Fiţi liniştit! îi răspunsei. Am adus cu mine, într-o gră­madă de lăzi, un fleac de vreo cincisprezece mii de cartuşe.

—      Bine! Foarte bine! aprobă secundul.

În vremea aceasta apărură doi rechini. Erau mari şi Mr. Pike socoti că trebuie să aibă o lungime de vreo cincisprezece picioare.

Era duminică, aşa că oamenii din echipaj, afară de cei de la manevră, aveau voie să-şi întrebuinţeze timpul cum le place.

Cu ajutorul unei mari undiţe improvizate şi al unui uriaş cîrlig de fier, în vîrful căruia pusese o bucată de slănină, mare cît un cap de om, dulgherul izbuti repede să prindă unul din monştrii aceia, apoi încă unul. Ambii rechini fură traşi pe punte şi Văzui atunci dezlănţuirea celei mai groaznice cruzimi omeneşti.

Întregul echipaj se năpusti sălbatic asupra celor două victime, cu cuţitele de tăiat funii, cu nişte securi mici şi cu cuţitele de tăiat carne, luate din bucătărie.

Toată banda aceasta de ticăloşi şi stricaţi răcnea de plăcere, însoţindu-şi de cîntece urlate şi chiuite desfătarea pe care i-o pri­cinuia schingiuirea rechinilor..

Ca un fel de încheiere, primul dintre cei doi rechini fu azvîrlit în valuri, cu un par cu capetele rupte, vîrît vertical între fălci, ca să nu le mai poată închide. Astfel, era osîndit să moare de foame.

—      Acum, pe celălalt, băieţi! strigă Andy Fay. Am să vă arăt ceva care o să vă lase cu gurile căscate.

Dintre toţi călăii aceia, rînduiţi numaidecît sub ordinele lui Andy Fay, cel mai sălbatic, după şef, era Maltezul.

Pîntecele rechinului fu spintecat cu îndemînare în lungime şi monstrul fu golit de toate măruntaiele. Astfel că nu mai rămă­sese rechinului decît învelişul cărnos, care-şi continua zvîrcolirile pe punte, îndărătnicindu-se să trăiască.

Dar lucrurile nu s-au oprit aici.

Mulligan Iacobs, care-şi sumecase braţele de măcelar, însîngerate pînă la coate, îmi azvîrli pe neaşteptate în mînă, fără să-mi strige măcar să mă feresc, o bucată de carne roşie.

Mă dădui iute înapoi, cu răsuflarea înăbuşită de scîrbă şi spaimă şi, în urletele, de bucurie ale sălbaticilor ce mă înconju­rau, dădui drumul bucăţii de carne. Apoi, îmi fu ruşine din pri­cina batjocurii cu care fusesem privit pentru frica mea.

Stăpînindu-mă, plecai ochii cu o seninătate prefăcută spre carnea pe care o aruncasem.

Era inima rechinului! Şi acolo, înainte-mi, pe puntea înfierbîntată cu smoala ce se muiase şi curgea în picături între crăpă­turile podelei, văzui această inimă reîncepînd să bată! Îndrăznii mai mult. Mă aplecai şi o ridicai. Inima continua să bată în mîna mea!

Numaidecît, echipajul încetă să mai rîdă de mine. Mulligan Iacobs se socoti învins şi, încetînd să se mai ocupe de mine, se în­toarse la rechin, sau mai curînd la ceea ce rămăsese din el.

Mai întîi, îl izbi peste bot cu latul unei securi.

Apoi, în timp ce corpul, rechemat la viaţă de durere, se zvîrcolea încă, prichindelul acela veninos urla, admirîndu-şi is­prava:

—      Şi el are în cap, ace mari de fier, înfierbîntate, care îi ard creierii!

Mulligan sălta de bucurie. Dădu încă o lovitură de secure re­chinului, care se mai zvîrcoli pentru ultima oară.

Nu mai putui îndura priveliştea aceasta înfiorătoare.

Cu desăvîrşire tulburat, dar prefăcîndu-mă nepăsător, mă hotărîi să plec, fără să-mi dau seama că ţineam încă în mînă inima rechinului. Mă urcai pt dunetă, unde zării pe Miss West, întinsă pe fotoliul de pe punte şi avînd lîngă ea coşuleţul cu lucrul de mînă.

Aproape în acelaşi timp, revenindu-mi din buimăceală, mă în­dreptai spre stinghie, ca să arunc în mare inima rechinului. Dar cu toate că bătaia lăuntrică nu încetase deloc, suprafaţa inimii rechinului, topită de căldura tropicală, îmi curgea pe mînă şi se lipea de ea, astfel că n-o putui arunca aşa cum trebuie. În loc să sară peste stinghie, bucata de carne se turti sub ea.

O      lăsai acolo unde căzuse.

Şi, cînd să cobor scara care ducea la cabine, ca să mă spăl pe mîini şi să-mi schimb hainele, fiindcă acelea pe care le purtam erau mînjite de sînge, întorsei capul fără să vreau. Inima mai bătea încă!

