Marguerite se căţăra mereu, fără să se oprească. Curînd, ajunse pe cafasul catargului şi-l înşfăcă. Apoi, avîntîndu-se şi folosindu-se de o clătinătură priincioasă a corăbiei, se aşeză în picioare pe mica duşumea aeriană. Isprava părea lesne de înfăptuit.

Îmi strînsei bine mîinile pe funii şi, fără să-mi tremure inima şi fără să mă rog lui D-zeu să mă ocrotească, săvîrşii aceeaşi ispravă. Eram pradă unui fel de extaz mistic şi m-aş fi încumetat să fac orice. Dacă Marguerite s-ar fi avîntat în aer, cu braţele întinse, încredinţîndu-se vijeliei, aş fi urmat-o fără să stau o clipă pe gînduri.

Cînd o ajunsei, îi văzui ochii strălucind de mîndrie.

—      A! îmi strigă în ureche atingîndu-mi uşor obrazul, e bine pentru început!

Ochii scînteiară printre fulgii de zăpadă. Apoi, se aşeză pe marginea platformei, lăsîndu-şi libere picioarele atîrnate în cizmele marine şi legănindu-le. Îmi zîmbi şi înţelesei uşor că mă-ndeamnă să mă aşez lîngă ea, ceea ce şi făcui.

Eram atîrnaţi în aer, ca o pereche de păsări de mare. Fulgii de zăpadă care roiau în jurul nostru, măreau şi mai mult adîncimile deasupra cărora stăteam povîmiţi şi în care părea că se pierde „Elseneura”.

Deasupra noastră, catargul de oţel care ne ţinea, părea şi el că se pierde între fulgi.

Deodată, se ivi printre fulgii deşi un albastros uriaş. Aripile lui întinse, care păreau să aibă vreo şase metri, erau nemişcate. Pasărea se lăsă mînată de vînt, cu o iuţeală care putea atinge optzeci pînă la nouăzeci de mile pe oră.

Încă puţin, şi ne-ar fi izbit. Dar îşi dăduse seama de primejdie şi, răsucindu-şi corpul sub o rafală, îşi schimbă măreţ direcţia, astfel că izbitura fu înlăturată.

Capul şi gîtul albatrosului aveau o învelitoare şi un guleraş de culoare albă făcute de fulgii îngheţaţi.

Pasărea aceea uriaşă, bătînd din aripi, se roti în jurul nostru şi-i văzurăm bine micul ochi strălucitor, care ne privea.

Marguerite îmi strînse mîna cu duioşie.

—      Numai pentru atît, şi încă s-ar fi cuvenit să ne urcăm pînă aici! îmi spuse ea.

În această clipă, „Elseneura” devie puternic şi mă simţii strîns puternic de mîna Margueritei, în timp ce din adîncuri nevăzute se ridica pînă la noi zgomotul năprasnic al valurilor spumoase, pe care marele vînt dinspre vest le arunca pe punte.

Apoi, tot aşa de neaşteptat cum venise, zăpada vijelioasă încetă să mai cadă şi zărirăm numaidecît silueta „Eleseneurei”.

Întrucîtva miraţi, revăzurăm corabia acoperită de apa clocoti­toare, cu prova care se afunda mereu într-o mare înfuriată şi cu pupa de pe care se scurgeau şiroaie; zărirăm şi pe Mr. Mellaire înflăcărîndu-şi cum putea supărătorul său echipaj, în timp ce căpitanul West, clătinîndu-se uşor pe dunetă, urma să dea instrucţiuni lui Mr. Pike.

Acum, puteam vedea totul. Stăpîneam marea cenuşie şi zvăpăia­tă, ca şi puzderia îmbelşugată a valurilor, în timp ce albatrosul acela uriaş se lăsa purtat de vînt în jurul nostru, aplecîndu-se din cînd în cînd şi dînd cîte o lovitură de aripi, spre a-şi păstra stăpînirea aerului împotriva furtunii.

Marguerite îşi aţinti privirea în ochii mei, cu o întrebare mută şi mişcătoare.

Şi-mi reveni vedenia existenţelor mele anterioare prin stră­moşi, mai poruncitoare ca pînă atunci.

Mă apropiai mai mult de tînăra mea prietenă, şi, îndepărtîndu-i urechea de gluga mare cu degetele groase ale mănuşii strigai:

—      Nimic din toate astea nu-i nou pentru mine. Retrăiesc aici existenţa înaintaşilor mei.

„Obrazul mi-e îngheţat, sarea marină îmi înţeapă nările, vîntul îmi suflă în urechi; totul nu-i decît o reamintire, pe care mi-au lăsat-o moştenire vechii vikingi, din care mă trag”.

