Din zi în zi creşte frigul. Înăuntrul corăbiei, duduie soba bine încălzită din salonul cel mare şi uşile sînt deschise, ca să se poată răspîndi în toate cabinele de dindărăt, căldura plăcută şi îmbietoare.

Dar afară frigul e aspru şi muşcător. Cînd ne plimbăm pe dunetă, sau ne încumetăm să mergem pe puntea îngustă de oţel, Marguerite şi cu mine ne îmbrăcăm cu veşminte groase. Puntea aceea vestită a fost reparată cum s-a putut şi aşezată la locul ei.

Am făcut o vizită la coteţ, reparat şi el de dulgher. Bietele păsări sînt într-o stare de plîns, fiindcă, apropiindu-ne de iarna straşnică de la Capul Horn, unde ele ar fi avut nevoie să aibă toa­te penele ca să le ţină cald, dimpotrivă năpîrlesc. Asta din pricină că acum e vară în ţările de unde vin.

Legea anotimpurilor e răsturnată aici, dar ea nu încetează să se facă totuşi simţită pentru sărmanele păsări.

*

* *

Ieri au început să se facă pregătiri serioase şi prea puţin liniş­titoare, în vederea trecerii Capului Horn.

Nu numai că au fost cercetate în amănunţime funiile şi vintrelele, de sus şi de jos, ale tuturor catargurilor, iar mînuirea şi funcţionarea lor au fost simplificate cît mai mult cu putinţă, dar s-au întins „funii de ajutor” de la un capăt la celălalt al punţii, la înălţimea umărului, pentru ca oamenii care ar fi răsturnaţi de valuri şi ameninţaţi să fie tîrîţi de ele, să aibe de ce să se agaţe.

În afară de asta, cele două uşi de fier de la babord şi tri- bord, care duc de la cabină spre puntea principală, au fost închise bine, şi astupate cu cîlţi. Ele nu se vor mai deschide, decît cînd vom ajunge în Pacific, plutind spre nord.

În timp ce noi ne pregătim astfel, ca să ne luptăm cu „Capul anevoios” (acesta e porecla pe care o dau marinarii Capului Horn), unul dintre locurile cele mai vijelioase şi mai de temut de pe glob, situaţia de pe bord se întunecă.

Azi-dimineaţă, Petru Marinkowitsch, unul din oamenii echipei lui Mr. Mellaire, a fost găsit ucis. I se aplicaseră mai multe lovi­turi de cuţit şi una dintre ele îi tăiase beregata.

Dar care din oamenii echipajului o fi săvîrşit crima? Unul sau mai mulţi? E greu de aflat taina acestei ticăloşii.

Spre amiază, corpul a fost aruncat peste bord, cu obişnuitul sac de cărbuni. E un fapt divers acum şi fără însemnătate.

Dar nu se poate tăgădui că spiritele sînt încordate. Fiecare aş­teaptă ceva, fără să ştie ce anume.

În cursul zilei, mi-am îndreptat paşii spre partea din faţă a corabiei şi am simţit prima dată trădîndu-le o vrăjmăşie surdă îm­potriva mea.

Cu toate că nu sînt decît un călător oarecare, fac parte din clasa asupritorilor, care domnesc în partea de dindărăt. Nu mi-a făcut nimeni nimic, dar mi-am dat seama că oamenii au ceva cu mine, din ura pe care o zăream în unele priviri ce-mi erau aruncate, ca şi din aceea ce se ghicea în ochii celor care dinadins întorceau capul în altă parte.

Numai Mulligan Iacobs şi Charles Davis au fost mai lămuriţi.

—      Aţi scăpat bine! îmi mormăi pe sub nas Mulligan Iacobs. Cobaiul ăla de Petro Marinkovitch e bine unde e! S-a lăsat ucis ca un purcel. Viaţa i-a fost păcătoasă şi păcătoasă i-a fost şi moar­tea. Cel puţin nu mai e silit să se istovească pe lumea asta.

„Sînt destui pe bord, care trebuie să-i invidieze soarta. Îi aşteaptă suferinţe şi mai mari”.

—      Ce vrei să spui? îl întrebai.

—      Tot ce vreţi să înţelegeţi.... îmi răspunse cu un zîmbet groaznic smintitul de Mulligan Iacobs.

Cît despre Charles Davis, spre a cărui celulă de fier îmi arunca-i privirea în treacăt, el izbucni într-o veselie zgomotoasă.

