Wada stă respectuos deoparte, aşteptîndu-ne ordinele.

În această clipă, echipa de serviciu năvăleşte pe dunetă, spre a întinde toate pînzele de pe partea stîngă a catargului din urmă. Omenii trecură pe lîngă noi şi-şi săvîrşiră lucrul, cu ochii plecaţi. Ei nu îndrăzneau măcar să ne privească, atît de mult ne simţeau deasupra lor.

Erau nişte lepădături. Picioarele lor goale erau jupuite de pete de smoală şi catran; iar trupurile lor nespălate nu aveau drept veşmînt decît nişte pantaloni peticiţi şi crăpaţi pe alocuri şi cîte o cămaşă de bumbac, pe trei sferturi destrămată.

Şi, datorită aceluiaşi simţămînt al prăpastiei care ne despăr­ţea, nici Miss West, nici eu nu le spuserăm vreun cuvînt.

Cu toate acestea, fără să se trădeze, Miss West îi măsurase între două înghiţituri de ceai, cu priceperea unui cunoscător, aşa cum fac plantatorii cu turmele lor de sclavi.

Cînd oamenii îşi terminară lucrul şi plecară, ea îmi spuse:

—      Aţi putut dvs. înşivă să vă încredinţaţi, Mr. Pathurst, că s-au înzdrăvenit şi s-au rotunjit. Nu v-am spus eu?

„E urmarea firească a vieţii regulate de pe bord, a vremii pri­elnice, a muncii sănătoase, a hranei bune şi îndestulătoare ce li se dă şi a faptului că nu mai beau whisky.

„Vor rămîne aşa, pînă cînd vom trece de Capul Horn. Şi veţi vedea atunci slăbind din zi în zi, fiindcă trecerea pe acolo este tot­deauna o încercare straşnică dacă nu se face în toiul verii.

„Apoi, după ce vom fi scăpat de Capul Horn şi îndată ce vom fi regăsit vremea prielnică a Pacificului, vor deveni iar puternici şi sănătoşi.

„Cînd vom ajunge la Seattle, vor avea o înfăţişare grozavă. Dar, odată coborîţi pe uscat, îşi vor bea simbria în cîteva zile şi se vor angaja pe altă corabie în aceeaşi stare de plîns, în care erau atunci cînd i-am luat din Baltimore”.

*

* *

Am trecut pe lîngă Rio de Janeiro şi am atins Tropicul Capri­cornului.

Alizeele ne-au părăsit şi vîntul a devenit foarte schimbător.

Uneori ne zbuciumăm pe loc de parcă am fi bolnavi, deşi marea e liniştită, iar în ora următoare alunecăm cu patrusprezece noduri, micşorînd pînzele, atît de repede cît pot oamenii să le strîngă sau să le coboare.

Unei nopţi apăsătoare, în care aproape că nu se poate dormi din cauza aerului înăbuşitor, îi urmează o zi cu soare dogoritor talazurile zgomotoase care vin dinspre sud arată că ne apropiem de regiunea marilor vînturi şi a furtunilor puternice.

Alteori, ziua întreagă sub un cer întunecat, „Elseneura” se afundă şi sare din cauza apăsării vîntului, pe o mare cu talazuri scurte şi repezi.

Aceste necontenite prefaceri ale mării şi vîntului înseamnă pen­tru echipaj, pe care Miss West îl socoteşte falnic (totul este rela­tiv), un spor de muncă istovitoare.

Mr. Pike mormăie şi bombăne fără încetare. De îndată ce ma­nevra este puţin mai grea, e nevoie de amîndouă echipele de ser­viciu deodată.

—      Două echipe, rînjeşte secundul, cînd o jumătate de echipă era de ajuns!

„Şi priviţi, vă rog, pe amorţitul acela de şef de echipă. Mai mult încurcă oamenii, în loc să fie de folos!”

Bietul Nancy! El e mereu făptura cea mai jalnică, mai rebe­gită şi mai amorţită din cîte mi-a fost dat să văd. E însuşi simbolul neputinţei.

Sundry Buyers îi seamănă cu totul. Cu o înfăţişare de profundă durere şi de nemărginită deznădejde, el continuă să-şi apese mîi­nile pe pîntece. Şi caută neobosit, dar nu găseşte deloc, să fie şi el de vreun folos.

Se uită lung la funii şi catarguri cu o privire încurcată, de parcă s-ar afla în faţa unei probleme încîlcite. Şi bineînţeles, pînă la urmă nu izbuteşte decît să stingherească pe cei care se cheamă că-i îndrumează.

