Astă-noapte, pe la ora două, era de veghe Mr. Mellaire.

Nu puteam dormi şi, datorită unei ciudate potriviri, citeam „Mentalitatea oamenilor primitivi” de Boas.

Deodată aud deasupră-mi zgomot de paşi.

În această clipă, „Elseneura” avea numai cîteva pînze întinse şi aproape sta pe loc. Mă întrebam ce se întîmplă şi ce putuse să aducă pe dunetă echipa de serviciu, cînd auzii alt tropot urmînd grăbit acelaşi drum. Era limpede, a doua echipă se dusese după cealaltă.

Nu auzeam nici trăgîndu-se, nici ridicîndu-se funiile şi-mi trecu prin minte gîndul vreunei răzvrătiri a echipajului.

Apoi, nu mai auzii nimic. Neputîndu-mă împotrivi crescîndei mele curiozităţi, îmi trăsei repede cizmele de mare, îmbrăcai grăbit cojocul, mantaua şi mănuşile, îmi trîntii pe cap pălăria imper­meabilă şi mă urcai pe dunetă.

Mr. Pike venise înaintea mea.

Cînd e o vreme atît de neplăcută, căpitanul West nu doarme în cabina lui. Gata să apară ori de cîte ori este nevoie, se culcă în odaia hărţilor. Se trezise şi el acum şi stătea în pragul uşii.

Razele care străbăteau din odaie luminau chipurile înfricoşate ale oamenilor. Era acolo întregul echipaj, afară de Charles Davis, Andy Fay şi Mulligan Iacobs.

—      Ce se întîmplă? întrebă căpitanul West.

Înainte ca secundul să aibe timpul de a răspunde, izbucni rînjind Bert Rhine:

—      Diavolul e pe bord căpitane!

Dar rînjetul acela prefăcut ascundea rău tulburarea de care era stăpînit netrebnicul Bert Rhine, cu toată străduinţa lui de a se arăta curajos.

Larry era îngrozit, se strîmba şi scrîşnea din dinţi, ca o maimuţă întărîtată şi speriată de un ciomag ridicat asupra ei. Dădea cît putea din coate, pentru a ieşi din beznă şi a veni sub ocrotirea razelor de lumină ce ţîşneau din odaia hărţilor.

Tony Grecul, tot atît de înspăimîntat, bolborosea nişte rugă­ciuni şi se închina necontenit. Cei doi italieni, Guido Bombini şi Mike Cipriani, îl imitau.

Arthur Deacon abia se mai ţinea pe picioare, ca şi Chantz evreul şi se propteau unul de altul, ca să nu se prăbuşească.

Bob, băiatul acela mare şi prea voinic pentru vîrsta lui, plîngea cu hohote, în timp ce prăjina aceea slabă, Borry, tremura şi plîngea cu sughiţuri, de-ţi sfîşia inima.

Tot atît de înspăimîntaţi erau şi Tom Spink şi Maltezul, cei doi marinari adevăraţi de pe partea din faţă a corăbiei — şi nu era unul din toţi oamenii aceia, care să nu întoarcă îndîrjit spatele spre întuneric şi să nu se străduiască să se apropie pe nesimţite de lumină.

Toţi netrebnicii aceştia mă scîrbeau mai mult decît aş fi în stare să spun. Toată adunătura de vite, strînsă pe puntea ce se legăna, mă dezgusta grozav, fiindcă alcătuia cea mai groaznică privelişte din cîte se pot vedea pe lumea asta.

Într-adevăr, o clipă dacă aş fi avut o putere dumnezeiască, aş fi nimicit toată banda.

Pe unul singur, de care mi-era milă, l-aş fi cruţat. Era Faunul. Ochii lui sticloşi, scăldaţi în lacrimi, fugeau înspăimîntaţi, de la un obraz la altul, încercînd să înţeleagă ce se întîmplă. Surd ca o cizmă şi nedîndu-şi seama despre rostul adunării tuturor, urmase grămada cu convingerea că trebuie împlinită vreo poruncă.

