Inimoasă, naturală şi simţitoare, este cu deosebire, prin sur­prinzătoarea ei. vigoare fizică şi morală, o adevărată fiică a lui Herodias. Orice ar face, nu uită niciodată să fie femeie.

Îşi îngrijeşte părul cu atenţie şi nu se arată niciodată nepiep­tănată. Nici un fir nu-i răvăşit.

În schimb, gîtul îi este totdeauna liber. Nu ştiu dacă are gu­lere închise pînă sus, dar n-am văzut-o niciodată purtîndu-le. Toată îmbrăcămintea ei e croită larg în jurul pieptului şi mă trezesc ade­sea privindu-i pieliţa subţire, rotunjimea tare şi, spre umeri, desăvîrşita linie.

Vizitarea coteţului a devenit una din îndatoririle regulate ale vieţii de bord. Cel puţin o dată pe zi, Miss West şi cu mine, întovărăşiţi de steward şi de Possum care-i acum pe cale de întremare, ne ducem la coteţ, pe puntea de oţel.

Stewardul ne spune cîte ouă a adunat şi ne vorbeşte despre fiecare găină şi despre felul cum ouă. Pînă una alta, cele patru du­zini de găini dau în fiecare zi cîte două duzini de ouă, ispravă de care Miss West e foarte mîndră.

Cele mai multe din păsări au nume. Pe cocoş, fireşte, îl cheamă Pierre. O găină pestriţă se numeşte Delly Warden. O alta, slabă dar semeaţă şi cu penele netezite, care urmează pe Pierre ca o umbră, e Cleopatra. O a treia, cu vocea de aur (atît cît poate o găină să aibă voce de aur) e Sarah Bernhardt.

Cînd vreuna din găini încetează să ouă, e tăiată, cum am mai spus, din ordinul domnişoarei West. Asemenea jertfe se săvîrşesc o dată pe săptămînă.

Dar la masă, tînăra fată se abţine să mănînce o cît de mică păr­ticică din „victime”. În zilele de tăiere, se mulţumeşte cu un „curry”, cu raci, stacojii sau pui conservaţi.

Dacă aş fi fost, ca atîţia alţii, plin de mine însumi, aş fi putut nutri bănuiala că prezenţa mea oarecum neobişnuită pe „Elseneura” a aţîţat curiozitatea domnişoarei West şi a îndemnat-o să facă, odată cu mine, această călătorie.

În acest caz, însă, m-aş fi înşelat rău.

Miss West s-a îmbarcat pe această corabie, spre a veghea asu­pra sănătăţii tatălui ei, care o nelinişteşte. În starea căpitanului West, e ceva care nu merge cum ar trebui.

În mai multe rînduri, în timp ce-şi privea cu atenţie tatăl, am surprins în ochii fetei o tulburare bizară şi, mai mult decît atît, o adîncă îngrijorare.

Ieri la prînz, în timp ce povesteam o anecdota, îmi îndreptai privirea spre Miss West şi băgai de seamă că nu mă ascultă. Fur­culiţa pe care o ducea spre gură se oprise în drum.

Ceea ce înţelesesem, însă, îmi fusese de ajuns.

Mai mult încă, văzusem obrazul căpitanului West, obraz ce devenise deodată palid ca ceara, în timp ce i se băteau tîmpleîe şi în timp ce buzele-i tremurau fără vrere şi fără zgomot.

Apoi, pleoapele îşi reluară mişcarea obişnuită, buzele nu i se mai frămîntară şi obrazul i se coloră iar.

S-ar fi spus că sufletul căpitanului West îi părăsise corpul cîteva secunde, spre a se întoarce înapoi.

În tot restul zilei, starea căpitanului West fu bună, ca tot­deauna.

Ba, chiar în cursul serii, dădu lui Mr. Pike o aspră lecţie pro­fesională, constatînd o uşoară neglijenţă a acestuia.

Iată faptele:

Se lăsase noapte şi echipa de serviciu trăgea de diferite funii, pe punte.

