Miss West şi cu mine, care nu prevăzusem ce se mai poate întîmpla, furăm trîntiţi de unul din pereţii odăii şi răsturnaţi unul peste altul, gîfîind. Ne ridicarăm cum puturăm şi cu oarecare du­reri, şi, urîndu-ne unul altuia „noapte-bună”, ne îndreptarăm fie­care spre cabina sa.

Trecînd pe lîngă uşa deschisă, văzui în salonul cel mare pe căpitanul West, pe care-l credeam încă pe dunetă. Îşi dezbrăcase veşmintele de vreme rea şi-şi scosese cizmele de mare, înlocuindu-le cu călduroşii lui papuci de casă. Se scufundase din nou în fotoliul de piele, şi, cu ochii nemişcaţi, urmărea rotocoalele de fum ale ţigării, care păreau că desenează numai pentru el, în legănarea nebunească a corăbiei, vedenii tainice.

*

* *

Odată cu căderea nopţii, vîntul se liniştise de-a binelea.

La ora nouă, toate pînzele mijlocii erau aşezate la locurile lor. Iar la ora zece, începurăm din nou să alunecăm pe o mare poto­lită.

Cu toate acestea, se pregătea un nou „pampero”, care părea că va fi mai îngrozitor decît celălalt. Dar nu fu decît o simplă poznă a forţelor cosmice, care se jucau cu noi.

La ora unsprezece, cerul începu să se înnegrească mai rău spre sud. Părea că vrea să coboare pe capetele noastre, atît de aproape încît s-ar fi spus că se freacă de vîrfurile catargurilor, ce se clă­tinau.

Apoi cerul şi marea îşi deschiseră iar carcera întunecată, în care se părea că sîntem încuiaţi şi intră în joc electricitatea.

De la Zenit pînă la orizont, firmamentul se acoperi de cră­păturile fulgerelor verzui. Atmosfera stranie şi aproape suprana­turală ce ne învăluia era şi ea verde, verde-închis. Tot verzuie era şi ploaia, care căzu întîi în stropi mari şi rari, pentru a sfîrşi în­tr-o cădere neîntreruptă.

Totul, bineînţeles, însoţit de izbucniri infernale de tunete.

Apoi fulgerele, căpătară tonuri felurite. Scînteierea lor îngrozi­toare se schimbă într-o culoare purpurie, apoi într-un albastru de azur şi în sfîrşit într-un liliachiu palid, care amintea tonurile levănţicăi înflorite.

Maşina electrică era în plină funcţiune şi aşteptam, dintr-o clipă într-alta, să vedem trăznetul lovind pe „Elseneura”.

Dar nu se întîmplă nimic. Şi nici măcar o boare nu adia! În mod zadarnic fuseseră strînse o sumedenie de pînze pe vintrele. Iar pînzele rămase la locurile lor atîrnau de-a lungul catargurilor, fără vlagă şi grele de apa ploii.

La prînz masa neguroasă care ne învăluie se subţie din ce în ce, ziua se însenină, iar atmosfera căpătă un ton cenuşiu. Fulge­rele se răriră. Furtuna se îndepărtase de noi.

După o jumătate de oră, soarele strălucea pe cer, iar tunetul nu mai bubuia decît din cînd în cînd la orizontul îndepărtat.

„Elseneura” continua să alunece, fără cea mai mică adiere de vînt, pe valurile moarte.

Al doilea „pampero” nu izbutise deloc.

Mă dusei pe dunetă, unde întîlnii pe Mr. Pike.

Îi spusei cu modestie:

—      Hai, să nu ne prea plîngem! La urma urmelor, „pampero” a fost milostiv cu noi.

— Desigur, mormăi secundul. Fiindcă nu poţi să ştii niciodată dinainte la ce să te aştepţi.

„Prin locurile acestea, mi-am pierdut catargurile acum vreo treizeci de ani”.

Era ora schimbării quart-ului şi Mr. Pike veni să ia locul lui Mr. Mellaire. Ne auzise scurta convorbire.

