Alcoolul denaturat este o otravă înfricoşătoare. Cît de vînjoasă o fi constituţia lui Mr. Mellaire, aşa un bărbat de cincizeci de ani, de vreme ce a fost în stare să înghită aproape o săptămînă o bău­tură atît de tare? Prin urmare, n-are de ce să ne uimească obiş­nuita înfăţişare a ochilor lui. Dar cum nu l-a ucis băutura asta?

Tare aş avea poftă să atrag luarea-aminte a lui Mr, Pike asu­pra acestei descoperiri. Dar şovăii s-o fac, fiindcă dacă află cine este într-adevăr Mr. Mellaire, se va săvîrşi o crimă, fără îndoială.

În acest timp, continuăm să plutim spre sud, îndepărtîndu-ne din ce în ce mai mult spre vîrful atît de neprimitor al continentului american.

Astăzi am. făcut o linie închipuită, trasă de la strîmtoarea lui Magellan la insulele Fankland; iar mîine, dacă nu ne va părăsi vîntul, vom recunoaşte coasta Ţării de Foc, aproape de intrarea strîmtorii Le Maire, prin care se gîndeşte căpitanul West să treacă.

*

* *

A doua întîmplare de care vorbeam adineauri s-a produs în noaptea din urmă.

Mr. Pike nu e prea vorbăreţ şi nu spune tot ce ştie. Dar des­chide ochii în patru şi nu se sperie de jocul primejdios, în care este de datoria lui să intre.

De la uciderea lui Marinkovitch, m-am putut încredinţa în mai multe rînduri, în cursul plimbărilor mele tîrzii, pe puntea îngustă aeriană, că Mr. Pike nu se încumetă niciodată să meargă pe puntea principală, după căderea nopţii.

Într-o seară, aşadar, eram pe puntea de oţel şi mă duceam spre coteţ, în „serviciul comandat”. Fusesem însărcinat de Marguerite să văd dacă stewardul îi îndeplinise bine toate poruncile, dacă muşa­maua pentru ferirea florilor de frig era pusă la locul ei, dacă venti­laţia era bună şi dacă soba cu gaz ardea bine.

Constatînd că stewardul îşi îndeplinise datoria fără greşeală, ca de obicei, mă pregăteam să mă înapoiez spre partea de dindărăt a corăbiei, cînd îmi fu atrasă atenţia de ţipetele stranii ale unei cete de pinguini care zburau deasupra valurilor, ţipete în care se ames­tecau şi răsuflarea greoaie, ceva mai îndepărtată dar lesne de recu­noscut, a unei balene.

Era o noapte înstelată şi fără lună şi, sub vîntul Ţării de foc, „Elseneura” alerga fără greutate cu opt noduri pe apele liniştite.

Mă oprii în umbra unei luntre.

De acolo, zării pe Mr. Pike stînd în picioare pe acoperişul locuinţelor echipajului. Nu se mişca şi părea că ascultă.

Deasupra noastră, pe puntea principală, se auzeau iarăşi o su­medenie de şoapte, printre care putui să deosebesc glasurile lui Kid Twist, Nosey Murpy şi Bert Rhine, cei trei tovarăşi de rele.

Steve Roberts era cu ei, cu toate că nu făcea parte din banda lor; de asemeni, Mr. Mellaire. Aşadar, era ceva necurat la mijloc.

Curios să ştiu ce avea să urmeze, cu alte cuvinte ce dramă se punea la cale cu atîta chibzuială, nu mă clintii şi rămăsei pitit în umbra luntrei.

Trecură cinci minute. Apoi zece. Ticăloşii continuau să vor­bească în şoaptă. La rîndu-le, pinguinii ţipau asurzitor, iar balena se apropiase de noi. Ea atinse chiar atît de aproape „Elseneura”, încît apa sărată pe care o împroşca ajunse pînă la mine. Enormul cetaceu ar fi putut fi lovit lesne cu o piatră.

Mr. Pike, care nu se vedea bine din pricina întunericului, au­zii zgomotul apei zvîrlite de balenă şi întoarse capul spre mine. Dar nu mă zării şi începu să asculte iar murmurele acelea tainice.

Pe unul din colţurile locuinţelor echipajului fu aşezată o scară, iar pe scară se căţăra cineva încet. Era Mulligan Iacobs.

Apariţia lui se datora întîmplării? Sau era trimis de ceilalţi, ca iscoadă! Nu ştiu.

Aflai însă pe neaşteptate de ivirea lui, auzind răcnetul lui Mr. Pike.

—      Ce dracu face acolo?

În acelaşi timp, întrevăzui în întuneric silueta cenuşie a lui Mulligan Iacobs, înălţîndu-se înaintea secundului.

—      Ce fac?.!... Ce vă pasă?! răspunse noul sosit, pe un ton duşmănos.

Dedesubt, glasurile amuţiseră. Pesemne că toţi ticăloşii ciuli­seră urechile şi-şi încordaseră atenţia.

—      Ah! Mulligan Iacobs ăsta!... Un tip făcut anume ca să ză­păcească pe psihologi şi să tăgăduiască toate concluziile lucrărilor lor. Ei nu se urnea din loc, făptura şubredă cu şira spinării răsu­cită singur şi fără teamă în faţa secundului.

Mr. Pike revărsă asupră-i un potop de ameninţări înspăimîntătoare şi de înjurături, pe care nu mă încumet să le reproduc.

Şi-l întrebă din nou: ce caută şi ce face acolo?

—      Mi-am uitat a... aici... tutunul, cînd am fost.., să înfăşor od­goanele, spuse Mulligan, de parcă împroşca venin.

—      Şterge-o numaidecît! urlă Mr. Pike, sau te zvîrl jos cu tutun cu tot!

În loc să se dea îndărăt, Mulligan Iacobs făcu un pas înainte şi-i zării umbra care, datorită clătinării corăbiei, se legăna sub nasul secundului.Mr. Pike se înăbuşea de o furie cumplită. Nu putu să ros­tească decît atît:

—      Iacobs!... Pentru numele lui Dumnezeu... Ia seama!

— Eşti o bestie bătrînă! răspunse obraznic stîrpitura.

Mr. Pike îl apucă de guler şi-l ridică, zgîlţîindu-l.

—      Vrei să cobori de bunăvoie?... Sau vrei mai bine să te duci de-a dura?

—      Întîi să-mi vorbeşti cuviincios... Şi apoi să-mi dai drumul!

Secundul scutură din nou pe beteag şi zbieră.

—      Cobori? Da sau nu?

—      Eşti o brută!

—      Nu repeta!

—      O brută! O brută! O brută bătrînă! spuse gîfîind Mul­ligan Iacobs.

Şi fu zvîrlit.

El zbură în noapte ca o ghiulea, repetînd mereu, ca o maşinărie învîrtită din nou:

—      Brută! brută! brută bătrînă!

Apoi, se prăbuşi printre cei care conspirau jos. Unul dintre ei se pomeni cu el pe cap, ceea ce amorţi căderea lui Mulligan Iacobs şi-l feri să-şi zdrobească oasele pe podeaua punţii.

Se auziră barecare mişcări şi mormăituri.

Mr. Pike merse cîţiva paşi, scrîşnind din dinţi; apoi, se opri, îşi puse coatele pe parapetul punţii de oţel, îşi sprijini capul pe mîini şi murmură:

— Unde vom ajunge, Dumnezeule mare? Unde vom ajunge?

CAPITOLUL XXVI