—      Doamne, Dumnezeule! se tîngui Mr. Pike. Cum să călăto­reşti bine cu asemenea şefi de echipă şi cu astfel de marinari?!

„Ah! să fi fost eu căpitanul corăbiei, vă dau cuvîntul că i-aş fi scuturat cum se cuvine! Fiindcă aproape toţi suferă de trîndăvie. Poate că vreo doi-trei ar crăpa, dar ceilalţi ar merge ca pe roate.”

„Ce-o să ne facem cu ei, cînd vom ajunge la Capul Horn? Nici nu-mi vine să mă gîndesc! Vor fi istoviţi dinainte.

„Şi atunci o să fie de lucru de zece ori cît e azi!”.

De la bătălia aceea nenorocită cu şobolanul, Possum a deve­nit grozav de fricos; cînd sînt coborîte pînzele, se fereşte, de teama că-i vor cădea în cap; cînd se trag funiile şi sînt răsucite pe punte, se sperie şi se ascunde.

Şi pretutindeni i se năzare că trebuie să se ivească vreun şo­bolan. Dacă fac exerciţii cu carabina, detunătura armei e pentru el un nou prilej de spaimă.

Vrăjmăşia pe care i-o poartă Mr. Pike sporeşte mereu. Ea a devenit caraghioasă de-a binelea. Secundul a ajuns pînă acolo, încît mi-a spus, că dacă potaia ar fi fost a lui, ar fi aruncat-o peste bord, spre a-mi servi drept ţintă.

Cu toate acestea foxterrierul rămîne tot un ştrengar drăguţ, cu inima caldă care a ştiut să-şi facă în sufletul meu un locşor, a cărui însemnătate mă surprinde pe mine însumi.

Cînd dorm Possum s-a deprins să se culce la picioarele mele, pe pătură.

Mr. Pike a fost tare supărat, cînd a aflat despre asta şi mi-a mormăit:

—      Nu mai rămîne decît să-i daţi periuţa dvs. de dinţi!...

Totuşi, patul meu nu-i totdeauna pentru Possum un paradis adevărat. Orice aş face, încercînd să-l liniştesc atunci cînd se umflă apele, cînd corabia se apleacă pe o parte şi cînd valurile se năpus­tesc furioase în ferestruici, potaia, electrizată de frică pînă în vîrful perilor care i se zburlesc, sare pe podea. Acolo, stă în patru labe, lătrînd ameninţător împotriva vremii rele, sau se tîrăşte pe pîntece, gemînd rugător spre a-şi înduioşa duşmanul nevăzut.

*

* *

—      Toţi strămoşii tatălui meu, mi-a mărturisit Miss West, au aparţinut mării.

„Tatăl său, Rober West, fu, în epoca în care s-a descoperit aur în California, căpitanul uneia din cele mai rapide corăbii care tre­ceau regulat pe la Capul Horn.

„Bunicul meu, Anthony West, a făcut patruzeci şi şase de călă­torii lungi, între 1801 şi 1847.

„În 1813 şi 1814 a comandat pe „David Bruce”, al cărei pro­prietar, era împreună cu Gracie-tatăl şi fiul. Era o goeletă de două sute de tone, înarmată cu treisprezece tunuri de calibre diferite şi aluneca pe apă ca o vrăjitoare.

„Pe coasta engleză, a forţat blocada de la Newport şi s-a dus apoi să pustiască apele şi ţărmurile Mînecii. Goeleta nu costase cu totul decît vreo douăsprezece mii de dolari şi aduse, în prăzi de la duşman, mai mult de trei sute de mii.

„Tatăl lui Anthony West (unul dintre fraţii săi a fost, de ase­menea, pe mare şi a comandat vasul „Viespea”), Elijah West, stră­bunicul nostru, a fost corsar în timpul revoluţiei americane. El co­manda corabia de război „Apărarea”.

„Cu mult mai înainte, tatăl lui Elijah West şi bunicul lui erau proprietari şi căpitani de vase, care făceau curse lungi pe mare.

„Vă puteţi da seama, Mr. Pathurst, că familia noastră are marea în sînge. Ea e doica noastră!”

Dădui din cap, în semn de aprobare. Miss West surise şi conti­nuă:

—      Am avut, de asemenea, în familia noastră piraţi şi negustori de negri şi tot felul de vagabonzi ai mării, cu care ne putem făli mai mult sau mai puţin.

„Bătrînul Ezra West fu executat pentru piraterie nu mai ţin minte cînd şi corpul lui s-a legănat în spînzurătoarea din Plymouth.”