—      O poveste „pe cinste” pentru tribunalul din Seattle, nu-i aşa Mr. Pathurst? Cazul lui Marinkovitch nu va face decît să dea mai multă greutate cazului meu.

„Ha! ha! ha! Veţi vedea tărăboiul, cînd se vor năpusti repor­terii asupra istoriei ăsteia. „Elseneura”, corabia iadului! Vor avea ce să scrie!”

Îl întrebai dîrz:

—      De ce-i „Elseneura” o corabie a iadului?

—      De ce? Doar aţi văzut cum s-au purtat cu mine! Aţi văzut ce chinuri am îndurat!

— Am văzut că eşti un ucigaş şi nu încetez să te socotesc astfel!

—      Bine! Curtea va hotărî! Nu veţi avea alt rol, decît acela de a mărturisi faptele.

—      Voi mărturisi că, dacă aş fi fost în locul secundului, te-aş fi spînzurat numaidecît de vîrful unei vergi.

Ochii lui Davis scînteiară.

—      Înaintea tribunalului, îmi răspunse cu glas răguşit, vă voi aminti convorbirea aceasta, după ce veţi depune jurămîntul. Răbdarea acestui om trezea fără voie în mine admiraţie, măr­turisesc sincer.

Privii locul acela strîmt, cu pereţii de fier, pe care-l pustiise vîntul „pampero” şi-l inundase apa. Vopseaua albă care acoperea metalul se cojise şi apăruseră pete mari de rugină. Podeaua era de o murdărie respingătoare, zăceau pe ea gamela şi farfuria care slujiseră prăpăditului de Davis, cu cîtva timp înainte. Haine şi rufe ude şi murdare erau trîntite unele peste altele. Nu mai puţin udă şi tot atît de murdară era bocceaua cu hainele lui de schimb.

Davis se afla în acelaşi pat în care îl omorîse O’Sullivan. De luni de zile trăia în cocioaba asta îngrozitoare. Şi va avea de zăcut alte luni aici, dacă va vrea să trăiască.

Puterea lui de viaţă, vrednică de a unui animal, mă minuna la culme. În acelaşi timp, fiinţa asta mă ştirbea.

Exclamai:

—      Ei aş! Tribunalul maritim... Vorbeşti prea mult de el. Eşti cel puţin atît de sigur, că o vei duce pînă la sfîrşitul călătoriei?

„S-au făcut rămăşaguri, ştii, în privinţa şanselor pe care le ai, ca să ajungi sau nu la Seattle.”

Cînd îmi auzi cuvintele, ciuli urechile şi se ridică, sprijinindu-se într-un cot.

—      Ha! ha! ha! rînji. Şi dacă v-aş cere precizări, v-aţi în­cumeta să mi la daţi?

—      În tot cazul, pot să-ţi spun că eu am pus rămăşag că vei ajunge pînă la capătul călătoriei.

—      Înţeles. Prin urmare, alţii au pus rămăşag că nu voi ajunge. Ha! ha! ha!

„Asta-i lovitura ce se pregăteşte. Sînt pe „Elseneura” inşi in­teresaţi, băneşte, să dispară

În această clipă, stewardul, care venea dispre partea de dinapoia corăbiei, se opri la rîndu-i. În faţa uşii chilioarei strîmte şi mîrşave şi ascultă convorbirea, rînjind.

Îndată ce-l zări, Charles Davis reluă:

—      Din ce în ce mai bine! Veţi mărturisi toate astea la Seattle, dacă nu cumva aţi minţit pe un biet bolnav sau dacă nu veţi minţi chiar în faţa Curţii, după ce veţi fi cîţiva inşi interesaţi băneşte să dispar!u.

—      Ne-am înţeles, răspunsei. Voi mărturisi! Dar vorbind since mă tem că, de acum şi pînă atunci, voi pierde rămăşagul.

—      Pierdeţi sigur... interveni stewardul. El îndată mort.

—      Prindeţi-vă cu el, Mr. Pathurst! strigă Davis. Vă dau un sfat bun. Voi trăi pînă ce se va sfîrşi călătoria, vă jur. Haide steward, cît pui?

—      Cinci dolari, zece dolari, douăzeci dolari., răspunse galbe­nul dînd din umeri, ca să arate că nu se sinchiseşte de sumă.