpînii co­răbiei, deasupra nenorocirilor şi suferinţelor zilnice, al căror mar­tor sînt. Ele nu mă ating întru nimic, şi dacă vreau să dăruiesc ochilor o privelişte odihnitoare, nu am aproape de mine pe Mărguerite?

Dar să ne reluăm firul povestirii.

Azi e 1 iunie. Au trecut zece zile de la necazurile pricinuite de „pampero”.

Îndată ce vremea a devenit priicioasă, căpitanul West a schim­bat iarăşi direcţia corăbiei şi, cu vîntul în pînze, am izbutit să cîştigăm timpul pierdut. Ne-am continuat drumul şi ne aflăm acum la înălţimea insulelor Falkland, avînd rînd pe rînd ceaţă şi ploaie, furtuni şi vreme potolită.

Coasta Argentinei se zdrobeşte spre vest, dincolo de orizont şi azi-dimineaţă am atins al cincizecilea grad de latitudine sudică. Aici, de fapt, începe pentru marinari trecerea Capului Horn. Ea se sfîrşeşte la Pacific, la aceeaşi latitudine.

Timpul e frumos şi, deocamdată, „Elseneura” alunecă sub o adi­ere prielnică.

Din zi în zi creşte frigul. Înăuntrul corăbiei, duduie soba bine încălzită din salonul cel mare şi uşile sînt deschise, ca să se poată răspîndi în toate cabinele de dindărăt, căldura plăcută şi îmbietoare.

Dar afară frigul e aspru şi muşcător. Cînd ne plimbăm pe dunetă, sau ne încumetăm să mergem pe puntea îngustă de oţel, Marguerite şi cu mine ne îmbrăcăm cu veşminte groase. Puntea aceea vestită a fost reparată cum s-a putut şi aşezată la locul ei.

Am făcut o vizită la coteţ, reparat şi el de dulgher. Bietele păsări sînt într-o stare de plîns, fiindcă, apropiindu-ne de iarna straşnică de la Capul Horn, unde ele ar fi avut nevoie să aibă toa­te penele ca să le ţină cald, dimpotrivă năpîrlesc. Asta din pricină că acum e vară în ţările de unde vin.

Legea anotimpurilor e răsturnată aici, dar ea nu încetează să se facă totuşi simţită pentru sărmanele păsări.

*

* *

Ieri au început să se facă pregătiri serioase şi prea puţin liniş­titoare, în vederea trecerii Capului Horn.

Nu numai că au fost cercetate în amănunţime funiile şi vintrelele, de sus şi de jos, ale tuturor catargurilor, iar mînuirea şi funcţionarea lor au fost simplificate cît mai mult cu putinţă, dar s-au întins „funii de ajutor” de la un capăt la celălalt al punţii, la înălţimea umărului, pentru ca oamenii care ar fi răsturnaţi de valuri şi ameninţaţi să fie tîrîţi de ele, să aibe de ce să se agaţe.

În afară de asta, cele două uşi de fier de la babord şi tri- bord, care duc de la cabină spre puntea principală, au fost închise bine, şi astupate cu cîlţi. Ele nu se vor mai deschide, decît cînd vom ajunge în Pacific, plutind spre nord.

În timp ce noi ne pregătim astfel, ca să ne luptăm cu „Capul anevoios” (acesta e porecla pe care o dau marinarii Capului Horn), unul dintre locurile cele mai vijelioase şi mai de temut de pe glob, situaţia de pe bord se întunecă.

Azi-dimineaţă, Petru Marinkowitsch, unul din oamenii echipei lui Mr. Mellaire, a fost găsit ucis. I se aplicaseră mai multe lovi­turi de cuţit şi una dintre ele îi tăiase beregata.

Dar care din oamenii echipajului o fi săvîrşit crima? Unul sau mai mulţi? E greu de aflat taina acestei ticăloşii.

Spre amiază, corpul a fost aruncat peste bord, cu obişnuitul sac de cărbuni. E un fapt divers acum şi fără însemnătate.

Dar nu se poate tăgădui că spiritele sînt încordate. Fiecare aş­teaptă ceva, fără să ştie ce anume.

În cursul zilei, mi-am îndreptat paşii spre partea din faţă a corabiei şi am simţit prima dată trădîndu-le o vrăjmăşie surdă îm­potriva mea.

Cu toate că nu sînt decît un călător oarecare, fac parte din clasa asupritorilor, care domnesc în partea de dindărăt. Nu mi-a făcut nimeni nimic, dar mi-am dat seama că oamenii au ceva cu mine, din ura pe care o zăream în unele priviri ce-mi erau aruncate, ca şi din aceea ce se ghicea în ochii celor care dinadins întorceau capul în altă parte.

Numai Mulligan Iacobs şi Charles Davis au fost mai lămuriţi.

—      Aţi scăpat bine! îmi mormăi pe sub nas Mulligan Iacobs. Cobaiul ăla de Petro Marinkovitch e bine unde e! S-a lăsat ucis ca un purcel. Viaţa i-a fost păcătoasă şi păcătoasă i-a fost şi moar­tea. Cel puţin nu mai e silit să se istovească pe lumea asta.

„Sînt destui pe bord, care trebuie să-i invidieze soarta. Îi aşteaptă suferinţe şi mai mari”.

—      Ce vrei să spui? îl întrebai.