În timpul nopţii, Possum nu se mai mulţumeşte să doarmă pe pat. Zgîrie pătura cu labele şi se bagă sub ea.

Sîntem acum la nivelul lui Rio de la Plata, care scaldă la vărsare oraşele Buenos Aires şi Montevideo. E o regiune bogată în furtuni şi vijelii şi Mr. Pike mi-a declarat că va trebui să ne aşteptăm la cîteva „pamperos”.

Ca de obicei, căpitanul West pare nepăsător. Cu toate acestea, am observat că priveşte îndelung cerul şi cercetează adesea ba­rometrul.

Într-adevăr, spre sfîrşitul zilei, mai precis: în amurg, am avut putinţa să cunoaştem gingăşiile pe care ni le trimite Pampa.

Ca să spun aşa, nu prea bătea vîntul şi „Elseneura” nu era împinsă în drumul ei decît de adieri puternice dar trecătoare, care suflau dinspre nord şi se legănau, hîţîindu-ne în sus şi în jos, în­coace şi în colo, într-un chip supărător, pe furia valurilor sticloase, pricinuită fără îndoială de vreo furtună îndepărtată.

Deodată, se înălţă pe cer înaintea noastră, de parcă ar fi izvorît pe urma unei vrăjitorii, un fel de perete negru ca ardezia, un zid imens care astupa cu desăvîrşire orizontul.

În timpul acesta, vîntul neregulat dinspre nord continua să ne umfle pînzele din cînd în cînd şi să ne împingă încet spre zidul acesta înfiorător şi tainic.

Dintr-un munte de nori negri încărcaţi de electricitate, care plutea în urma noastră, ţîşnii pe neaşteptate un foc de artificii făcut din fulgere şi zidul cel mare care era în faţa lor fu luminat cu totul.

Apoi, ultimele adieri ale vîntului încetară, trăznetul bubui şi, în tăcerea mormîntală care urmă bubuiturilor, se auziră pe punte, cu cea mai mare limpezime, vocile oamenilor căţăraţi spre a strînge în grabă funiile pînzelor de sus. Munceau cu rîvnă, vădit îngrijo­raţi de primejdia necunoscută ce ne ameninţa.

Ambele echipe lucrau de zor în acelaşi timp, potrivit ordinelor pe care le strigau Mr. Mellaire şi Mr. Pike.

În ce priveşte pe căpitanul West, el măsura liniştit duneta în lung şi în lat, dînd cu jumătate de glas ordinele trebuincioase celor doi ofiţeri, care veneau din cînd în cînd să-l întrebe cîte ceva.

Miss West, care se făcuse nevăzută cîteva minute, apăru iar, îmbrăcată ca un adevărat lup de mare, cu o manta, o pălărie de pînză impermeabilă şi cizme înalte. Ea mă îndemnă, pe un ton care nu îngăduia împotrivire, să mă duc numaidecît să mă îm­brac la fel.

Cum însă Wada se afla lîngă mine, oarecum îngrijorat şi el de tăvăleala ce se pregătea, nu ascultai „ordinul” decît pe jumă­tate şi-l trimisei pe el să-mi aducă îmbrăcămintea de timp rău.

Şi cînd „Pampero”-ul se prăvăli asupră-ne, fu ceva de neîn­chipuit!

El fu vestit de un fulger uluitor, urmat de o detunătură cît se poate de puternică, asemănătoare unei explozii năpraznice. Ur­mară alte tunete şi fulgere, tot atît de drăceşti, în timp ce se dezlănţuia vîntul şi ploaia şi în timp ce întunericul devenea mai adînc.

Apoi, ne învălui o beznă atît de deasă, încît nu ne mai puteam vedea nici mîinile aduse la ochi, cum glăsuieşte o zicală populară.

Miss West se apropiase de mine şi, pentru a nu fi răpiţi de talazuri, ne agăţarăm cu toată puterea de stinghie.

—      Nu-i aşa că-i minunat? îmi ţipă Miss West la ureche.

Îmi lipii gura de urechea ei şi, în timp ce şuviţe din părul ei, răsfirate de vînt, îmi şfichiuiau obrazul, îi strigai răspunsul în noaptea neagră şi furtunoasă:

—      Într-adevăr, e măreţ!

Îi strînsei mîna şi ea nu şi-o retrase.

—      Unde ne aflăm? o întrebai.

—      La un punct mort. Nu înaintăm şi nu dăm îndărăt. Sîntem opriţi şi în faţă şi în spate.

