📚Revolta Pe Atlantic - Jack London

Şi Miss West mă părăsi, spunîndu-mi că se duce să îngrijească de Possum.

Andy Fay trecut la cîrmă, pentru ca dulgherul să se poată în­toarce să-şi isprăvească gustarea întreruptă.

Căpitanul West se plimba înainte, fumîndu-şi ţigara.

În ce priveşte pe Mr. Pike, el avea aerul tare mîhnit, fiindcă era nevoit să-şi piardă vremea cu întoarcerea vasului, pricinuită de neghiobia unui smintit.

Într-un cuvînt, toţi cei de pe bord, trebuie să recunosc, îşi dădeau silinţa să pescuiască din apă pe cel dispărut, dar cu plicti­seală şi fără convingerea că săvîrşesc o faptă bună.

Mr. Mellaire îmi mărturisi că grecul, cînd nu-l apucau furiile, era un marinar priceput şi că, faţă de lipsurile echipajului cu care eram năpăstuiţi, pierderea lui ar fi mult resimţită.

După o oră, „Elseneura” îşi schimbă iar direcţia şi-şi reluă cer­cetările în partea opusă.

Primul care îl zări pe Tony fu nătăfleţul acela din Malta; de pe catargul pe care se căţărase, maltezul începu să facă semne.

Mr. Pike îşi aţinti binoclul spre punctul arătat şi Miss West, care se urcase iarăşi pe punte şi-şi adusese de asemeni binoclul, făcu la fel.

Secundul părea foarte nedumerit de ceea ce vedea. Miss West, la care văzui aceeaşi mirare, scoase deodată un ţipăt de uimire şi începu apoi să rîdă.

—      Ce s-a întîmplat, că sînteţi atît de veselă? întrebai.

—      Omul, îmi răspunse Miss West, nu-i în apă. E... cum să spun?... e în picioare, pe apă.

—      Foarte adevărat! întări Mr. Pike. S-a suit pe scară şi plu­teşte.

„Mă întrebam la început, fără să înţeleg, ce se petrecea. Dar nu, asta e! Ticălosul, care se teme grozav de înec, se ţine în cum­pănă cu ajutorul treptelor scării. Norocul lui este că marea este liniştită.

„Mr. Mellaire, în timp ce eu voi pune să se ascundă pînza cea mare, îngrijiţi, vă rog, să se lase pe apă o barcă mare, cu oamenii trebuincioşi.

„Băgaţi de seamă să ştie vîsli. Voi merge şi eu cu ei”.

—      Duceţi-vă şi dvs.! mă îndemnă Miss West. Veţi avea un prilej nimerit de a admira întreaga privelişte a corăbiei noastre, cu toate pînzele întinse. Credeţi-mă face să vă obosiţi!”.

Aşadar, mă îmbarcai şi mă aşezai lîngă Mr. Pike, în partea de dindărăt a bărcii, a cărei cîrmă o conducea.

Jumătatea de duzină de luntraşi care erau cu noi se opintiră cu rîvnă şi vîsliră spre sinucigaşul prefăcut, care se ţinea într-un chip de necrezut pe suprafaţa apei.

Maltezul era şeful luntraşilor — şi înaintarăm destul de repede.

Printre ceilalţi cinci lopătari, văzui pe un norvegian numit Ditman Olansen, despre care-mi vorbise de curînd în mod deosebit Mr. Pike, spunîndu-mi că e cuprins adesea de nişte furii groaznice, fără ca să se poată cunoaşte dinainte pricina, mai mult ori mai puţin neînsemnată, care le va dezlănţui.

Îmi amintii atunci de acei „Berserks” legendari, scandinavii care se adunau în cete de cîte doisprezece inşi şi se luptau dezbră­caţi, cuprinşi de un soi de sminteală furioasă.

Deocamdată, Ditman Olansen, aplecat pe vîsla lui, cu ochii lui mari, rotunzi şi palizi, părea omul cel mai blajin din cîţi cunoşteam.

Cînd văzu că ne apropiem de el, grecul începu să strige şi să ne ameninţe, învîrtind în aer un cuţit marinăresc.

Greutatea corpului său scufunda uşor scara, astfel încît une­ori grecul era pînă la genunchi în apă. Şi pe această proptea ce nu putea fi văzută, el se răsucea necontenit, gesticulînd nebuneşte. Chipul lui, ce se strîmba neîncetat, aducea mai mult cu cel al unei maimuţe, decît cu al unui om.

Mă întrebam cu oarecare grijă, în faţa acestui cuţit de temut, a cărui lamă strălucea, cum se va putea săvîrşi salvarea lui Tony.

Dar în privinţa aceasta, ar fi trebuit să mă gîndesc la Mr. Pike. Secundul puse mîna pe drugul de reazim ce se afla pe fundul bărcii., sub picioarele uneia din perechile de vîslaşi. Apoi, cînd se apropie bine de grec, ferindu-se de învîrtirile cuţitului şi alegînd o clipă prielnică, în care valurile ridicau partea de dindărăt a bărcii, izbi bucata aceea grea de lemn în capul lui Tony.

Cuţitul îi căzu în apă şi, pierzîndu-şi cunoştinţa sub lovitura ce-i fusese trasă, nebunul se prăbuşi în valuri.

Mr. Pike îl prinse şi, fără vreo sforţare vădită, îl trînti la pi­cioarele mele, în barcă.

După cîteva clipe, luntraşii se aplecau iar pe vîsle şi Mr. Pike ne conduse spre „Elseneura”.

Firişoare de sînge curgeau prin părul ud al grecului şi-l lipeau de ţeastă. Nu-mi puteam întoarce privirea de la corpul acela în nesimţire, care se chinuise atîta în valuri şi din care picura apă.

Cu o clipă mai înainte, era încă o făptură care sfida întreaga lume. O singură lovitură scurtă în cap a fost de ajuns, pentru a face loc înţepenirii morţii.

Nu era însă o moarte adevărată, fiindcă inima tot îi mai bătea. Spre ce zări i-o fi zburat deocamdată sufletul? Cînd şi de unde se va întoarce, spre a readuce acest corp la viaţă? Taină de necer­cetat, pe care n-a pătruns-o încă nici un psiholog.

Cînd îmi ridicai ochii, văzui înainte-mi, ca pe urma unei lovi­turi de baghetă vrăjită, priveliştea de neasemuit şi triumfătoare a „Elseneurei”, îndreptîndu-se spre cer în toată măreţia ei.

Pe lemnăria subţire şi albă a corăbiei, abia îngreunată parcă de cele cinci mii de tone de cărbuni pe care le ducea, se înălţa în azur un Himalaya de catarguri şi pînze, a căror mărime de neînchipuit părea nefirească, părea o tăgăduire a celor mai simple legi în pri­vinţa echilibrului.

Cum au izbutit oare gîngăniile omeneşti să plăsmuiască şi apoi să construiască asemenea operă falnică? Vor fi fost oare făpturi ase­mănătoare bietei fiinţe, pe care o auzeam gemînd la picioarele mele?

Cu toate acestea, Tony se simţea bine! Întîi horcăi, apoi tuşi şi gemu. Astfel, îşi făcea reintrarea între cei vii.

Văzui pe Mr. Pike, privindu-l cu luare-aminte. Trezindu-se, Grecul avea să se arunce iar în apă şi urmă să fie iar trebuincioasă o lovitură în cap, pentru a-l linişti?

Dar Tony se mulţumi să-şi redeschidă ochii negri şi să mă privească îndelung, cu un aer năucit. Apoi, îi închise iar, fără să spună o vorbă.

—      Ce veţi face cu el? întrebai pe secund.