Întîlnind pe Mr. Mellaire, îl întrebai rîzînd:

—      Care-i azi preţul tutunului?

—      În urcare, n-aveţi grijă. Mi-aş dori să am o mie de rămă­şaguri în felul celui pe care l-am făcut cu dvs.

Îmi îndreptai privirea pe mare şi spre cer. După fuga grăbită a spumei care clocotea în urma noastră, putui să-mi dau seama de iuţeala cu care mergeam şi nu descoperii nimic, în stare să în­dreptăţesc neliniştea celui de-al doilea locotenent.

Timpul era într-adevăr minunat. Numeroase gîşte sălbatice zburau în jurul corăbiei şi stewardul se distra, prinzîndu-le cu ajutorul unui ac îndoit şi prevăzut cu o momeală legată la capătul unei sfori.

Pe dunetă întîlnii pe Mr. Pike. Mă salută cu un mormăit.

Îi spusei într-o doară:

—      Ei bine, sîntem pe cale să trecem „Capul anevoios”!

Fără să-mi răspundă de-a dreptul, secundul se întoarse şi se uită, cu aerul cel mai încruntat pe care i-l văzusem vreodată, spre cenuşiul ce se zărea la sud-vest.

Apoi, murmură ceva neînţeles, şi-l rugai să repete.

—      Spun că se pregăteşte o vreme afurisită. Nu vedeţi? Clătinai din cap.

—      Atunci, pentru ce credeţi că strîngem pînzele de sus.

Ridicai ochii.

Oamenii erau căţăraţi pe catarguri. Rîndul de sus de pînze era strîns şi se începuse strîngerea rîndului al doilea.

Vîntul dinspre nord urmă totuşi să ne împingă încetişor. Chiar prea încet, pentru un cunoscător.

—      M-aş lăsa spînzurat, îi strigai, dacă se arată un singur semn că se apropie vreme rea!

—      Duceţi-vă să vă uitaţi la barometru, mormăi Mr. Pike şi vă veţi încredinţa singur!

Mă dusei în camera hărţilor şi găsii pe căpitanul West, pregătindu-se să-şi încalţe cizmele de mare. Pînă să mă mai uit la barometru, pregătirile căpitanului mă şi convinseseră.

Dar şi barometrul întărea prevestirile secundului. De cînd cu „pampero”, nu coborîse niciodată atît de mult! L-am privit înspăi­mîntat.

—      Programul obişnuit al Capului Horn... îmi spuse căpitanul, zîmbind şi ridicîndu-se, înalt şi slab, ca să-şi îmbrace mantaua.

Era tare mulţumit.

Întrebai:

—      E încă departe vijelia?

Fără să-mi răspundă, căpitanul West ridică mîna, făcîndu-mi semn să ascult.

„Elseneura” înainta anevoie. De afară venea pînă la noi, ca o bubuitură surdă, zgomotul pînzelor dezumflate, care plesneau şi se împiedicau de catarguri.

Nu trecură nici cinci minute şi „Elseneura” se culcă pe o parte, în timp ce printre scripete, pînze şi catarguri se înălţau şuierăturile care prevesteau uraganul.

—      Ăsta-i începutul!... îmi spuse căpitanul West.

Auzii pe Mr. Pike urlîndu-şi ordinele şi-mi simţii inima pă­trunsă de o mare teamă faţă de Capul Horn.

După o oră, aveam numai cîteva pînze întinse şi mergeam încet de tot, cum îmi prezisese Mr. Mellaire.

Vîntul sufla acum dinspre sud-vest şi ne făcea să ne înde­părtăm de ţărm.

Faţă de primejdia ce ne ameninţa de a fi aruncaţi pe coastă, căpitanul West dădu lui Mr. Pike instrucţiunile trebuincioase pen­tru schimbarea drumului cum făcusem în faţa vîntului „pampero”.

De pe dunetă, priveliştea „Elseneurei”, în lupta ei vitejească împotriva vijeliei, era măreaţă.

Era uluitor că marea, care acum năpădea în întregime corabia, se putuse umfla într-un timp atît de scurt.

Cele două echipaje de serviciu se îndeletniceau cu strîngerea pînzelor. Ca de obicei oamenii se mişcau încet, fără un pic de vlagă. Semănau cu nişte vite nesimţitoare.

Mr. Pike şi Mr. Mellaire îi dojeneau şi-i zgîlţîiau neîncetat. Căpitanul West privea totul cu un aer nepăsător, cel puţin în aparenţă.Urletele vijeliei creşteau din ce în ce. Atmosfera era plumburie. În cabine, lămpile ardeau ca noaptea.

Aerul şi apa, totul îngheţase. Stropii mărunţi îngheţau numai­decît pe lemn ca şi pe metal, pe pînze ca şi pe funii.

Întîi, corabia nu voi să-şi schimbe drumul. Se înclină din pricina unei rafale, fără ca prora să se întoarcă de la îngrozitoare; coastă de fier, spre care eram întinşi tot mai mult.

Cu toată dezlănţuirea elementelor naturii, aşteptam clipa în care corabia se va hotărî să se supună.

Oamenii lăsaseră capul în piept, vădit îngrijoraţi. Mr. Pike îşi încleştă pumnii. Liniştit şi semeţ, „Samuraiul” aştepta ca şi noi. Şi înainte-ne, Capul Horn făcea la fel, aşteptînd rămăşiţele „Elseneurei” şi pe ale noastre.

În sfîrşit, prova se îndură să se supună. Unghiul de atac al uraganului se schimbă şi corabia se întoarse cu totul, începînd să fugă cu o iuţeală nebună în direcţia opusă drumului pe care tre­buia să-l urmăm.

Fuseseră necesare treizeci de minute ca „Elseneura” să schimbe direcţia şi înţelesei cum cei mai pricepuţi căpitani pot, fără să săvîrşească vreo greşeală, să-şi piardă corabia. Fiindcă, dacă „Elseneura” s-ar fi împotrivit pînă la sfîrşit, am fi fost sfărîmaţi împreună cu ea.

Sub conducerea celor trei şefi eroici şi aproape supraoameni, nişte fiinţe păcătoase şi neputincioase izbutiră să înfrîngă furia naturii.

Pentru a încetini fuga corăbiei, Mr. Pike se grăbi să porun­cească strîngerea unora din pînzele ce rămăseseră la locurile lor. Şi nu obosea, cercetînd amănunţit fiecare scripete, spre a se în­credinţa că totul merge cum se cuvine.

Istoviţi, oamenii păreau în unele clipe că nu mai sînt în stare de nimic.

Mr. Mellaire alerga necontenit de la o echipă la alta, străduindu-se să înzdrăvenească pe slăbănogii care abia se mai ţineau pe picioare şi să le îndrume munca.

Mr. Pike, mereu pe dunetă, mîrîia, bombănea şi urla în vi­jelie ocări nesfîrşite.

Mă apropiai de el şi-l întrebai:

—      Nu merge cum aţi vrea?

—      Priviţi-i, Dumnezeule! Aşa cum merg lucrurile, mă întreb dacă nu vom fi aici şi peste o lună!

Tresării amărît şi strigai: