—      Mi-am stîlcit puţin degetele.

—      Sărman prieten! îşi rosti ea compătimirea. Da, recunosc, ultima zdruncinătură a fost foarte puternică şi ea v-a pricinuit tot necazul.

—      Aveam de gînd, reluai, să ajung pe dunetă, nu să dărîm uşa şi nici nu mă prăbuşesc pe patul tatălui dvs.

—      Nici nu mă îndoiesc măcar!

O nouă serie de clătinături ne zgîlţîi şi fu rîndul stewardului de a se rostogoli ca un clown, strîngînd la piept lucrurile adunate.

Folosii o clipă prielnică şi dispărui, ajungînd la scara aceea năbădăioasă care, în urma plecării înainte a corăbiei, te făcea să cobori în loc să urci. Ajunsei totuşi teafăr la prima, sau dacă vreţi ultima treaptă, gîndindu-mă la Miss West, al cărei chip fermecător şi desfătător îl aveam în faţa ochilor.

Cînd ajunsei la capătul scării, „Elseneura” îşi recăpătă pozi­ţia firească şi mă găsii la acelaşi nivel cu duneta.

Căpitanul West. În mantaua lui care strălucea în mii de pică­turi de apă, cu pălăria lui impermeabilă mare şi neagră, asemănă­toare căştii vreunui erou legendar şi cu picioarele vîrîte încă în cizmele lui marine, era lungit pe jumătate pe canapeaua din ca­mera hărţilor şi-şi ţinea picioarele pe peretele cabinei. El îmi surîse prietenos.

Mi se păru iarăşi obosit şi îmbătrînit. Trandafirul din obraji pierise. Acum avea obrajii mai palizi şi mai străvezii ca oricînd; dar ei rămîneau limpezi şi senini.

Pretutindeni pe corabie era apă. „Elseneura” se zbătea în tu­multul acela spumos, urmărit necontenit de valuri enorme, care se întindeau şi se spărgeau fără răgaz.

Aerul era ca o ceaţă de stropi de apă, care ne şfichiuiau şi ne înţepau obrajii, cum ar fi făcut-o mii de ace.

La cîrmă, sub un adăpost boltit în formă de gheretă, care-i ocrotea prost, rămaseră doi inşi acoperiţi cu cîte o manta, de pe care curgea apa şiroaie.

Le dădui „bună-ziua” şi mă apropiai de ei.

Unul dintre ei era Tom Spink, bătrînul englez căruia i se pu­tea încredinţa un asemenea post, cu toată vîrsta lui. Celălalt era Billy Quigley, care făcea parte dintr-un „trio” vesel şi foarte unit, alcătuit, în afară de el, de Frantz Fitzgibbon şi Richard Giller.

De fapt, nu erau marinari adevăraţi şi Mr. Mellaire îi socotea, în glumă, drept nişte „zidari care şi-au greşit cariera”.

Dar cei trei ştiuseră să se lupte, cînd a trebuit, cu ceata de tică­loşi care-şi avea „sediul” în partea de dinainte a corăbiei şi cu care refuzaseră cu înverşunare să se înhăiteze. Astfel, fiind uniţi şi dîrzi, ei izbutiseră să-şi apere şi să-şi facă respectată libertatea.

Învelit în halatul meu ud, pe care vîntul mi-l lipea mereu cu zgomot de trup, văzui că puntea „Elseneurei” fusese înecată în în­tregime. Mr. Pike şi vreo şase inşi se bălăceau în vîrtejurile în care se vîrîseră, pînă la genunchi.

Apoi, se produse o nouă clătinătură a corăbiei, puntea se în­clină şi toată apa se prăbuşi în cascade prin găurile de scurgere.

Singurele pînze întinse erau cele trei puse pe catargurile de cafas. Nu se zărea niciuna din pînzele mici.

Nu văzusem niciodată vreo corabie, care să ţină în bătaia vîn­tului o suprafaţă atît de mică. Cele trei bucăţi subţiri de pînză, întinse de uragan cu o străşnicie de fier, erau de ajuna şi o minau cu o iuţeală nebunească.

Înţelesei atunci pricina, pentru care căpitanul West se hotărî- se să fugă dinaintea vîntului „pampero”. El avusese de ales între a se resemna, sau a lăsa vasul să se scufunde.

După ce se scurse apa, descoperii pe dulgher şi cele două aju­toare îndeletnicindu-se cu astuparea găurilor produse mai peste tot pe punte şi cu fixarea unor grinzi noi, în locul celor care fu­seseră frînte.

Văzui pe de altă parte pe Mr. Pike, srăduindu-se împreună cu cîţiva oameni din echipaj să prindă o grămadă de scînduri sfărîmate şi de oţel strîmbat, care se întindea pe o lungime de vreo sută de picioare.

Numai cînd mă uitai cu atenţie, îmi dădui seama că era vorba de puntea lungă de oţel, care se rupsese.

Privind această luptă spinoasă a lui Mr. Pike şi a piticilor săi cu acest berbec mişcător care, după frămîntările corăbiei, se arun­ca şi lovea cînd într-o parte, cînd într-alta, nu mă puteam opri de a-mi aduce aminte de uimitoarea descriere a lui Hugo, cu privire la sforţările unui marinar ce încearcă să pună iar mîna pe un tun, căruia i s-au rupt odgoanele în timpul unei furtuni.

Marea, cum am mai spus, înăspreşte inima omului. Începeam să simt cît e de adevărat lucrul acesta.

Tot atît de nepăsător ca şi cînd, citind un roman, aş fi răsfoit foile cărţii pentru a urmări drama pe care o istorisea stăteam acum pe dunetă, în halatul meu prefăcut în burete şi priveam cu multă curiozitate, dar fără vreo grijă, pe oamenii care luptau sub mine, cu preţul propriei lor vieţi.

