📚Revolta Pe Atlantic - Jack London

Ieri la sfîrşitul zilei, m-am dus să joc cărţi cu Miss West, în salonul cel mare.

Deodată, căpitanul West ne spuse:

—      Cred că vom avea şi astă-seară un măreţ apus de soare ridicîndu-ne numaidecît, tînăra şi cu mine ne duserăm pe punte

Apusul de soare vestit de căpitanul West era pe cale de a-şi împreuna elementele, desfăşurîndu-şi pe paletă tonurile luminoase, a căror intensitate creştea, grupînd liniile lungi ale norilor pe mar­ginea lacurilor neclintite, sau înăţîndu-le în formă de tunuri.

—      Priviţi! strigă deodaţă Miss West. Arhitectura cerească a căpătat viaţă; ne-am putea crede de-a dreptul în golful din San Francisco.

„Iată desenîndu-se, spre apus, Poarta de aur; apoi, dincolo, grupul Insulelor Farallone. Parcă plutesc într-un al doilea apus, mai mic, încadrat în celălalt.

„Şi dacă ne întoarcem privirea, apare însuşi San Francisco, cu silueta de vis a monumentelor lui principale. Ce măreţie!

„Ce spuneţi, Mr. Pike?”

Mr. Pike se sprijinise, nu departe de noi, pe stinghia dunete. El nu privea incendiul cerului.

Privirea lui dispreţuitoare se preumbla, mai prozaic, de la Nancy care făcea năzdrăvănii pe punte, cu zdrenţele jalnice, la Possum care se zvîrcolea de spaimă de fiece dată cînd troznea vreo pînză, în aer, deasupra lui.

Întrebat de Miss West, secundul întoarse capul şi, ridicîndu-şi ochii, dărui o privire solemnă feeriei cereşti.

— Într-adevăr, foarte uimitor! mormăi el. Cu atît mai muit, cu cît putem crede că vedem acolo tot ce vrem...

„Ceea ce numiţi dvs. Farallonele îmi dă impresia unui escadron de corăbii de război, îndreptîndu-se direct spre Poarta de aur, cu o viteză de douăzeci de noduri”.

Era ceva adevărat în spusele lui Mr. Pike. Priveliştea ce ni se înfăţişa îşi schimba din minut în minut şi curînd un cuirasat uriaş păru că înaintează singur pe valuri.

A urmat o beţie de culori aprinse, al căror ton dominant era verdele, verdele în toată felurimea nuanţelor sale; verdele fraged al primăverii şi verdele albăstrui al verii; verdele auriu şi de aramă roşie şi verdele închis al toamnei.

Şi toate aceste nuanţe de verde păreau că încep să coboare pe mare, unele după altele, colorînd cu reflexele lor marile tala­zuri împodobite cu ciucurii rubinii, amestecîndu-se pînă la orizont.

Priveliştea nu era mai puţin încîntătoare spre răsărit, unde San Francisco dispăruse şi unde cerul, asemănător unei scoici uriaşe, era pe atît de gingaş, pe cît era de strălucitor la asfinţit.

Erau rozul plăpînd şi palid şi rozul de culoare închisă ca a somonului, era apoi albastru deschis amesecat cu verzui. Întocmai ca atlasul, o pîclă străvezie învăluia totul într-o armonie răpitoare, în care luna sidefată, care se ridica, era asemănătoare unui mărgări­tar jilav.

—      Nici înspre nord nu e prea urît!... mormăi în derîdere Mr. Pike. Şi fiindcă lucrurile acestea vă interesează, nu pierdeţi prilejul. Spectacolul e gratuit!

Într-adevăr, şi sectorul nordic avea frumuseţea lui. Cu tonuri mult mai reci, era acoperit de uşoare desenuri în relief, cu firişoare de un roşu aprins şi cu o grămadă de lanuri frumoase ce se întin­deau pînă spre Zenit.

În sfîrşit, în sectorul sudic un al patrulea tablou, în care domi­nau norii cenuşii, coborîţi atît de jos încît atingeau marea şi tiviţi într-un ton galben-portocaliu, întregeau decorul supraomenesc, ce ne învăluia din toate părţile.

Pe neaşteptate, toate aceste culori se stinseră, sau mai bine se topiră într-un amurg molatic, în care luna revărsa pe marea liliachie lacrimi de argint viu.

Şi în cele din urmă, se lăsă întunericul profund şi strălucitor al nopţii înstelate şi liniştite.

Miss West şi cu mine ne îndepărtarăm unul de altul, îmbărbă­taţi de frumuseţe.

*

* *

Nu încetez de a observa pe căpitanul West.

Seamănă întrucîtva cu anumite portrete ale lui Washington. E înalt de şase picioare. E subţire şi mlădios, cu totul eteric, cu o nuanţă de pustnic şi vădeşte, chiar în cele mai neînsemnate igesturi, o graţie mîndră şi nepăsătoare.Pe scurt, înfăţişează în totul modelul vechi al gentlemanului din Noua Anglie.

Are aceiaşi ochi cenuşii ca fiică-sa, cu acelaşi zîmbet bine­voitor şi şiret. Pielea lui e mai trandafirie decît a domnişoarei West; genele şi sprîncenele îi sînt mai blonde. Ţinuta-i fără cusur.

Deşi este binevoitor şi curtenitor, pare că pluteşte deasupra muritorilor de rînd şi, chiar faţă de cei pe care îi socoteşte pe aceeaşi treaptă socială cu el, nu se poartă niciodată decît cu o anumită răceală.

În timpuri obişnuite, e un maestru în arta de a nu face ni­mic.

Nu citeşte niciodată vreo carte, în afară de Biblie, şi cu toate acestea nu pare să se plictisească. Adesea mă uit la el cu toată băgarea de seamă, în timp ce stă într-un fotoliu pe punte, foarte adîncit în aparenţă în examinarea lungimii şi luciului perfect al unghiilor sale. Dar aş putea să jur, că nici nu le vede.

Miss West mă asigură că tatăl ei e îndrăgostit de mare. În cazul acesta, trebuie să fie o iubire lăuntrică, pe care n-o trădează nimic.

Credeţi că s-a urcat cu noi pe punte, ca să admire minunatul apus de soare pe care ni-l semnalase? Da de unde! A rămas în salon, înfundat în marele său fotoliu de piele, visînd treaz şi pri­vind înainte în gol.

*

* *

Zilele se scurg mereu, iar anotimpurile se gonesc grăbit unele pe altele.

Am părăsit Baltimore pe la sfîrşitul iernii, pentru a întîlni curînd primăvara şi a străbate apoi vara. Acum sîntem în plină toamnă şi mergem drept spre sud, unde domneşte, la Capul Horn, iarna cea rece. Şi cînd vom fi trecut de Cap, vom urca iar spre nord, unde vom regăsi primăvara şi vara, o vară lungă care ne va duce la Seattle.

În cinci luni, se vor fi urmat toate aceste anotimpuri.

Deodată, uşoara noastră îmbrăcăminte albă a dispărut pentru a face loc veşmintelor obişnuite din clima temperată. Wada mi-a scos din valize halate şi rufării mai groase, care mi-ar putea fi de folos.