Bineînţeles, voi continua să tac! Dar acum izbutesc să-mi lă­muresc vrăjmăşia fără voie, pe care o resimţeam din primele zile împotriva lui Sydney Waltham.

Totodată, îmi dau seama de ce în ochii celui de-al doilea lo­cotenent luceşte din cînd în cînd o lumină îngrijorătoare, aidoma aceleia pe care o desluşesc în ochii celor trei tîlhari, stăpîni pe par­tea de dinainte a corăbiei.

Şi Mr. Mellaire nu-i decît un ticălos, bun de ocnă şi de spînzurătoare. Cei şapte ani de închisoare pe care i-a îndurat l-au deprins, cum e firesc, cu o veşnică viclenie, cu o veghe neîncetată şi necruţătoare asupra tuturor mişcărilor şi chiar asupra gîndurilor sale celor mai tainice.

Ştiind atîtea cîte am aflat acum, îmi dau mereu mai mult seama că pe bordul „Elseneurei” s-au adunat toate elementele unei înspăimîntătoare tragedii de mare.

Corabia e încărcată cu dinamită umană, care poate în fiece clipă să arunce în aer şi să prefacă în fărîmituri mica noastră lume plutitoare.

CAPITOLUL XXI

În felul lui Turner

Zilele se scurg monoton.

Alizeul dinspre sud-vest, de care ne ţineam de acum înainte, este cît se poate de puternic şi uneori mici talazuri se năpustesc prin ferestruicile deschise ale cabinelor. Ieri, de pildă, cabina lui Mr. Pike a fost inundată.

În afară de această mică întîmplare, nimic deosebit.

În partea din faţă a corăbiei, „cei trei” şi tovarăşii lor continuă să poruncească după bunul lor plac.

Acele de foc şi cîrligele înfierbîntate ard mereu creierii lui Mul­ligan Iacobs.

Charles Davis locuieşte tot în odaia lui mică de oţel, pe care n-o părăseşte decît spre a se duce la bucătărie să-şi ia mîncarea.

Miss West cîntă la pian şi din gură, îngrijeşte de Possum, spală şi calcă rufe şi lucrează din cînd în cînd la broderiile ei.

Mr. Pike pune fonograful să cînte la fiece două zile.

Mr. Mellaire îşi ascunde crestătura de pe ţeastă şi eu îi păs­trez taina, cum i-am făgăduit.

Mai închis în el ca oricînd, căpitanul West rămîne aşezat în bătaia curentului, în semiîntunericul cabinei sale sau în cel al marelui salon.

Sînt treizeci şi şapte de zile, de cînd ne aflăm pe mare şi n-am întîlnit nici o singură corabie. Dar astăzi, ne-au fost semnalate aproape în acelaşi timp şase corăbii. Şi, mai mult decît singură­tatea noastră de pînă acum, această scurtă privelişte m-a făcut să-mi, dau seama de nemărginirea pustie a oceanului.

Mr. Pike m-a lămurit că ne aflăm doar la vreo trei sute de mile de coasta sud-americană. Şi cu toate acestea, abia de curînd fusesem la aceeaşi depărtare de coasta Africii.

Azi-dimineaţă, un fluture uriaş cu aripi catifelate a venit să zbiare pe bord. Cum a străbătut oare cele trei sute de mile care ne derbart de uscat? Şi încă împotriva vîntului? Fiecare dintre noi se minunează.

Crucea Sudului poate fi văzută pe bolta cerească de mai bine de o săptămînă. Steaua Polară a dispărut spre nord, sub orizont, iar Carul Mare, chiar în punctul cel mai înalt din drumul ei, rămîne foarte jos la orizont. Curînd va dispărea şi vom vedea ivindu-se stelele lui Magellan.

Larry şi Shorty s-au încăierat. Eu i-am văzut, dar mi-a spus Wada că Mr. Pike i-a privit cîtva timp cum se băteau. Apoi, înfuriat de stîngăcia lor, a trîntit fiecăruia cîte o palmă zdravănă şi a pus astfel capăt luptei.

Şi ca încheiere, i-a anunţat că, atîta vreme cît nu vor fi în stare să înveţe să se bată, păstrează numai pentru el pe corabie dreptul de a bate.

Armate întregi de şobolani mişună pe fundul „Elseneurei”, prin­tre cele cinci mii de tone de cărbuni cu care e încărcată. Animalele n-au nici un mijloc de scăpare din închisoarea lor de oţel, fiindcă toate ventilatoarele sînt căptuşite cu zăbrele dese de metal. Şobo­lanii au crescut şi s-au înmulţit în timpul trecutei călătorii a coră­biei, care ducea atunci o încărcătură de orz. Acum, sînt închişi şi n-au nici o hrană între munţii aceia de cărbuni şi vor fi nevoiţi să se sfîşie unii pe alţii.

