📚Revolta Pe Atlantic - Jack London

Apoi, tînăra fată îşi reia broderia fină la care lucrează şi vorbim despre literatură şi artă, în timp ce la cîţiva paşi de noi con­tinuă să se desfăşoare, pe această mică lume plutitoare, îngrozitoarea şi murdara tragedie a josniciei morale, a hidoşeniei fizice şi a grosolăniei sălbatice.

Căpitanul West a coborît iar în penumbra marelui salon, unde visează, liniştit şi pierdut, în bătaia curentului stîrnit de ferestrui­cile deschise şi uşa scării.

E de o seninătate fără margini şi-l pizmuiesc.

Fiindcă pentru el, totul e hotărît şi încheiat, totul e limpede pe lumea aceasta, ca şi pe cealaltă. El crede cu tărie în Dumnezeu şi în viaţa veşnică. Şi asta-i e de ajuns! Aşadar, ce grijă l-ar putea tulbura?

Viaţa veşnică... Poate că se apropie de ea mai mult decît cre­deam.

Nu izbutesc să alung dinaintea ochilor mei imaginea obrazului său palid, livid şi străveziu, a sîngelui care părea că i se retrage din vine, a gurii care i se destindea, a pleoapelor care i se băteau nebuneşte.

Şi mi se întimplă să mă întreb: cine va fi acuma primul din­tre noi, care va aluneca în valuri, cu un sac de cărbuni legat de picioare?

*

* *

—      Haida-de! Tot ce-aţi văzut de la îmbarcarea dvs. Mr. Pa­thurst, nu-i decît un fleac, îmi spuse voios Mr. Mellaire, în timp ce ne plimbam împreună pe dunetă, în sus şi în jos, în cursul pri­mului quart.

„Nu vă lăsaţi impresionat. Eu care vă vorbesc, am văzut multe!...”.

„Dar ceea ce nu pot să uit a fost călătoria făcută pe un „vas rătăcitor”, care avea pe bord patru sute de chinezi. (Englezii spun „vas rătăcitor”, adică tramp-steamer, unor corăbii ce nu între­prinde curse regulate, ci se opreşte oriunde crede că poate lua vreo încărcătură). Erau salahori care îşi terminaseră contractul şi se întorceau acasă”.

„Deodată izbucni holera pe bord. Morţii se înmulţeau ca muştele”.

„Unul după altul, trei sute de chinezi trecură peste bord. Ace­laşi lucru se întimplă cu marinarii indieni, din care era alcătuit echipajul. La fel, cu cei doi şefi ai echipajului, cu primul şi al trei­lea locotenent, cu al doilea şi al treilea mecanic, cu mecanicul-şef şi, la urmă, cu însuşi căpitanul”.

„Cînd sosirăm la locul hotărît, nu mai eram pe bord decît un fochist alb, al doilea locotenent, adică eu care luasem comanda şi, la fundul corăbiei, ultimii o sută de chinezi, dintre care o treime crăpaseră”.

„Medicii serviciului sanitar, pe care i-am înştiinţat numaide­cît, nu-mi dăduseră autorizaţia de intrare în port, nici nu voiră să vină să constate morţile celea numeroase”.

„Totodată primii ordinul de a-mi zvîrli toţi morţii în apă. A fost o scufundare fără pereche! Trupurile fură aruncate fără giulgiuri şi fără cărbuni la picioare, fără vreo bucată de fier cel puţin”.

„Mi-a fost cu neputinţă să fac altfel, fiindcă eram singur ca să săvîrşesc isprava asta. Chinezii ce supravieţuiseră nu voiau în ruptul capului să pună mîna pe cadavre, cum nu voia de altfel nici fochistul”.

„Am fost silit să cobor mereu în fundul corăbiei şi să urc pe punte, cu ajutorul unei funii şi al unui scripete, fiecare corp, unul după altul şi să-i dau drumul în valuri.

„După fiecare corp zvîrlit, beam cîte o înghiţitură de rachiu. Cînd mi-am săvîrşit munca, eram cu desăvîrşire beat”.

—      Şi, întrebai, nu v-aţi molipsit?

—      Deloc. Iată singura amintire cu care am rămas.

Mr. Mellaire îşi ridică mîna stîngă. Lipsea degetul arătător, ceea ce băgasem mai demult de seamă.

—      „Bătrînul”¹², urmă, avea un foxterrier la fel cu al dvs. După moartea stăpînului său, cîinele începu să mă îndrăgească.

„În timp ce ridicam ultimul cadavru, animalul îmi sări voios pe picior. Mă întorc să-l mîngîi şi în timpul acesta îmi alunecă mîna cealaltă în scripete. Cînd am tras-o îndărăt, destul de iute, puteţi sa mă credeţi, nu mai aveam degetul”.

„Cerule! strigai. Ce ghinion! Să scapi teafăr şi nevătămat din­tr-o asemenea grozăvie şi să pierzi un deget aşa, prosteşte!”

„Ursita, Mr. Pathurst!”

—      Şi ce-aţi făcut apoi?

—      Mi-am ridicat mîna, mi-am privit-o cu ciudă şi am înghiţit încă un pahar de rachiu.

„De atunci, m-am întrebat mereu dacă nu cumva am scăpat de flagelul acela înspăimîntător, tocmai din cauză că am băut atîta alcool.

„La drept vorbind, în privinţa asta nu am o părere întemeiată şi statornică. „Bătrînul” şi cei doi locotenenţi au murit beţi, ca şi cei doi mecanici”.

„În ce priveşte pe mecanicul-şef, care era membru într-o aso­ciaţie de antiaicoolici, se încăpăţînă să nu bea, dar tot trecu în rîndul drepţilor”.

Fireşte, viaţa de pe mare nu se prea aseamănă cu cea din ma­rile saloane.

Părăsind pe Mr. Mellaire, mă aşezai să privesc măreţele pînze ale „Elseneurei”, care se legănau şi-şi umflau curbele întunecoase pe strălucirea încîntătoare a cerului înstelat.

CAPITOLUL XVIII

Cine l-a lovit pe Mr. Pike?

S-a întîmplat un fapt grav, dar nimeni nu e informat cu pre­cizie, nici în partea din faţă, nici în cea dindărătul corăbiei. În timp ce se şoptesc pe ascuns fel de fel de lucruri, numai vinovaţii şi complicii lor, mulţumiţi de ispravă, ştiu ce ştiu, dar bineînţeles nu mărturisesc nimic.

În ceea ce mă priveşte, tot ceea ce ştiu, este că Mr. Pike a fost lovit zdravăn în cap.

Ieri la masa de prînz, am sosit ultimul. Şi, trecînd pe la spatele lui Mr. Pike spre a ajunge la locul meu, am văzut pe creştetul capului său o umflătură enormă.

Mă aşezai ca de obicei în faţa secundului şi văzui în ochii lui o mare suferinţă. Mr. Pike nu lua parte la convorbire, mînca în neştire şi făcea uneori gesturi zăpăcite, servindu-se sau trecînd altuia vreo farfurie.