„Eu sînt sămînţa pe care au presărat-o în cursul raitelor de neînchipuit, făcute atunci cînd se năpusteau cu corăbiile spre coaste­le reci ale Angliei, sau cînd, înfruntînd şi biruind coloanele lui Hercule, prădau ţărmurile albastre şi însorite ale Mediteranei”.

„Sînt urmaşul acestor eroi ai mării, despre ale căror isprăvi ne vorbeşte legenda”.

„Şi, mai departe în timp, în epoca gheţarilor, am rătăcit pe mările polare, acoperindu-mi umerii cu pieile însîngerate ale renilor şi doborînd mamutul”.

„În peşterile adînci, mi-am săpat în stîncă amintirea izbînzilor repurtate şi am supt mamelele lupoaicelor, alături de puii lor, care mă îndepărtau muşcîndu-mă”.

Marguerite începu să zîmbească drăgălaş, în timp ce o nouă rafală de zăpadă se repezea asupra noastră, îngheţîndu-ne obrajii.

După obiceiul ei, „Elseneura” se aplecă atît de tare, de parcă n-ar mai fi trebuit să se ridice niciodată, în timp ce, agăţîndu-ne zdravăn de platformă, Marguerite şi cu mine descriseserăm în spaţiu un arc de cerc ameţitor.

Cînd corabia îşi reluă poziţia firească, Marguerite, zîmbitoare şi încîntată, trase la rîndu-i spre sine gluga mea şi-mi strigă la ureche:

—      În lucrurile acestea vă pricepeţi mai bine ca mine. Dar ele îmi sună în urechi ca o poezie frumoasă.

„Poate că vor fi fost aievea, în timpurile în care, în ţările şi locurile unde trăim astăzi, oamenii erau îmbrăcaţi în piei de animale, cîntînd şi jucînd în jurul focurilor care goneau gerul şi întunericul.

„Oricum, însă — răspundeţi-mi sincer — orele pe care le trăim acum nu preţuiesc mai mult decît toate descrierile cărţilor cu care v-aţi încărcat bagajele?

—      Aveţi dreptate! strigai. La naiba toate cărţile şi toată literatura lor zadarnică!

Vîntul îmi întretăia cuvintele, în timp ce Marguerite zîmbea mereu, ţinîndu-se zdravăn de funii şi legănîndu-se în gol.

CAPITOLUL XXVIII

Diavolul pe corabie!

—      Care-i preţul tutunului?

Aceasta fu, a doua zi dimineaţa, salutul lui Mr. Mellaire, cînd mă urcai pe dunetă.

După cele şaizeci de ore de cumplită zvîrcolire în toatei direcţiile, pe care le îndurasem, eram buimăcit şi amorţit, de nu-mi mai simţeam nici oasele, nici muşchii.

Vîntul se potolise de-a binelea, iar „Elseneura” înainta greoi, după ce alergase nebuneşte atîta vreme.

Cele cîteva pînze, care putuseră fi aşezate la locurile lor, atîrnau de-a lungul catargurilor şi se izbeau de ele.

Mr. Mellaire îşi îndreptă degetul arătător spre partea dreaptă a corăbiei şi putui deosebi o fîşie subţire şi îngheţată de pămînt, cu nişte munţi albi şi retezaţi.

—      Insula Statelor! îmi spuse. Iată marginea ei răsăriteană.

Cu alte cuvinte, eram exact în situaţia unei corăbii care înconjurase această insulă, înainte de a se îndrepta spre Capul Horn. Şi cu toate acestea, erau patru zile de cînd atinsesem strîmtoarea Le Maire şi de cînd trecusem de-a curmezişul Capului. Ba, îl şi depăşisem cu cîteva mile!

Trebuia s-o luăm de la început! Şi asta, după ce dădusem atîta înapoi de la punctul nostru de plecare.

În cursul îngrozitoarei furtuni pe care o îndurasem, locuinţele echipajului fuseseră inundate cu desăvîrşire, în două rînduri. Mai bine zis, tot ce era acolo: îmbrăcăminte, cearşafuri, plăpumi, fusese muiat şi îngheţat, urmînd să rămînă în starea aceasta pînă cînd vom fi trecut de „Capul anevoios” şi vom fi ajuns în latitudini mai temperate.

Acelaşi lucru s-a întîmplat şi în partea centrală a corăbiei.

Am aruncat o privire în cocioaba lui Charles Davis. Înspăimîntătoare privelişte!

Din patul de sus în care era trîntit, el începu să rînjească şi, clătinîndu-şi capul ca o maimuţă, îmi azvîrli:

—      Ha! ha! Ce fericit o fi O’Sullivan, că s-a cărăbănit de aici într-o lume mai bună!