În acelaşi timp, auzii zgomotul unei căderi în apă. Era schele­tul rechinului, pe care echipajul îl aruncase în mare, întovărăşindu-l de urlete sălbatice.

Privii în aceeaşi direcţie, spre care erau îndreptaţi ochii înne­buniţi de bucurie ai corăbierilor şi văzui ceva de necrezut, ceva nemaipomenit. Şi scheletul rechinului trăia încă, întocmai ca ini­ma! El se mişca la suprafaţa apei, înota şi bătea din coadă. În­cerca să sară în apa verde, sau să se scufunde spre a ieşi iar dea­supra.

S-ar fi spus că, supravieţuind, rechinul încerca să fugă şi nu ştia unde.

Pe corabie, la fiecare nouă săritură, banda sălbaticilor rîdea cu hohote.

Mă hotărîi să mă duc în cabină. Dar abia coborîsem pînă la jumătatea scării, cînd izbucniră alte strigăte, însoţite de urale.

Mă înapoiai pe dunetă.

O      jumătate de duzină de rechini, mai mici, se arătaseră deo­dată şi înconjuraseră rămăşiţele celui schingiuit, năpustindu-se cu furie asupra lor. Le sfîşiară apei în bucăţi şi le înghiţiră cu re­peziciune.

Îmi îndreptai încă o dată privirea spre stinghie. Inima victimei, al cărei corp era pe cale de mistuire în stomacul micilor rechini, bătea... bătea încă!

CAPITOLUL XX

Mr. Mellaire este Sydney Waltham

Călătoria aceasta, sînt din ce în ce mai încredinţat, este sor­tită marilor nenorociri şi morţii.

Mr. Mellaire nu-i Mr. Mellaire. I-am descoperit adevărata iden­titate şi, dacă Mr. Pike i-ar cunoaşte-o vreodată, e cu neputinţă să se înlăture uri omor.

Mr. Mellaire nu s-a născut în Georgia, ci în Virginia. Numele său adevărat este Waltham. Mai precis: Sydney Waltham. E un membru nevrednic, dar autentic, al acestei vestite familii. Sînt tot atît de convins de lucrul acesta, cum sînt încredinţat şi de soarta nefericită ce-l aşteaptă din partea lui Mr. Pike, dacă taina-i va fi descoperită într-o zi.

Iată cum am aflat.

În noaptea din urmă, puţin înainte de ora douăsprezece, mă urcai pe dunetă. Mr. Pike era de veghe şi ne plimbarăm în lung şi în lat, în timp ce el îmi răsfoia cîteva pagini vechi din viaţa sa furtunoasă. Poveştile acestea mă interesează mult şi, atunci cînd nu e pradă „harţagului mării”, cum spune Miss West, secundul se învoieşte bucuros, nu fără mîndrie, să-mi îndeplinească dorinţa şi curiozitatea.

Astă-noapte, mi-a vorbit îndelung şi cu mult respect de unul din vechii lui şefi, căpitanul Somers, despre care-mi mai istorisise şi sub ordinele căruia a călătorit pe mare timp de cinci ani. Mi-a lăudat neîncetat pe acest bătrîn „lup de mare”, care era „cinstea şi dreptatea personificate”.

—      Şi cu toate acestea, îmi spuse, a fost ucis în chip laş, la vîrsta de şaptezeci de ani.

„Crima a fost săvîrşită în rada din San-Francisco acum vreo unsprezece ani, pe bordul lui „Jason-Harrison”.

„Căpitanul Somers suferise un atac de paralizie. Al doilea locotenent de pe bord, un drac venit din fundul iadului, s-a năpus­tit asupra lui în pat şi l-a lovit pînă cînd l-a ucis.

„Mi s-a povestit că a fost groaznic. Pe atunci, tocmai călăto­ream pe altă corabie şi nu mă înapoiai pe uscat decît după vreo trei luni.

„Ucigaşul fusese prins şi dat în judecată. Dar n-a fost spînzurat, aşa cum s-ar fi cuvenit.”

„A susţinut că a fost cuprins de un acces de nebunie şi nu şi-a dat seama ce face, sub pretextul că un bucătar-şef i-a spin­tecat nu ştiu cînd capul cu un cuţit de tocat. Tribunalul i-a admis susţinerea şi el a scăpat numai cu zece ani de temniţă.

„După părerea tuturor, era o lichea, dar care aparţinea din întîmplare vestitei familii Waltham din Virginia. Ai lui se străduiră, pe ascuns, să-l scape cu ajutorul trecerii de care se bucu­rau. Pe scurt, Sydney Waltham (ăsta e numele ticălosului) nu nu­mai că n-a fost spînzurat, dar fu liberat după şapte ani”.

În clipa aceea, clopotul de dindărătul corăbiei, de lîngă roată, sună o dată şi sunetul fu repetat de clopotul de dinainte. Era sem­nalul obişnuit al schimbării quart-urilor, pe care bătaia clopotelor o vestea cu un sfert de ceas înainte.