Întîmplător, Mr. Mellaire, care se găsea în apropierea noastră, urcă repede scara dunetei şi veni să-şi ia postul în primire.
Mr. Pike, cufundat în amintiri, îşi continuă povestirea:
— Atîta vreme cît Sydney Waltham fu închis şi-şi ispăşi pedeapsa, nu mă gîndii la el.
„Dar cînd aflai că i s-a dat drumul înainte de a-şi îndeplini termenul osîndei, am jurat că într-o zi sau alta mă voi socoti cu el. Şi mă voi socoti!”
„Nu cred nici în Dumnezeu, nici în Dracu’ şi uneori mi se face scîrbă de putreziciunea lumii murdare în care trăim. Dar ştiu bine, repet, că voi judeca mai curînd sau mai tîrziu, cu mîna mea, pe ucigaşul bătrînului căpitan Somers”.
„Pe unde s-o fi pripăşit acum? pe unde s-o fi cuibărit? Nu ştiu. Cînd a fost eliberat, a dispărut. I-am pierdut cu totul urma. Şi pe deasupra n-am izbutit să obţin nici o fotografie a lui.
„Dar e marinar şi va veni ora, presimt asta, ce spun? sînt sigur, cînd ne vom întîlni nas în nas.
„ Atunci... “
Chiar în momentul acela, în timp ce Mr. Pike tremura de mînie, strîngea pumnii şi înălţa spre cer braţele lui ameninţătoare de gorilă, un chibrit, tras de Mr. Mellaire pentru a-şi aprinde luleaua, trosni în faţa noastră şi, arzînd în întuneric, ne lumină pe toţi trei.
„Se poate, încheie Mr. Pike, ca individul acesta să fie azi greu de recunoscut. Dealtfel, nu l-am văzut niciodată.
„Pe de altă parte, are tot interesul să-şi ascundă identitatea legală. Asta-i fără îndoială.
„Dar i-a rămas crestătura din ţeastă, pe care n-a putut-o astupa. Asta va fi semnalmentul, în care-mi voi tîrî degetele.
„Răbdare, răbdare Mr. Pathurst! Am credinţa nestrămutată că ora aceasta va veni, atunci cînd mă voi aştepta mai puţin”.
Mr. Mellaire înaintase mai mult spre noi, spre a auzi sfîrşitul cuvintelor lui Mr. Pike.
El întrebă liniştit:
— Cum spuneaţi, domnule locotenent, că se numea căpitanul acela?
— Somers. Bătrînul căpitan Somers... răspunse Mr. Pike.
— Nu e el, urmă al doilea locotenent, acela care a comandat acum vreo treizeci de ani vasul „Lammermoor”?
— Da, el e.
— Somers... Somers... Bătrînul căpitan Somers... Da, l-am cunoscut şi eu. Numele ăsta nu mi-e străin.
„Vasul pe care mă aflam era, în timpul de care vorbesc, ancorat aproape de al său, la Capul Bunei Speranţe”.
Mr. Pike, uitînd desigur propriile lui sălbăticii, săvîrşite împotriva celor pe care îi comanda, se îndepărtă murmurînd:
— Murdară mai e lumea asta! Da, da, murdară!... Un om care a fost cinstea profesiunii noastre, ucis mişeleşte...
Dădui bună-seara lui Mr. Mellaire şi vrui să mă retrag, la rîndu-mi, cînd el mă chemă cu voce înceată:
— Mr. Pathurst, vă rog!
— Cu ce vă pot fi pe plac?
— Ah, nimic! Adică, aproape nimic...
Îşi puse un deget pe buze şi se aplecă spre urechea mea.
— De fapt, aş vrea să vă cer un serviciu.
Se opri, şovăind parcă şi-şi umezi buzele, cu limba. Lucrul acela tainic, pe care-l întrevăzusem în creierii săi, părea că-mi pătrunde acum prin ochii lui puternici, gata să-mi sară de gît.
— Mai întîi, trebuie să vă cer iertare că vă supăr, îmi spuse Mr. Mellaire pe un ton liniştit.
„Vă amintiţi, fără îndoială, de cicatricea pe care o am pe cap, pe care mi-o ascund de obicei părul şi şapca (rareori mi-o scot, ştiţi, numai cînd dorm, după obiceiul marinăresc) şi pe care nu ştiu ce m-a făcut să vi-o arăt la începutul călătoriei.
— Da, n-am uitat-o.
— Aţi vorbit vreodată despre ea?
— Nimănui.
— Nici căpitanului West? nici domnişoarei West?
— Niciunuia din ei, vă dau cuvîntul meu!
— Nici.... lui Mr. Pike?
— Nici lui Mr. Pike.
— Atunci e bine!
