📚Revolta Pe Atlantic - Jack London

Am citit „Instrucţiunile nautice”, privind călătoria în Atlanti­cul de Sud. Am aflat astfel că intrasem în regiunea iluminată de cele mai frumoase apusuri de soare din cîte există pe lume.

Aseară am avut o dovadă minunată despre măreţia Firii.

Mă aflam în cabină şi-mi orînduiam cărţile, cînd mă auzii che­mat din capul scării de Miss West.

—      Veniţi repede, Mr. Pathurst! spunea. Repede! Nu trebuie să pierdeţi asta!

Jumătatea cerului, de la Zenit şi pînă la aplecarea Oceanului spre asfinţit, era aidoma unei întinderi imense şi tainice de aur curat.

Din această strălucire şi coborînd spre orizont, se desprindea şi ardea discul solar, de un aur şi mai îmbelşugat.

Apoi, bolta cerului se cobora la rîndu-i cu lumini şi mai calde, iar soarele se împurpura — pînă cînd fu aproape înghiţit de o ne­gură cenuşie şi străvezie, asemănătoare unor văluri de muselină.

Curînd, nori mici, împinşi de alizeul dinspre sud-est, se răspîndiră pe cer în fulgi strînşi, colorîndu-se la mijloc cu roşu şi aur, în partea de sus cu trandafiriu, iar în partea de jos cu albastru-verzui.

Era o cutezătoare beţie de culori, demnă de penelul lui Turner, de culori aprinse care se topeau pe neştiute unele într-altele.

Apoi, aceste culori deveniră mai crude. Cele albastre ca peruzeaua se prefăcură în verzi-închise şi tonurile trandafirii căpătaseră roşeaţa sîngelui.

În unduirea valurilor ei şi în culoarea liliachie, marea oglindea toate aceste lucitoare prefaceri cereşti.

A fost o apoteoză desăvîrşită, care se stinse pe neaşteptate, cînd soarele dispăru în valuri.

Şi, aproape fără să ne dăm seama, ne învălui calda întunecime a tropicelor.

*

* *

A doua zi, după-amiază.

Miss West şi cu mine sîntem pe dunetă. Miss West, în rochie marinărească, e îmbrăcată cu bluză largă din pînză de corturi, de o albeaţă imaculată, deschisă la gît. Sub gulerul larg, este înnodată o basma de mătase neagră.

Părul ei, bine pieptănat ca totdeauna, dar oarecum rebel din cauza adierii, minunat.

Eu sînt tot atît de imaculat şi scos ca din cutie, într-o haină albă de pînză, cu cămăşuţa de mătase albă şi cu pantofi albi.

Stewardul ne serveşte ceaiul în drăguţele ceşti din porţelan, de China.

Wada stă respectuos deoparte, aşteptîndu-ne ordinele.

În această clipă, echipa de serviciu năvăleşte pe dunetă, spre a întinde toate pînzele de pe partea stîngă a catargului din urmă. Omenii trecură pe lîngă noi şi-şi săvîrşiră lucrul, cu ochii plecaţi. Ei nu îndrăzneau măcar să ne privească, atît de mult ne simţeau deasupra lor.

Erau nişte lepădături. Picioarele lor goale erau jupuite de pete de smoală şi catran; iar trupurile lor nespălate nu aveau drept veşmînt decît nişte pantaloni peticiţi şi crăpaţi pe alocuri şi cîte o cămaşă de bumbac, pe trei sferturi destrămată.

Şi, datorită aceluiaşi simţămînt al prăpastiei care ne despăr­ţea, nici Miss West, nici eu nu le spuserăm vreun cuvînt.

Cu toate acestea, fără să se trădeze, Miss West îi măsurase între două înghiţituri de ceai, cu priceperea unui cunoscător, aşa cum fac plantatorii cu turmele lor de sclavi.

Cînd oamenii îşi terminară lucrul şi plecară, ea îmi spuse:

—      Aţi putut dvs. înşivă să vă încredinţaţi, Mr. Pathurst, că s-au înzdrăvenit şi s-au rotunjit. Nu v-am spus eu?

„E urmarea firească a vieţii regulate de pe bord, a vremii pri­elnice, a muncii sănătoase, a hranei bune şi îndestulătoare ce li se dă şi a faptului că nu mai beau whisky.

„Vor rămîne aşa, pînă cînd vom trece de Capul Horn. Şi veţi vedea atunci slăbind din zi în zi, fiindcă trecerea pe acolo este tot­deauna o încercare straşnică dacă nu se face în toiul verii.

„Apoi, după ce vom fi scăpat de Capul Horn şi îndată ce vom fi regăsit vremea prielnică a Pacificului, vor deveni iar puternici şi sănătoşi.

„Cînd vom ajunge la Seattle, vor avea o înfăţişare grozavă. Dar, odată coborîţi pe uscat, îşi vor bea simbria în cîteva zile şi se vor angaja pe altă corabie în aceeaşi stare de plîns, în care erau atunci cînd i-am luat din Baltimore”.

*

* *

Am trecut pe lîngă Rio de Janeiro şi am atins Tropicul Capri­cornului.

Alizeele ne-au părăsit şi vîntul a devenit foarte schimbător.

Uneori ne zbuciumăm pe loc de parcă am fi bolnavi, deşi marea e liniştită, iar în ora următoare alunecăm cu patrusprezece noduri, micşorînd pînzele, atît de repede cît pot oamenii să le strîngă sau să le coboare.

Unei nopţi apăsătoare, în care aproape că nu se poate dormi din cauza aerului înăbuşitor, îi urmează o zi cu soare dogoritor talazurile zgomotoase care vin dinspre sud arată că ne apropiem de regiunea marilor vînturi şi a furtunilor puternice.

Alteori, ziua întreagă sub un cer întunecat, „Elseneura” se afundă şi sare din cauza apăsării vîntului, pe o mare cu talazuri scurte şi repezi.

Aceste necontenite prefaceri ale mării şi vîntului înseamnă pen­tru echipaj, pe care Miss West îl socoteşte falnic (totul este rela­tiv), un spor de muncă istovitoare.

Mr. Pike mormăie şi bombăne fără încetare. De îndată ce ma­nevra este puţin mai grea, e nevoie de amîndouă echipele de ser­viciu deodată.