Privii cu luare-aminte şi pe Mr. Mellaire. Poate că e un ucigaş şi că din pricina aceasta se teme de Mr. Pike. Dar cel puţin nu se înspăimîntă de supranatural. Cu toate că puntea fusese invadată de echipajul îngrozit, el nu simţise deloc nevoia de a-şi întrerupe veghea şi nici să se ducă să ceară ajutor şi sfat lui Mr. Pike, sau căpitanului West. Se legăna înainte şi înapoi, într-un ritm asemănă­tor celui al mişcărilor puternice ale „Elseneurei” şi privea oamenii cu un aer batjocoritor şi vesel.

—      Şi cum arată diavolul? întrebă căpitanul West pe Bert Rhine.

Bert Rhine rînji cu un aer neghiob.

—      Răspunde domnului căpitan! tună Mr. Pike.

În privirea ticălosului străluci o privire ucigaşă împotriva secundului. Apoi, el se întoarse spre căpitan.

—      Nu ştiu nimic căpitane şi m-am ferit să-l privesc de aproape. Tot ce am putut să văd este că arată ca un uriaş!

— Da, căpitane, interveni Billy Quigley. E greu ca o balenă şi mare cît un hipopotam.

„M-am trezit fără să vreau în faţa lui. Atunci, am fugit cît am putut de repede. Dar el a alergat după mine şi am avut mare noroc că nu m-a înhăţat”.

—      Zău, căpitane! întări Larry, ceea ce spune el e adevărul curat.

„Cînd s-a izbit Diavolul de locuinţele noastre, credeam că a venit ziua Judecăţii din urmă”.

—      Mi se pare că exagerezi puţin... observă căpitanul West, zîmbind liniştit.

Şi întorcîndu-se spre Mr. Pike:

—      Vreţi să vă duceţi în partea de dinainte şi să staţi de vorbă cu Diavolul ăsta? Puneţi mîna pe el, legaţi-l bine şi voi veni şi eu să-l văd cum s-o crăpa de ziuă!

— Da, domnule căpitan! răspunse Mr. Pike.

Şi-mi răsună în urechi aceste versuri de Kipling:

„Bărbat sau femeie, Diavol sau Dumnezeu,

Nu ne temem de nimic, nicăieri...”.

Mr. Pike porni aşadar spre partea de dinaintea a corăbiei, în bezna nopţii şfichiuită de ploaia subţire şi deasă.

Mr. Mellaire şi cu mine îl urmarăm. Nici un om din echipaj nu avu curajul să ne întovărăşească.

În timp ce ne apropiam de locuinţele personalului, primirăm un duş atît de grozav, încît şi acum mă înfior cînd mi-l amintesc. Mă îmbrăeasem în grabă, astfel că nu-mi potrivisem mantaua cum se cuvine. Apa se strecura perfid prin locul pe care-l lăsasem liber la gît şi se scurgea pe tot corpul.

Ne continuarăm drumul. Deodată, fu azvîrlit pe punte ceva care se izbi cu putere de locuinţele echipajului, cu un zgomot înspăimîntător.

—      Ha! ha! exclamă Mr. Pike. Acolo-i diavolul! Se joacă.

Şi încercă să vadă obiectul ce se izbise, cu ajutorul lămpii de buzunar. Raza de lumină cutreieră apa posomorîtă şi cu spume albe, care clocotea sub picioarele noastre.

—      Iată-l!... Colo!... urlă secundul.

Dar, tocmai în clipa aceea „Elseneura” se afundă într-o viitoare. Tustrei ne ţinurăm cum puturăm, îndoindu-ne sub torentul care urmă.

Deodată, auzirăm iar o lovitură groaznică pe punte. Şi în timp ce prova se ridica, văzui, în bătaia luminii ce ţişnea din lampa secundului, o nedesluşită masă neagră care se rostogolea pe punte, în ritmul corăbiei.

Mr. Pike şi Mr. Mellaire se repeziră spre lucrul acela rătăcitor care, din pricina unei noi clătinări a corăbiei, se năpusti spre ei. Amîndoi săriră în lături, pentru a nu fi zdrobiţi.

Un val se năpusti peste mine şi pierdui din ochi pe cei doi locotenenţi.

Dar Mr. Pike se îndîrjea. Izbutise să pună mîna pe lucrul acela drăcesc şi să-l înconjoare cu un capăt de funie. Mr. Mellaire îi veni într-ajutor şi obiectul misterios fu în sfîrşit înţepenit,