În această clipă, auzii vocea limpede şi melodioasă a „Samura­iului”, care străpunse furtuna.

—      Cîrma, întrebă, este pusă spre vînt?

—      Drept spre vînt, căpitane! răspunse cîrmaciul, cu glas răguşit. Dar nu mai sîntem stăpîni pe cîrmă.

—      Nu-i nimic, nu te lăsa!

De peste tot, fulgerele sînteiau în jurul nostru, scăldîndu-se în flăcări, în timp ce urletul tunetului ne asurzea.

La fiecare străfulgerare, apărea pe cer, ca într-o vedenie de Apocalips, scheletul negru al catargurilor uriaşe, înalte de o sută de picioare, al catargurilor despuiate şi al vergelor lor, pe care se căţărau corăbierii, ca nişte insecte uriaşe. Cele cîteva pînze rămase îa locurile lor, în partea de jos a catargurilor, se luminau ca mari pătrate albe, palide şi sinistre, iar jos de tot, pe punte, într-o în­vălmăşeală de funii încurcate printre care se împiedicau, alţi cior­chini de insecte omeneşti munceau cu înverşunare.

Şi pe dunetă, Stăpînul, căruia îi sosise ceasul, poruncea fără să se clintească în toată zăpăceala asta, insuflînd viaţă tuturor aces­tor creaturi amărîte, prin mijlocirea celor doi oameni, supuşii săi, dintre care unul era un ucigaş. Nepăsător, căpitanul se lupta cu furtuna.

Din această clipă, nu mi-am mai putut da bine seama ce se întîmplă cu lucrurile şi cu oamenii.

În noaptea de nepătruns, ploaia ne izbea cu stropi mari şi deşi, în fîşii venite orizontal. Îmi umplea gîtul şi ceafa, gura şi gîtlejul şi-mi pătrundea pînă la plămîni, tăindu-mi respiraţia, cum i se în­tîmplă unui înecat. Cu toate că eram încheiat strîns, ploaia intra prin îmbrăcămintea marinărească, îşi croia un drum sub manta şi se revărsa în cizme.

În unele clipe, mi se părea că m-am răsturnat cu totul în va­luri.

În această dezlănţuire a elementelor, în această neînfrînată sa­rabandă de vînt, ploaie, fulgere şi tunete, în această întunecime nemărginită şi asemănătoare unei prăpăstii, în care păream îngro­paţi de vii, Miss West îndura aceleaşi necazuri ca şi mine.

Apa-i curgea şiroaie pe obraz. Pe îmbrăcămintea ei, ca şi pe a mea, apa cerului şi a mării cădea în neîncetate puhoaie.

Aproape fără voie, ne-am sprijinit unul de altul.

Braţul meu ud cuprinse mijlocul fetei, iar umărul ei se lipi de-al meu. Cum s-a întîmplat asta, n-aş putea să mă lămuresc pe mine însumi.

Am rămas astfel o oră întreagă, oarecum năuciţi de o încrîn­cenare crudă, alcătuită în acelaşi timp din blîndeţe şi groază.

Pe urmă, nemaiputînd sta unde ne aflam, ne-am făcut cu greu drum spre odaia hărţilor, ajutîndu-ne unul pe altul să ne păstrăm echilibrul, cînd „Elseneura” se înălţa sau se afunda în valuri.

Dealtfel, criza atmosferică pe care o îndurasem ajunsese la punctul culminant.

Puţin după aceea, ploaia încetă să cadă şi vîntul nu mai suflă eu atîta furie.

În odaia hărţilor, Miss West şi cu mine revenirăm la realitate şi îndreptîndu-ne unul de altul, ne privirăm rîzînd, cu obrajii uzi şi cu înfăţişarea noastră de foci lustruite care ies din ocean.

Viteaza noastră „Elseneura” trăia mereu — şi trăiam şi noi.

—      De data aceasta, Mr. Pathurst, aţi primit cu adevărat bo­tezul mării... îmi spuse Miss West, scoţîndu-şi pălăria şi storcîndu-şi părul ca pe o rufărie udă.

„Dar v-aţi uitat la tata?”

—      E un rege! îi răspunsei, aproape strigînd.

Strigătul îmi pornise din inimă.

—      Da, un rege... repetă Miss West, ca un ecou.

Dar furtuna nu-şi rostise încă ultimul cu vînt.

„Elseneura” sui cu greu o coastă spumoasă, apoi se aplecă pe neaşteptate într-o parte.