📚Revolta Pe Atlantic - Jack London

Numai „Samuraiul”, într-un echilibru uşor, asemănător celui al unei păsări care-şi ia zborul, nu se clintea şi se mulţumea să se sprijine cu o singură mînă pe acelaşi parapet. Nu poruncea ni­mic, nimănui. Cum înţelesei îndată, nici nu era locul să se dea vreun ordin. Singurul lucru de făcut era de aşteptat — şi el aş­tepta liniştit.

Situaţia era simplă: sau „Elseneura” se va ridica ea însăşi, cu toate catargurile în stare bună — sau catargurile se vor sfărîma şi corabia nu se va ridica niciodată.

Deocamdată, „Elseneura” zăcea nemişcată, culcată pe o parte, iar vergele din stînga se scăldau în marea ce le acoperea cu spume.

Minutele păreau secole şi situaţia aceasta se prelungi pînă cînd prora¹³ îşi cîrmi direcţia sub bătaia vîntului, astfel că „Elseneura” se îndreptă pe chilă¹⁴. Recăpătarea echilibrului acestei fru­moase corăbii a fost una din cele mai uimitoare privelişti.

Din nenorocire, aproape numaidecît, o vijelie neobişnuit de puternică smulse de pe vergă pînza cea mare de jos a catargului dinainte. O smulse fără s-o desprindă cu totul şi marele pătrat începu să lovească furios. Era de crezut că, datorită zdruncinăturilor produse de loviturile ei repetate şi violente, corabia urma să se desfacă în bucăţi.

Unul lîngă celălalt, căpitanul West şi secundul priveau îm­preună întîmplarea aceasta nenorocită şi neprevăzută.

Obrazul lui Mr. Pike se crispă într-un rictus dispreţuitor pen­tru nepricepuţii care nu izbutiseră să lege temeinic pînza.

Cel al căpitanului West îşi păstra veşnica şi grava senină­tate.

Nici de data aceasta nu se putea încerca nimic. Timp de cinci minute, „Elseneura” fu zdruncinată de parcă ar fi fost prinsă între fălcile unui monstru uriaş.

Apoi, ultimele funii care ţineau încă pînza se rupseră şi ca­targul zbură în vijelie.

—      Pînza noastră a plecat spre Africa! îmi spuse rîzînd Miss West.

Fata, ca şi tatăl ei, nu ştia ce e frica.

După cîteva clipe, ea adăugă:

—      Ce a fost mai însemnat, a trecut. Am face bine, cred, să coborîm şi să ne adăpostim. Acum e rîndul mării. Adică al mării şi al vîntului laolaltă.

Într-adevăr, toată ziua a bătut vîntul. Dar a bătut, nu glumă!

Şi marea s-a umflat atît de mult, încît neputîndu-mă ţine pe picioare şi nemaiştiind ce să fac, m-am hotărît să mă culc, ghe­muit cu greu între pernele aşezate cu îndemînare de Wada şi prop­tite cu cutii goale de săpun.

În situaţia aceasta, şubredă şi niţel cam caraghioasă, primii vizita lui Mr. Pike. Ca să nu fie răsturnat, secundul fu silit să se agaţe cu ambele mîini de uşă, în timp ce la fiecare clătinătură a corăbiei picioarele îi alunecau în voie.

El îmi vorbi mai întîi de acest „pampero”, care „n-ar fi tre­buit să se producă” şi care „se năpustise asupra noastră împotriva tuturor regulamentelor”.

Apoi, mă întrebă dacă Possum suferă de rău de mare. Şi izbucni în înjurături pe seama aceştia echipaj neputincios, din cauza căreia pierdusem pînza.

În sfîrşit, mă rugă să-i împrumut unul din volumele răspîndite pe podeaua cabinei mele. Îi spusei că-i voi împlini bucuros dorinţa şi-şi alese „Forţă şi materie” de Büchner.

Nu izbuteam să mă dumiresc unde vrea să ajungă, frămînta fără îndoială un gînd, dar nu îndrăznea să-l mărturisească.

Secundul îmi înşiră apoi un fel de curs încîlcit de meteorolo­gie, cu privire la regimul atmosferic din La Plata.

Pînă la urmă, se hotărî şi mă întrebă cu un aer nepăsător:

—      Vă mai amintiţi, Mr. Pathurst, cîţi ani s-au scurs de cînd Mr. Mellaire, aşa cum ne-a istorisit, şi-a pierdut catargurile şi vasul în părţile în care ne aflăm noi astăzi?

Această întrebare neaşteptată mă lămuri numaidecît şi, în răs­punsul pe care i-l dădui, minţii dinadins:

—      Sînt opt ani de atunci.

Mr. Pike păru că socoteşte şi-şi scrutează memoria, în timp ce trei zdruncinături groaznice îl zvîrliră cu toată puterea dintr-o parte într-alta a cabinei.

—      Opt ani... repetă, după ce rumegă îndeajuns răspunsul meu.

„Care poate să fie corabia scufundată acum opt ani în largul lui La Plata? Voi cere lui Mr. Mellaire să-mi precizeze. Nu izbu­tesc să-mi amintesc şi mă miră, fiindcă în privinţa asta am o memorie foarte bună”.

Se pregăti apoi să plece şi se încurcă în mulţumiri pentru cartea pe care i-o împrumutasem şi din care, eram sigur, nu va citi nici măcar un rînd.

În pragul uşii, se opri şi, întorcîndu-se de parcă fusese lovit de o idee venită pe neaşteptate:

—      Nu cumva Mr. Mellaire o fi spus „optsprezece” ani, nu „opt” ani?

Clătinat din cap, ca să priceapă că se înşeală, apoi îl asigurai:

—      Nu, nu! Aşa cum v-am spus: opt ani. Aş fi putut să uit, dar îmi amintesc din ce în ce mai bine; a vorbit de opt ani, nu de optsprezece!

O clipă, Mr. Pike se uita la mine cu luare-aminte şi cu un aer gînditor; apoi, folosindu-se de o potolire a dansului „Elseneurei”, se îndepărtă, mulţumindu-mi iarăşi.

Rămas singur, mă gîndii la stîngăcia plină de urmări săvîrşită de Mr. Mellaire, care vorbise mai mult decît se cuvenea, întrucît memoria lui Mr. Pike, este în privinţa corăbiilor, ofiţerilor şi încăr­căturilor, a furtunilor şi scufundărilor, o nemaipomenită enciclo­pedie marină.

Deocamdată, e sigur că încă nu bănuieşte identitatea lui Sydney Waltham cu Mr. Mellaire. Dar se întreabă, şi lucrul ăsta nu e mai puţin vădit, dacă Mr. Mellaire n-a lucrat cumva sub ordinele lui Sydney Waltham.

Drace!

*

* *