—      Într-adevăr; spuse, aici e una din cele mai murdare mo­cirle din cîte se află pe glob. „Pampero”... Sînt vreo optsprezece ani de atunci... Mi s-a întîmplat ceva mai rău decît lui Mr. Pike.

„Toate catargurile noastre arse. Nici o bucăţică de lemn, care să nu fie sfărîmată. Încărcătura se mută din loc în loc şi corabia se aplecă pe o parte. Rămăsese astfel timp de douăsprezece ore, apoi se scufundă.”

„Stătui două zile într-o luntre, pînă cînd mă salvă o corabie engleză. Celelalte luntre şi oamenii care se adăpostiseră în ele n-au fost regăsiţi niciodată”.

—      În rezumat, spusei vesel ca să închei, noaptea trecută „Elseneura” s-a purtat foarte frumos!

—      Ei aş! Păi tărăboiul acela n-a fost mai nimic, de fapt... răspunse Mr. Pike. Pampa ne mai poate trimite asemenea daruri, şi chiar mai straşnice!

„Ce credeţi, Mr. Mellaire?”

—      Exact acelaşi lucru ca dvs. Cu cît vom fi trecut mai curînd de latitudinea asta, cu atît va fi mai bine pentru noi!

„În ce mă priveşte, prefer vremea afurisită de la Capul Horn oricît de groaznică ar fi! Acolo, ştim cel puţin ce ne aşteaptă şi ce avem de făcut.”      .

„Aici e Necunoscutul. Nici o regulă. Cele mai bune corăbii pot fi răsturnate într-o clipă, iar căpitanii cei mai vestiţi sînt ame­ninţaţi să rămînă de ocară”.

Apoi, Mr. Pike coborî scara dunetei, cîntînd încet şi cu un aer ascuns, refrenul unei arii populare a lui Newcomt:

„O ştiu, o ştiu acum.

Nu mă mai pot îndoi!”

CAPITOLUL XXIII

Pampa recidivează

Apusurile de soare ne dăruiesc în fiecare zi, în largul acestei coaste a Argentinei, o privelişte mereu mai teatrală şi mai ne­prevăzută.

Alaltăieri seară au apărut în înaltul cerului nişte nori albicioşi şi aurii, care păreau că se topesc în asfinţit. Ei se reflectau în partea dinspre răsărit, într-un al doilea asfinţit miraculos.

În ce priveşte marea, ea avea tonuri de pastel, palide şi al­băstrii.

Ieri-seară s-a desfăşurat spre Arizona o feerie măreaţă şi îm­belşugată.

Mulţi nori îşi îngrămădeau, într-un fel de trepte puse unele peste altele, stîncile crestate ale căror margini străluceau de lu­mini purpurii şi ale căror văgăune se îmbibau de un albastru ca reflexele opalului.

Ai fi jurat, că ieşea din valuri, cu toată fantasmagoria lui în­zecită, Marele Canon din Colorado, podoaba Vestului.

Scriu notele acestea în pat, înfundat bine în perne, în timp ce „Elseneura” nu încetează să se zbuciume într-un chip de ne­îndurat printre valurile înfuriate pe care ni le trimit uraganele, ce bîntuie necontenit la Capul Horn.

Am încă în faţa ochilor apusul de soare de astă-seară, de care nici de data aceasta nu s-ar fi lepădat Turner. Toată gama de to­nuri verzi, albastre şi galbene, trandafirii, roşu-închise şi rubinii se aşternea ca un lapte covîrşit pe nişte spiţe uriaşe, asemenea unor braţe de evantai, produse de globul solar.

Şi ca de obicei cînd îmi însemnez aceste note fugare despre privelişti de o măreţie unică, despre minunăţia de neasemuit care-mi umple în acelaşi timp ochii şi creierii, aud deasupra capului pe Mr. Pike răcnindu-şi ordinele şi tropăiala surdă a stîrpiturilor care i se supun. Din aceste ordine, înţeleg că se strîng pînzele. Prin urmare, iar se prevede vreme rea.

*

* *

Cu toate acestea, în zorii zilei situaţia nu se schimbase şi noi ne luptam voiniceşte cu valurile fără astîmpăr.