Ei nu însemnau nimic.

În sfîrşit, Mr. Pike izbuti să prindă epava punţii de oţel, cu ajutorul unui odgon subţire, pe care-i fixă bine şi începu să-l lege de catargul de dinapoi.

Tocmai în clipa aceea, un munte verzui de apă se ridică pe mare, gata să se năpustească pe puntea „Elseneurei”.

Toţi oamenii din echipa de serviciu dădură în acelaşi timp drumul punţii şi fugiră pe unde putură, spre a se adăposti.

Mr. Pike nu se clinti. El privi rece şi curajos puhoiul ce îna­inta, primindu-l în întregime.

Şi se ivi puţin după aceea, ţinînd de capătul funiei, legată la vreme de piciorul catargului, puntea vagaboandă devenită acum captivă.

Oamenii apărură iar unul cîte unul.

Întîi veni Faunul, surd ca o cizmă, care se apucă să dea o mînă de ajutor lui Mr. Pike.

El fu urmat curînd de Tony, grecul chinuit de ideea sinuci­derii, apoi de Shorty. Nancy încheia alaiul, cu obişnuitul lui aer deznădăjduit, de om care aşteaptă să fie spînzurat.

În timp ce prăpădiţii aceştia se osteneau să lege mai temeinic epava şi s-o înţepenească, se abătu asupră-le un nou puhoi de apă.

De data aceasta, nici unul dintre ei, viteaz sau fricos, n-a mai avut cînd să-şi caute un loc de scăpare. Pe suprafaţa spumoasă şi bubuitoare care acoperea din nou puntea corăbiei, se iveau ici şi colo cîte un braţ, un cap, un spate, odată cu scînduri rupte şi bucăţi răsucite de oţel, care dovedeau că epava punţii de oţel su­ferise iarăşi.

Ce se întîmplase cu Mr. Pike? Mărturisesc sincer că e sin­gurul, a cărui soartă mă îngrijoră timp de cîteva minute. Făcea parte din aceeaşi lume cu mine. Luam zilnic masa cu el. Ceilalţi... Ei bine, nu, hotărît, ceilalţi nu mă interesau!

Sutele de tone de apă sărată din Atlanticul de sud, cu care fusesem dăruiţi, începuseră să se scurgă.

Dar nimeni nu izbutise încă să se ridice iar în picioare, cînd zării apărînd pe Mr. Pike, acest moşneag uriaş, tîrînd după el doi inşi leşinaţi: Faunul şi Nancy.

De data aceasta, îmi tresări inima în faţa acestui omorîtor şi îmblînzitor de sclavi, care-şi punea viaţa în.primejdie, înfruntînd aceleaşi încercări ca şi viermii pe care îi comanda şi scăpă de la moarte pe doi dintre ei.

Aproape că plîngeam, atît de mişcat eram! Cu o înfiorare de trufie, care-mi străbătea şira spinării şi ajungea pînă la creier, mă simţeam nespus de mîndru că fac parte, cu pielea mea albă şi ochii mei albaştri, din aceeaşi rasă cu bărbatul acesta viteaz.

În ce priveşte pe fiinţele slabe şi căzute pe care le comanda el, în ce priveşte pe cei cu pielea oacheşă, corciturile, cei cu sînge amestecat, lepădăturile şi drojdia societăţii, sortite să slujească veşnic, adică pe cei care Miss West, tatăl ei şi cu mine îi stăpî- neam împreună cu el, simţeam din ce în ce mai mult că puteam fi necruţător faţă de toată omenirea aceasta inferioară.

De mii de generaţii şi de sute de secole, oamenii aceştia fuse­seră aduşi pe lume, nu-i aşa, Doamne? ca să-i călcăm pe grumaz şi să-i silim să muncească pentru noi.

„Elseneura” începu iarăşi să se zbată şi alte tone de apă se revărsară pe punte, tîrînd cu ele de-a valma bucăţi de lemn şi oţel.

Şi din nou se ivi în puhoiul înspumat uimitorul uriaş blond, Mr. Pike, tîrînd după el două fiinţe leşinate pe care le puse la loc sigur, alături de dulgher, lîngă balustrada din jurul catargului mare. Apoi, secundul se înapoie să-i ajute lui Larry să scape, fiindcă acesta se clătina pe picioarele lui neputincioase şi dădea îndărăt cu doi paşi, dacă înainta cu unul.

Veni apoi rîndul grecului, care se tîra de-a buşilea şi care ajunse pînă aproape de balustradă, cu totul istovit dar fără să mai dea semne că se mai gîndeşte la sinucidere. Însă în ciuda sforţă­rilor pe care le făcea, nu izbutea să se agaţe de balustradă. Atunci, apucîndu-l zdravăn de ceafă prin manta, Mr. Pike îl ridică prin aer cu o singură mînă şi-l aruncă în braţele dulgherului.

Urmă Shorty, cu obrazul însîngerat, cu un braţ care-i atîrna ţeapăn şi fără cizmele de mare pe care i le smulseseră valurile. Mr. Pike îl culese ca şi pe ceilalţi şi se întoarse încă o dată din drum, spre a se îngriji de Henry, începătorul. Pe acesta-l văzusem cu totul nemişcat, plutind pe apă ca un înecat, afundîndu-se şi dispărînd, spre a se ivi iar după cîteva clipe şi a fi în sfîrşit aruncat pe dunetă.

Intrat în apă pînă la umeri, după ce fusese trîntit în două rînduri în genunchi şi acoperit de apă, Mr. Pike izbutise să prindă pe Henry şi să-l aducă în partea din faţă a corăbiei.