— Bine spus, foarte bine!... şopti Miss West, în timp ce în ochi i se citea mîndria neştiută de ea singură a puterii ei tainice, care se trezea acum în ea. Versurile acestea sînt cu adevărat minunate.
Îi spusei plin de înflăcărare:
— Atunci, dacă aceasta-i părerea dvs. ...
Dar mă oprii aproape numaidecît. Pentru noi, nu sosise încă vremea să pătrundem mai adînc tainele nopţii, să cercetăm nenorocirile care ne aşteptau, poate, dincolo de stele.
Miss West îşi strînse lucrul şi se ridică.
— Sînt mîndră, ştiţi, îmi spuse ea, că sînt o fiică a lui Heradios!
Încheind astfel, îmi strînse mîna şi plecă, în timp ce în ochii ei mari strălucea licărirea unui nou şi tăinuit surîs.
CAPITOLUL XVI
„Samuraiul” păleşte
Timpul e minunat şi citesc mereu. Nu prea fac mişcare, astfel că n-am nevoie să dorm mult. Nici un nepoftit nu vine să mă supere, aşa că citesc pînă mă năucesc. Pe oricine a rămas în urmă cu cititul, îl sfătuiesc să întreprindă o călătorie pe mare, o călătorie lungă cum am făcut eu.
Cîştig de zor anii pierduţi. E o beţie fără seamăn, o orgie fără margini şi sînt încredinţat că, văzîndu-mă fără încetare cu nasul vîrît între două foi, tot echipajul acesta cu creierii găunoşi mă socoteşte drept cel mai ciudat animal ce i-a fost dat vreodată să privească.
Cum însă, pe de altă parte, nu ţin să mă îndobitocesc de-abinelea, voi încerca o schimbare, îndată ce vom atinge regiunile perfect liniştite ce se află între alizeele dinspre nord-est şi cele dinspre sud-est.
Wada îmi va încărca mica puşcă automată şi mă voi distra, trăgînd la ţintă. Cînd eram mic, bucuria mea era să trag cu puşca. Îmi aduc aminte că aveam pe atunci o armă cu aer comprimat, cu care nu mă mai astîmpăram de dimineaţă pînă seara, împuşcînd prihori.
Mai tîrziu, căram cu mine în munţi o puşcă de vînătoare a tatei, dar nu prea ştiam s-o mînuiesc.
*
* *
Fotoliile de pe punte sînt aşezate pe dunetă, la umbra pînzelor întinse în acest scop.
Spaţiul liber, care se schimbă după înclinaţia soarelui, dimineaţa şi după-amiază e oarecum nemăsurat.
Adesea, fotoliul domnişoarei West se află lîngă al meu.
Un al treilea fotoliu e pentru căpitanul West, dar el nu vine niciodată să-l ocupe. Dealtfel, căpitanul nu se urcă decît rareori pe dunetă, unde nu prea are ce face, în afară de calculele astronomice trebuincioase la îndrumarea corăbiei, pe care le săvîrşeşte cu repeziciune.
Restul timpului şi-l petrece în salonul cel mare. Nu citeşte şi, lăsînd să se scurgă orele, se mulţumeşte să viseze cu ochii deschişi, în curentul ce se stîrneşte între ferăstruici şi uşa scării, prin care-l trimit pînza cea mare de dindărătul corăbiei şi cea de pe catarguri.
În schimb, Miss West are totdeauna ceva de făcut. Ori se ocupă de rufele tatălui ei şi de-ale ei, ori coase. Croitorie, broderie şi o sumedenie de obiecte de gust, totul se lucrează lîngă mine, pe un fotoliu de pe punte.
În salon e aşezată o maşină de cusut, pentru lucrările mari.
Miss West îmi spuse că e îndrăgostită de mare şi de atmosfera ei. Totuşi, şi-a adus pe corabie tot ce-a putut din „viaţa ei de pe uscat”. Mai ales faimosul serviciu de ceai din porţelan de China.
Ea e de asemenea şi o foarte bună bucătăreasă. Supraveghează totdeauna pe Louis şi pe steward, cînd gătesc mîncărurile mai delicate. De cele mai multe ori, ea le face şi mai bune.
Miss West a călătorit pînă la Extremul-Orient şi a adus din ţările acelea numeroase reţete uimitoare, taina mîncărurilor plăcute la gust şi miros, cu care ne ospătăm în fiecare zi.
În ce priveşte fierberea orezului, Louis e un meşter desăvîrşit. Dar cînd e vorba de alte mîncăruri cu orez, nu mai este, faţă de îndemînarea domnişoarei West, decît un ucenic stîngaci.
Cît despre mine, nu ştiu dacă sub influenţa prielnică a aerului sărat ori sub aceea a neobişnuitei destoinicii culinare a domnişoarei West, am o poftă de mîncare şi înghit cu nesaţ ce mi se serveşte la masă.
În fiecare zi, însuşirile domnişoarei West îmi par mai limpezi. Cu seriozitatea timpurie a gîndurilor ei, nu mai este ceea ce se poate numi „o fată tînără”; şi cu toate acestea, nu-i nici femeie.
Cînd rîde vioi, are treisprezece ani; cînd devine serioasă, are peste treizeci de ani.
Inimoasă, naturală şi simţitoare, este cu deosebire, prin surprinzătoarea ei. vigoare fizică şi morală, o adevărată fiică a lui Herodias. Orice ar face, nu uită niciodată să fie femeie.
Îşi îngrijeşte părul cu atenţie şi nu se arată niciodată nepieptănată. Nici un fir nu-i răvăşit.
În schimb, gîtul îi este totdeauna liber. Nu ştiu dacă are gulere închise pînă sus, dar n-am văzut-o niciodată purtîndu-le. Toată îmbrăcămintea ei e croită larg în jurul pieptului şi mă trezesc adesea privindu-i pieliţa subţire, rotunjimea tare şi, spre umeri, desăvîrşita linie.
Vizitarea coteţului a devenit una din îndatoririle regulate ale vieţii de bord. Cel puţin o dată pe zi, Miss West şi cu mine, întovărăşiţi de steward şi de Possum care-i acum pe cale de întremare, ne ducem la coteţ, pe puntea de oţel.
Stewardul ne spune cîte ouă a adunat şi ne vorbeşte despre fiecare găină şi despre felul cum ouă. Pînă una alta, cele patru duzini de găini dau în fiecare zi cîte două duzini de ouă, ispravă de care Miss West e foarte mîndră.
Cele mai multe din păsări au nume. Pe cocoş, fireşte, îl cheamă Pierre. O găină pestriţă se numeşte Delly Warden. O alta, slabă dar semeaţă şi cu penele netezite, care urmează pe Pierre ca o umbră, e Cleopatra. O a treia, cu vocea de aur (atît cît poate o găină să aibă voce de aur) e Sarah Bernhardt.
Cînd vreuna din găini încetează să ouă, e tăiată, cum am mai spus, din ordinul domnişoarei West. Asemenea jertfe se săvîrşesc o dată pe săptămînă.
Dar la masă, tînăra fată se abţine să mănînce o cît de mică părticică din „victime”. În zilele de tăiere, se mulţumeşte cu un „curry”, cu raci, stacojii sau pui conservaţi.
Dacă aş fi fost, ca atîţia alţii, plin de mine însumi, aş fi putut nutri bănuiala că prezenţa mea oarecum neobişnuită pe „Elseneura” a aţîţat curiozitatea domnişoarei West şi a îndemnat-o să facă, odată cu mine, această călătorie.
În acest caz, însă, m-aş fi înşelat rău.
