Plimbîndu-mă pe puntea îngustă de oţel, m-am oprit cîteva clipe lîngă catargul dinapoi, de care mă rezemai, ascuns în umbra lui. Dedesubt, pe punte, auzii voci şi-mi dădui seama că erau ale lui Best Rhine, Nosey Murphy şi Mr. Mellaire.

Ei nu se ocupau de, vreo chestiune de serviciu, ci, vorbeau prie­teneşte şi rîdeau într-una. Îmi amintii numaidecît ce-mi spusese Wada cu privire la apropierea, cu totul nefirească, dintre al doilea locotenent şi ticăloşii aceia. Şi, ciulind urechile, mă strădui să ascult ce-şi vorbeau.

Dar cuvintele nu ajungeau destul de lămurit pînă la mine. Sin­gurul lucru care nu lăsa nici o îndoială era veselia convorbirii şi intimitatea ei, ca să spun aşa.

Deodată, se auzi de pe dunetă glasul căpitanului West. Era, ca totdeauna, nepăsător şi rece. Dar, datorită pronunţării limpezi a cuvintelor, se auzea pînă departe. S-ar fi spus că e un răsunet da oţel, pe o noapte de ger.

Glasul căpitanului avu un efect electric asupra celor trei băr­baţi care unelteau dedesubt, pe punte. Şi fiindcă eu însumi simţii o tresărire, îmi dădui seama că ei înţepeniseră şi că le îngheţase sîngele.

Cu toate acestea, glasul nu rostise decît două cuvinte:

—      Mister Mellaire!

Urmă o scurtă tăcere, apăsătoare şi Mr. Mellaire răspunse:

—      Da, domnule căpitan!

—      Veniţi aici, îndărătul corăbiei! reluă glasul „Samuraiului”.

Auzii pe punte paşii celui de-al doilea locotenent, care se supu­nea ordinului.

Pornii după el pe partea îngustă.

Cînd ajunse la picioarele scării ce ducea la dunetă, el se opri, şovăind parcă.

—      Locul dvs. nu-i în partea din faţă, ci aici, Mr. Mellaire! spuse glasul liniştit, şi rece, apăsînd şi silabisind cuvintele.

Nici un alt cuvînt nu fu rostit.

Dar zării pe Mr. Mellaire urcîndu-se grăbit pe scară şi cu un aer oarecum nepăsător, începînd să cutreiere duneta spre colţul ca se afla în bătaia vîntului, în timp ce căpitanul West umbla încoace şi încolo, cu mîinile virîte în buzunar, în colţul celălalt.

Fără să mă arăt, mă dusei de-a dreptul spre partea de dinainte a corăbiei şi nu coborîi în cabină decît după jumătate de oră. Nu ştiu ce îndemn lăuntric mă sfătuia să nu-mi fac ştiută prezenţa fără rost dealtfel, la această întîmplare.

*

* *

Împins de trîndăvie, care este oarecum îndeletnicirea mea pe corabie, să văd tot ce se întîmplă în jurul meu, am observat un lucru ciudat. Nouăzeci la sută dintre oamenii echipajului nostru sînt oacheşi.

În partea de dindărăt, dimpotrivă, în afară de Wada şi da tovarăşii lui, sîntem cu toţii mai mult sau mai puţin blonzi.

Ceea ce m-a determinat să reflectez la faptul acesta este cartea la care citesc acum: „Despre efectele luminii tropicale asupra ar­menilor albi”, de Maiorul Woodruff. După susţinerile autorului, omul alb, coborîtor din vechii arieni, e sortit să stăpînească restul lumii. Rămîne, însă, un singur lucru de temut: excesul de lumină solară îl osîndeşte pieirii.

Cei patru comeseni, care se adună zilnic în partea de dindărăt a „Elseneurei”, căpitanul West şi fiică-sa, Mr. Pike şi eu însumi, sînt patru blonzi, cu ochii luminoşi, cenuşii sau albaştri.

Spre deosebire de ei, afară de zece la sută de albi degeneraţi, sclavii pe care îi conducem şi care se istovesc pentru noi în partea din faţă a corăbiei, sînt oacheşi. Cu toate acestea, ei sînt oameni care- vor moşteni cîndva stăpînirea pămîntului. Fiindcă soarele, care le-a înnegrit ochii, părul şi pielea, i-a făcut şi trupeşte mai zdraveni decît pe arieni.

Teza aceasta, pe care o înfăţişez pe scurt şi care e foarte plauzibilă, e interesantă şi s-ar cuveni cercetată cu seriozitate.

Deocamdată, arianul e cel care stăpîneşte pe bordul „Elseneurei”, arianul care a călcat pînă acum peste toate popoarele de culoare şi le-a silit să-i ridice edificiul bogăţiei şi plăcerilor sale.