După cum susţine Mr. Pike, cînd vom ajunge la Seattle, nu vor mai supravieţui decît o jumătate de duzină. Dar vor fi cei mai pu­ternici, cei mai mari şi cei mai sălbatici.

Uneori, trecînd pe dinaintea unui ventilator, aud din adîncurile întunecate ale corăbiei ridicîndu-se strigătele de luptă şi ge­metele lor plîngătoare.

Alţi şobolani mişună în partea de dinainte, unde sînt înmaga­zinate pînzele de schimb. Mai norocoşi decît ceilalţi, ei nu se ruşinează şi nu se tem să iasă noaptea din ascunzătoarea lor, să alerge pe punte ca să lîngă rouă şi să şterpelească rămăşiţele din bucătăria echi­pajului.

Se pare că Wada a izbutit să prindă pe unul dintre ei, străbunul tuturor şobolanilor de pe corabie. Din vîrful nasului pînă la sfîr­şitul cozii, animalul avea mai bine de patruzeci şi cinci de centi­metri!

Mr. Pike şi Wada l-au închis într-o cabină şi au asmuţit pe Possum împotriva şobolanului. Dar Possum a fost bătut zdravăn. Secundul şi servitorul meu au fost nevoiţi să ucidă ei înşişi şobo­lanul. În timp ce foxterrierul se zbătea în spasme.

Din ziua aceasta, Mr. Pike, care nu poate suferi pe cei slabii şi fricoşi, este scîrbit cu totul de Possum. Nu se mai joacă niciodată cu el, nici nu-i vorbeşte măcar şi, cînd îl întîlneşte pe punte bombăne cuvinte dispreţuitoare despre el.

Am citit „Instrucţiunile nautice”, privind călătoria în Atlanti­cul de Sud. Am aflat astfel că intrasem în regiunea iluminată de cele mai frumoase apusuri de soare din cîte există pe lume.

Aseară am avut o dovadă minunată despre măreţia Firii.

Mă aflam în cabină şi-mi orînduiam cărţile, cînd mă auzii che­mat din capul scării de Miss West.

—      Veniţi repede, Mr. Pathurst! spunea. Repede! Nu trebuie să pierdeţi asta!

Jumătatea cerului, de la Zenit şi pînă la aplecarea Oceanului spre asfinţit, era aidoma unei întinderi imense şi tainice de aur curat.

Din această strălucire şi coborînd spre orizont, se desprindea şi ardea discul solar, de un aur şi mai îmbelşugat.

Apoi, bolta cerului se cobora la rîndu-i cu lumini şi mai calde, iar soarele se împurpura — pînă cînd fu aproape înghiţit de o ne­gură cenuşie şi străvezie, asemănătoare unor văluri de muselină.

Curînd, nori mici, împinşi de alizeul dinspre sud-est, se răspîndiră pe cer în fulgi strînşi, colorîndu-se la mijloc cu roşu şi aur, în partea de sus cu trandafiriu, iar în partea de jos cu albastru-verzui.

Era o cutezătoare beţie de culori, demnă de penelul lui Turner, de culori aprinse care se topeau pe neştiute unele într-altele.

Apoi, aceste culori deveniră mai crude. Cele albastre ca peruzeaua se prefăcură în verzi-închise şi tonurile trandafirii căpătaseră roşeaţa sîngelui.

În unduirea valurilor ei şi în culoarea liliachie, marea oglindea toate aceste lucitoare prefaceri cereşti.

A fost o apoteoză desăvîrşită, care se stinse pe neaşteptate, cînd soarele dispăru în valuri.

Şi, aproape fără să ne dăm seama, ne învălui calda întunecime a tropicelor.

*

* *

A doua zi, după-amiază.

Miss West şi cu mine sîntem pe dunetă. Miss West, în rochie marinărească, e îmbrăcată cu bluză largă din pînză de corturi, de o albeaţă imaculată, deschisă la gît. Sub gulerul larg, este înnodată o basma de mătase neagră.

Părul ei, bine pieptănat ca totdeauna, dar oarecum rebel din cauza adierii, minunat.

Eu sînt tot atît de imaculat şi scos ca din cutie, într-o haină albă de pînză, cu cămăşuţa de mătase albă şi cu pantofi albi.

Stewardul ne serveşte ceaiul în drăguţele ceşti din porţelan, de China.