Era vădit că, pentru a ne apărea normal, se străduia din răsputeri cu voinţa lui de fier.
Nimeni nu se încumeta să-l întrebe ceva. Nici măcar eu, care în afară de ierarhia de pe bord, sînt de fapt un călător oarecare şi puteam vorbi ca prieten, printr-un hatîr deosebit.
Dar neînfricatul drumeţ de mare care este Mr. Pike, îmi impune o sfiiciune de neînţeles, alcătuită dintr-un amestec de teamă şi respect şi care, într-o asemenea împrejurare, îmi închide gura.
Mr. Pike pare atins de o comoţie cerebrală, destul de puternică. Suferinţa lui e reală şi cumplită. Faptul acesta nu e mărturisit numai de expresia ochilor şi de culoarea obrazului său, dar şi de toată ţinuta sa, cînd se crede neobservat.
La căderea nopţii, m-am urcat ca de obicei pe dunetă, spre respira puţin aer curat şi a mai privi cerul înstelat.
Eram în papuci şi mergeam fără zgomot, cînd văzui înainte-mi, cu capul sprijinit pe braţe, o umbră prăbuşită pe stinghie. Era Mr. Pike, al cărui umăr aproape îl atingeam.
Gemea neîntrerupt şi încet, scoţînd un fel de psalmodie plictisitoare şi profundă, care era ca revărsarea frămîntării sale lăuntrice, morale şi fizice.
La răstimpuri regulate, murmura: „Dumnezeule! Dumnezeule! Dumnezeule! Dumnezeule! Dumnezeule!”. Nu rostea decît cuvîntul ăsta, repetat de cinci ori în şir, şi reîncepea să geamă.
Dispărui tot pe nesimţite, cum venisem.
A doua zi, şi-a făcut ca totdeauna quart-urile şi nimic n-a ieşit prost în timpul serviciului său.
Uitasem, Miss West a încercat să-i ceară lămuriri, pe un ton puţin cam batjocoritor.
Mr. Pike s-a mulţumit să-i răspundă că-l doare rău un dinte şi că şi-l va smulge, dacă nu va putea altfel.
Wada nu ştie nimic şi nu mă poate lămuri. Isprava s-a săvîrşit fără martori. El mi-a povestit că galbenii s-au adunat în camera bucătarului, au cercetat întîmplarea pe toate feţele şi au ajuns la credinţa că vinovaţi sînt cei trei ticăloşi din partea de dinainte a corăbiei.
De fapt, Bert Rhin, are un umăr pe jumătate scos din încheieturi, Nosey Murphy şchiopătează rău şi Kid Twist pare să fi primit o asemenea chelfăneală, că nu se mai vede la lucru de două zile.
O fi fost vreo încăierare şi Mr. Pike, lovit pe neaşteptate, s-o fi apărat vitejeşte.
Fără îndoială că ticăloşii aceia vcr să-l omoare şi secundul a scăpat, numai fiindcă-i atît de voinic.
Acestea sînt singurele ştiri pe care le am despre păţania de ieri noapte. Si dacă Mr. Pike, e lesne de înţeles că şi ceilalţi fac la fel.
*
* *
În cursul nopţii următoare, avui o nouă dovadă că Mr. West, căpitanul nostru, nu-i atît de nepăsător faţă de cele ce se întîmplă pe bordul „Elseneurei”, după cît pare.
Plimbîndu-mă pe puntea îngustă de oţel, m-am oprit cîteva clipe lîngă catargul dinapoi, de care mă rezemai, ascuns în umbra lui. Dedesubt, pe punte, auzii voci şi-mi dădui seama că erau ale lui Best Rhine, Nosey Murphy şi Mr. Mellaire.
Ei nu se ocupau de, vreo chestiune de serviciu, ci, vorbeau prieteneşte şi rîdeau într-una. Îmi amintii numaidecît ce-mi spusese Wada cu privire la apropierea, cu totul nefirească, dintre al doilea locotenent şi ticăloşii aceia. Şi, ciulind urechile, mă strădui să ascult ce-şi vorbeau.
Dar cuvintele nu ajungeau destul de lămurit pînă la mine. Singurul lucru care nu lăsa nici o îndoială era veselia convorbirii şi intimitatea ei, ca să spun aşa.
Deodată, se auzi de pe dunetă glasul căpitanului West. Era, ca totdeauna, nepăsător şi rece. Dar, datorită pronunţării limpezi a cuvintelor, se auzea pînă departe. S-ar fi spus că e un răsunet da oţel, pe o noapte de ger.
Glasul căpitanului avu un efect electric asupra celor trei bărbaţi care unelteau dedesubt, pe punte. Şi fiindcă eu însumi simţii o tresărire, îmi dădui seama că ei înţepeniseră şi că le îngheţase sîngele.
Cu toate acestea, glasul nu rostise decît două cuvinte:
— Mister Mellaire!
Urmă o scurtă tăcere, apăsătoare şi Mr. Mellaire răspunse:
— Da, domnule căpitan!
— Veniţi aici, îndărătul corăbiei! reluă glasul „Samuraiului”.
Auzii pe punte paşii celui de-al doilea locotenent, care se supunea ordinului.
Pornii după el pe partea îngustă.
Cînd ajunse la picioarele scării ce ducea la dunetă, el se opri, şovăind parcă.
— Locul dvs. nu-i în partea din faţă, ci aici, Mr. Mellaire! spuse glasul liniştit, şi rece, apăsînd şi silabisind cuvintele.
Nici un alt cuvînt nu fu rostit.
Dar zării pe Mr. Mellaire urcîndu-se grăbit pe scară şi cu un aer oarecum nepăsător, începînd să cutreiere duneta spre colţul ca se afla în bătaia vîntului, în timp ce căpitanul West umbla încoace şi încolo, cu mîinile virîte în buzunar, în colţul celălalt.
Fără să mă arăt, mă dusei de-a dreptul spre partea de dinainte a corăbiei şi nu coborîi în cabină decît după jumătate de oră. Nu ştiu ce îndemn lăuntric mă sfătuia să nu-mi fac ştiută prezenţa fără rost dealtfel, la această întîmplare.
*
* *
Împins de trîndăvie, care este oarecum îndeletnicirea mea pe corabie, să văd tot ce se întîmplă în jurul meu, am observat un lucru ciudat. Nouăzeci la sută dintre oamenii echipajului nostru sînt oacheşi.