În partea de dindărăt, căpitanul West, care ne conduce pe toţi, e rege netăgăduit; fiică-sa e principesa de sînge regesc, iar Mr. Pike, ministrul însărcinat cu aducerea la îndeplinire a poruncilor Suveranului.

Datorită averii cîştigată de părinţii mei, prin munca trudnică a atitor sclavi, eu am fost primit în acest cerc.

În partea de dindărăt a corăbiei, sînt paturi moi şi e masa cu mîncăruri bune, servite din belşug.

În partea de dinainte, sînt paturile strimte, înghesuite în lo­curi înguste şi aproape mereu aceeaşi hrană.

Simbolul puterii arianului e desăvîrşit.

CAPITOLUL XIX

Schingiuirea rechinilor

Alizeul dinspre nord-est ne-a mînat pînă la alizeul dinspre sud-est, după ce ne-a lăsat timp de cîteva zile să ne bălăcim şi să ne înăduşim în regiunile potolite.

Am folosit vremea aceasta, spre a-mi descoperi o netăgăduită pricepere de a mînui carabina.

Mr. Pike m-a admirat şi mi-a declarat că, fără îndoială, am deprins îndemînarea de a trage cu arma în urma unor exerciţii în­delungate. Mărturisesc, nu credeam că voi putea trage atît de bine. Văd, însă, că am vocaţia unui trăgător de mîna întîi. Probabil că aşa m-am născut; acesta-i tot meritul meu!

Timp de o jumătate de oră, ţintind mereu nişte sticle arun­cate de pe punte, ea însăşi în mişcare din pricina valurilor, am iz­butit să nimeresc de fiecare dată cîte o sticlă.

Cînd s-au isprăvit sticlele, Mr. Pike, pe care precizia ochirii mele îl interesa în cel mai înalt grad, a dat ordin dulgherului să-mi taie cîteva cuburi mici din lemn tare, care fură de asemenea arun­cate în mare. A fost şi mai frumos! O lovitură trasă bine în cu­burile aste le făcea să iasă din apă şi să se rotească în aer. Odată recăzute, puteam să reîncep asupra lor acelaşi exerciţiu, pînă cînd se rostogoleau undeva, unde nu le mai puteam ajunge.

Modest, am îndemnat pe Miss West, apoi pe Wada, să mă imite. Dar nici unul n-a izbutit nici pe departe să le nimerească, aşa cum făcusem eu.

Am rugat şi pe Mr. Pike, să tragă, dar secundul s-a arătat de la primele lovituri un trăgător atît de slab, încît n-a izbutit o dată măcar să nimerească ţinta; săvîrşind stîngăciile cele mai hazlii, n-a mai vrut să continuie, spre a nu se face de rîsul echipajului, care-l privea rînjind.

—      Nici carabina, nici puşca n-au fost vreodată talentele mele, îmi spuse secundul, înapoindu-mi arma.

„Cu un revolver e altceva. Mă duc să-l aduc şi veţi vedea!”.

Coborî la cabină şi se înapoie curînd cu un revolver automat, mare de tot, de calibrul 44 şi o sumedenie de cartuşe.

—      Asta-i o armă, Mr. Pathurst! îmi spuse. Cu asta vă întrec, sînt sigur.

„Nimeresc în plin, dacă ţintesc de pildă pieptul, la orice dis­tanţă, începînd de la apropierea imediată şi pînă la o depărtare de douăsprezece picioare. Carabina sau puşca nu sînt de folos la învălmăşeală, sau în lupta corp ia corp. Dar cu jucăria asta, e altfel!”.

„Odată, m-am trezit trîntit la pămînt de o ceată de inşi, care mă loveau cu picioarele şi am izbutit să scap, fără vreun ajutor, numai fiindcă am avut o armă ca asta. Ce măcel a fost, Dumne­zeule! Fiecare glonte a răpus cîte unul din vrăjmaşi!”.

„Unul îmi şi pusese bocancul pe obraz, cînd îmi descărcai re­volverul în el. Glontele îi pătrunse în coapsă tocmai deasupra ge­nunchiului şi trecu dintr-o parte în alta. Apoi ieşi, trecu peste umăr, frîngîndu-i clavicula şi ieşi iar, pentru a-i sfîşia urechea şi a-şi urma drumul nu ştiu unde”.

„Asta da, asta se poate numi armă! De aceea, totdeauna am cîte aşa ceva la îndemînă, pentru a înfrunta orice întîmplare”.

Începui să trag iar cu carabina mea şi, după o oră, continuam cu şi mai mult avînt.

—      Nu vă temeţi că vă veţi isprăvi astfel toate muniţiile? mă întrebă Mr. Pike..