📚Revolta Pe Atlantic - Jack London

Puţin după aceea, ploaia încetă să cadă şi vîntul nu mai suflă eu atîta furie.

În odaia hărţilor, Miss West şi cu mine revenirăm la realitate şi îndreptîndu-ne unul de altul, ne privirăm rîzînd, cu obrajii uzi şi cu înfăţişarea noastră de foci lustruite care ies din ocean.

Viteaza noastră „Elseneura” trăia mereu — şi trăiam şi noi.

—      De data aceasta, Mr. Pathurst, aţi primit cu adevărat bo­tezul mării... îmi spuse Miss West, scoţîndu-şi pălăria şi storcîndu-şi părul ca pe o rufărie udă.

„Dar v-aţi uitat la tata?”

—      E un rege! îi răspunsei, aproape strigînd.

Strigătul îmi pornise din inimă.

—      Da, un rege... repetă Miss West, ca un ecou.

Dar furtuna nu-şi rostise încă ultimul cu vînt.

„Elseneura” sui cu greu o coastă spumoasă, apoi se aplecă pe neaşteptate într-o parte.

Miss West şi cu mine, care nu prevăzusem ce se mai poate întîmpla, furăm trîntiţi de unul din pereţii odăii şi răsturnaţi unul peste altul, gîfîind. Ne ridicarăm cum puturăm şi cu oarecare du­reri, şi, urîndu-ne unul altuia „noapte-bună”, ne îndreptarăm fie­care spre cabina sa.

Trecînd pe lîngă uşa deschisă, văzui în salonul cel mare pe căpitanul West, pe care-l credeam încă pe dunetă. Îşi dezbrăcase veşmintele de vreme rea şi-şi scosese cizmele de mare, înlocuindu-le cu călduroşii lui papuci de casă. Se scufundase din nou în fotoliul de piele, şi, cu ochii nemişcaţi, urmărea rotocoalele de fum ale ţigării, care păreau că desenează numai pentru el, în legănarea nebunească a corăbiei, vedenii tainice.

*

* *

Odată cu căderea nopţii, vîntul se liniştise de-a binelea.

La ora nouă, toate pînzele mijlocii erau aşezate la locurile lor. Iar la ora zece, începurăm din nou să alunecăm pe o mare poto­lită.

Cu toate acestea, se pregătea un nou „pampero”, care părea că va fi mai îngrozitor decît celălalt. Dar nu fu decît o simplă poznă a forţelor cosmice, care se jucau cu noi.

La ora unsprezece, cerul începu să se înnegrească mai rău spre sud. Părea că vrea să coboare pe capetele noastre, atît de aproape încît s-ar fi spus că se freacă de vîrfurile catargurilor, ce se clă­tinau.

Apoi cerul şi marea îşi deschiseră iar carcera întunecată, în care se părea că sîntem încuiaţi şi intră în joc electricitatea.

De la Zenit pînă la orizont, firmamentul se acoperi de cră­păturile fulgerelor verzui. Atmosfera stranie şi aproape suprana­turală ce ne învăluia era şi ea verde, verde-închis. Tot verzuie era şi ploaia, care căzu întîi în stropi mari şi rari, pentru a sfîrşi în­tr-o cădere neîntreruptă.

Totul, bineînţeles, însoţit de izbucniri infernale de tunete.

Apoi fulgerele, căpătară tonuri felurite. Scînteierea lor îngrozi­toare se schimbă într-o culoare purpurie, apoi într-un albastru de azur şi în sfîrşit într-un liliachiu palid, care amintea tonurile levănţicăi înflorite.

Maşina electrică era în plină funcţiune şi aşteptam, dintr-o clipă într-alta, să vedem trăznetul lovind pe „Elseneura”.

Dar nu se întîmplă nimic. Şi nici măcar o boare nu adia! În mod zadarnic fuseseră strînse o sumedenie de pînze pe vintrele. Iar pînzele rămase la locurile lor atîrnau de-a lungul catargurilor, fără vlagă şi grele de apa ploii.

La prînz masa neguroasă care ne învăluie se subţie din ce în ce, ziua se însenină, iar atmosfera căpătă un ton cenuşiu. Fulge­rele se răriră. Furtuna se îndepărtase de noi.

După o jumătate de oră, soarele strălucea pe cer, iar tunetul nu mai bubuia decît din cînd în cînd la orizontul îndepărtat.

„Elseneura” continua să alunece, fără cea mai mică adiere de vînt, pe valurile moarte.

Al doilea „pampero” nu izbutise deloc.

Mă dusei pe dunetă, unde întîlnii pe Mr. Pike.

Îi spusei cu modestie:

—      Hai, să nu ne prea plîngem! La urma urmelor, „pampero” a fost milostiv cu noi.

— Desigur, mormăi secundul. Fiindcă nu poţi să ştii niciodată dinainte la ce să te aştepţi.

„Prin locurile acestea, mi-am pierdut catargurile acum vreo treizeci de ani”.

Era ora schimbării quart-ului şi Mr. Pike veni să ia locul lui Mr. Mellaire. Ne auzise scurta convorbire.

—      Într-adevăr; spuse, aici e una din cele mai murdare mo­cirle din cîte se află pe glob. „Pampero”... Sînt vreo optsprezece ani de atunci... Mi s-a întîmplat ceva mai rău decît lui Mr. Pike.

„Toate catargurile noastre arse. Nici o bucăţică de lemn, care să nu fie sfărîmată. Încărcătura se mută din loc în loc şi corabia se aplecă pe o parte. Rămăsese astfel timp de douăsprezece ore, apoi se scufundă.”

„Stătui două zile într-o luntre, pînă cînd mă salvă o corabie engleză. Celelalte luntre şi oamenii care se adăpostiseră în ele n-au fost regăsiţi niciodată”.

—      În rezumat, spusei vesel ca să închei, noaptea trecută „Elseneura” s-a purtat foarte frumos!

—      Ei aş! Păi tărăboiul acela n-a fost mai nimic, de fapt... răspunse Mr. Pike. Pampa ne mai poate trimite asemenea daruri, şi chiar mai straşnice!

„Ce credeţi, Mr. Mellaire?”