„Dacă mai era pe aici, ştiţi foarte bine că s-ar fi înecat în patul de jos în care zăcea!”.

„Vă dau cuvîntul că am fost silit să înot, ca să ajung aici sus. Şi apa sărată face mult rău rănilor mele deschise”.

„E o cruzime fără pereche de a osîndi o făptură omenească să zacă într-un asemenea culcuş, în timpul traversării Capului Horn. Uitaţi-vă puţin la gheaţa de pe podea. Aici, temperatura este sub zero grade”.

„Cearşaful şi plapuma îmi sînt ude. Şi eu sînt doar un biet bolnav, lucru de care poate să-şi dea oricine seama, aşa cum mi se vede şi nasul în mijlocul obrazului”.

—      Negreşit că te plîng! îi răspunsei. Dar, cu toată sinceritatea, în situaţia aceasta e şi vina ta!.

—      Ei vina mea!? glumi. Dar să nu credeţi că pentru asta sînt un om sfîrşit!

„Dimpotrivă, regimul ăsta prieşte. M-am îngrăşat. Şi nimic altceva nu mă împiedică să mor decît gîndul la procesul ce se va desfăşura înaintea tribunalului din Seattle”.

„Dacă mă credeţi primiţi rămăşagul cu stewardul. Nu puteţi pierde. Vă dau un sfat sigur, fiindcă nu sînteţi un om rău şi v-aţi purtat totdeauna frumos cu mine”.

—      Îţi mulţumesc. Dar ia spune-mi, cum te-ai încumetat să faci o      asemenea călătorie în starea în care te afli?

—      Starea în care eram?... Care stare?... răspunse Charles Davis cu un aer nevinovat. Cînd ne-am îmbarcat, n-aveam nimic şi nu sufeream de nimic. Altfel, nu m-aş fi îmbarcat!

„Boala mi-a venit pe urmă. M-aţi văzut, cred, cocoţat pe catarguri, cînd nu eram vîrît în apă pînă la gît. Jos, în fundul corăbiei, am muncit la cărbuni. E un meşteşug aspru, de care un bolnav n-ar fi fost în stare”.

„Şi nu uitaţi, Mr. Pathurst, că despre toate astea veţi avea să depuneţi mărturie. Mi-am făcut cu prisosinţă datoria”.

Îi întorsei spatele şi mă îndepărtai, în timp ce el striga:

—      Dacă într-adevăr credeţi că am să crăp, puneţi rămăşag cu mine că nu va fi aşa, vreţi? Da, am spus, bine, prindeţi-vă cu mine însumi!...

*

* *

Ca urmare a istovirii la care este supus echipajul, a cărui sănătate se îmbunătăţise, începe să slăbească iar. Obrajii oamenilor sînt iar traşi şi crăpaţi de ger. Sub mantalele de muşama pe care curg şiroaie de apă, îmbrăcămintea e un fel de burete, pe care căldura corpului se sileşte să-l usuce.

Ceea ce e ciudat, silueta oamenilor, pare să se fi lărgit, ca şi cum ei s-ar fi îngrăşat. Dar această închipuită schimbare se datorează adaosului de haine pe care-l poartă la ei.

De fapt, fiecare om se umflă sub manta cu două flanele, două veste şi două sau trei pardesiuri. Şi picioarele lor par uriaşe, fiindcă ei şi-au înfăşurat în jurul cizmelor mari fîşii de pînză de sac. Văzîndu-i legănîndu-se pe punte, te-ai putea crede în faţa unei cete de elefanţi.

La urma urmelor, n-am de ce cîrti în privinţa asta. Din, curiozitate, am pus pe Wada să-mi cîntărească îmbrăcămintea şi încălţămintea. Fără manta şi cizme, echipamentul meu are o greutate de optsprezece livre. Şi cînd bate vîntul nu mi-e prea cald.

Cum pot oare marinarii, după ce au îndurat suferinţele prici­nuite de trecerea Capului Horn, să se mai îmbarce vreodată pentru aceeaşi călătorie? Nedumerirea aceasta depăşeşte puterea mea de a înţelege şi-mi dovedeşte prostia lor.

Henry, pilotul-ucenic, îmi stîrneşte o milă adevărată. Însuşi­rile lui se ridică mult deasupra celor ale lepădăturilor care îl înconjoară. E aproape din clasa noastră şi într-o zi va fi un bun secund ca şi Mr. Pike.

Deocamdată, îndură aceleaşi necazuri ca şi oamenii din echipaj, în tovărăşia lui Buckwheat, un tînăr cu care e prieten şi care locuieşte în partea centrală a corăbiei. El are pielea fină şi albă şi am observat azi după-amiază, în timp ce trăgea de o funie, că mînecile mantalei sale, întărite de apa sărată, i-au jupuit încheietu­rile mîinilor, încît carnea îi sîngerează şi e plină de „bube de mare”.

Mr. Mellaire, căruia i-am vorbit în privinţa aceasta, mi-a declarat că în opt zile mîinile şi încheieturile tuturor oamenilor se vor „împodobi” cu asemenea bube.

*

* *

—      Cînd credeţi că vom fi făcut înconjurul Capului Horn? am întrebat aproape cu naivitate pe Mr. Pike, care mergea înaintea mea pe punte.

Mr. Pike s-a întors şi m-a privit înfuriat, de parcă l-aş fi înjurat. Apoi, a mîrîit încet şi s-a îndepărtat, fără să-mi răspundă măcar. El ştia că nu se poate glumi cu marea şi tocmai lucrul acesta face din el un marinar desăvîrşit.

Zilele se scurg mereu, dacă pot fi cumva numite zile răstimpu­rile cenuşii şi posomorîte, care despart întunecimi nesfîrşite.

N-am mai văzut soarele de o săptămînă. Pe întinsul acesta lichid, morocănos, întunecat şi vijelios, poziţia pe hartă a corăbiei se stabileşte după apreciere.

Sîntem ca o jucărie aruncată de colo pînă colo, fără să ne dăm seama ce se întîmplă cu noi. Într-o zi, mi s-a părut că ajunsesem la vreo sută de mile în sudul Capului. Bine!

Dar a început să bîntuie o nouă vijelie dinspre sud-est, sfîşiindu-ne dintr-o dată o pînză din faţă, smulgîndu-ne o pînză noua şi măturîndu-ne înapoi pînă la blestemata insulă a Statelor,

„Plutiţi spre vest! Împingeţi spre vest!” repetă într-una „Instrucţiunile nautice”. Da, e foarte simplu pe hîrtie! Dar atunci cînd Majestatea Sa Marele Vînt dinspre vest (cu mari litere, vă rog) nu vrea... E un personaj de temut, care te tîrăşte necruţător spre est!

Frigul e din ce în ce mai nesuferit şi fiece nouă vijelie aduce şi zăpadă din belşug.

În salonul cel mare şi-n cabine, lămpile ard neîncetat. Mr. Pike şi-a părăsit fonograful cel drag şi Ms. Marguerite nu-şi deschide pianul. Ea se plînge că are pe tot corpul vînătăi pricinuite de izbiturile necontenite pe care le îndură.

Şi pe mine mă doare umărul, de la zborul acela prin uşa, cabinei căpitanului West. Wada şi stewardul şchioapătă.

Singurul meu refugiu este patul, în care mă trîntesc şi mă înghesui între cutii, perne şi perniţe. Şi-mi iau toate măsurile, ca nici cele mai puternice scuturături să nu mă azvîrle din pat. Nu-mi părăsesc bîrlogul plăcut, decît să mă duc la masă, sau să mai dau cîte o raită pe dunetă, să mă dezmorţesc puţin. De obicei, rămîn culcat şi citesc timp de optsprezece sau nouăsprezece ore din douăzeci şi patru. Aşa că, orice ar spune Marguerite, şi cărţile sînt bune la ceva!

Dar zdruncinătura fizică şi nervoasă, căreia îi sînt supus într-una, ajunge istovitoare pînă la urmă. Ceea ce trebuie să îndure oamenii din echipaj îmi depăşeşte din ce în ce mai mult închipuirea.

Wada mi-a povestit că oamenii nu se mai dezbracă şi se prăbuşesc năuciţi în paturi, cu aceleaşi veşminte muiate de apă şi aproape îngheţate, pe care le poartă în timpul lucrului. Şi eu mă mai plîng! Eu, care stau la căldură într-un pat uscat!

Epidemia „bubelor de mare”, prevestită de Mr. Mellaire, s-a năpustit într-adevăr asupra lor. Le-a rănit mîinile, încheieturile şi braţele. E îngrozitor!

Cînd unul sau mai mulţi inşi se rostogolesc prea puternic pe punte, se tîrăsc pînă la paturile lor şi zac o zi-două. Dar altfel dau mai mult de lucru tovarăşilor lor, care sînt siliţi să-i zgîlţîie şi să-i pună iar pe picioare.

Andy Fay şi Mulligan Iacobs mă uimesc prin răbdarea şi puterea cu care îndură totul. Cum mai pot trăi slăbănogii aceştia, după cîte suferă? Şi, mai ales, cum se mai supun poruncilor ce le sînt date în Infernul îngheţat în care trăim?

Fără îndoială, îşi dau oarecum seama că împreună şi alături de fraţii lor de mizerie, luptă pentru însăşi viaţa lor şi că, dacă vre­unul dintre ei îşi încrucişează braţele, merg cu toţii la moarte. Sau, poate, sînt sclavi născuţi, avînd psihologia sclavilor şi nu sînt în stare să se împotrivească unei porunci?

Ceea ce-i sigur este că cei mai mulţi dintre ei se vor înrola pe bordul altor corăbii, după opt zile de la sosirea noastră la Seattle, spre a face iar înconjurul Capului Horn! E de neînţeles şi de necrezut!

Marguerite susţine că marinarul uită primejdia, îndată ce a scăpat de ea. Mr. Pike a de aceeaşi părere. De cum vom fi atins Pacificul şi vom fi simţit mîngîierea alizeelor, echipajul nu-şi va mai aminti că s-a războit mai deunăzi cu Capul Horn.

Iată ce mă uimeşte şi, dacă aşa stau într-adevăr lucrurile, dacă nenorociţii aceştia nu văd viitorul dincolo de ziua pe care o trăiesc, atunci zău că fiinţele acestea mărginite sînt la locul de care sînt vrednice, acolo unde le văd.

Pe deasupra, însă, sînt şi fricoşi. Spaima prostească, frica pe care o au animalele, — aceasta-i singura lor însuşire.

Ascultaţi povestea.

*

* *