Deodată, se auzi de la catargul de dindărătul corăbiei o tros­nitură, însoţită de zgomotul sfîşierii unei pînze. În aceeaşi clipă, toţi oamenii din echipă se dădură peste cap şi se rostogoliră pe punte.

Urmă o scurtă tăcere, întreruptă de glasul căpitanului West, pe care-l văzusem cu cîteva clipe mai înainte, trecînd pe lîngă mine, cu mîinile în buzunare.

—      Ce s-a rupt, Mr. Pike? întrebă căpitanul.

—      S-au rupt odgoanele pentru ridicarea unei pînze, domnule căpitan... răspunse secundul.

După o tăcere, vocea căpitanului West se auzi iar:

—      Altă dată, băgaţi de seamă ca funiile să fie bune şi să alu­nece bine!

Nu se poate tăgădui, Mr. Pike este un marinar cu pregătire şi pricepere. Totuşi, în cazul acesta săvîrşise o greşeală, pe care nici el însuşi n-ar fi putut-o ascunde.

Îi cunoşteam bine firea, simplă şi mîndră în acelaşi timp, ca şi amorul-propriu, îndreptăţit de altfel, încît îmi puteam închipui cît îl rănise mustrarea căpitanului West.

El se resemnă cu toate acestea şi răspunse respectuos, dar nu fără un bombănit uşor în glas:

—      Da, domnule căpitan.

Însă puteam prevedea, fără să mă înşel, că sărmanii nătăfleţi de sub conducerea lui vor resimţi din belşug, în tot cursul nopţii, cît era de amărît şi de înverşunat.

Ceea ce de altfel, se şi întîmplă. Fiindcă a doua zi de dimineaţă, John Hackey, o secătură din San-Francisco, avea un ochi vînăt; iar o      falcă a lui Guido Bombini se umflase din cale afară.

Wada îmi mărturisi că într-adevăr, în partea de dinainte a co­răbiei cursese o ploaie de lovituri zdravene, în timp ce în partea ele dindărăt a vasului noi ne odihneam liniştit în cabine.

Azi încă Mr. Pike cutreieră puntea, întunecat la faţă şi dojenindu-şi oamenii mai mult şi mai cu asprime ca de obicei.

Dacă domnişoara West sau eu îi spuneam ceva, el de abia cu­viincios, nu ne răspunde decît prin monosilabe şi figura lui, încrun­tată cu încăpăţînare, înfăţişează de minune starea lui sufletească.

Miss West rîde de aerul lui Mr. Pike. Mă lămureşte că e efec­tul unui fenomen cunoscut, denumit în chip obişnuit „harţagul din largul mării”.

—      Şi eu, mă încredinţă, am simţit toanele acestei boli, ca să-i spun aşa şi semăn leit cu Mr. Pike. Da, da, leit, — vă rog să nu vă îndoiţi...

Desigur că Mr. Pike va avea să-şi rumege vreo trei zile harţagul ăsta.

Şi sînt încredinţat că bătrînul lup de mare, foarte conştiincios în îndeplinirea serviciului său, suferă tot atît de mult din cauza greşelii săvîrşite, pe cît îl doare mustrarea căpitanului West.

CAPITOLUL XVII

Trecerea liniei

Azi în zori, într-a douăzeci şi opta zi a călătoriei, am trecut Linia Ecuatorului.

Şi Charles Davis a sărbătorit acest eveniment, omorînd pe O’Suilivan.

Vestea ne-a fost adusă de Boney, flăcăul acela lung şi subţire cît o prăjină, care făcea parte din echipa de serviciu condusă de Mr. Mellaire. Al doilea locotenent şi cu mine merserăm numaidecît la locul unde s-a întîmplat fapta şi găsirăm pe Mr. Pike, care toc­mai sosise.

Suferinţele lui O’Sullivan şe sfîrşiseră. Vecinul lui din patul de deasupra pusese capăt jalnicei vieţi a nebunului, printr-o lovi­tură năpraznică dată cu sula de desfăcut firele funiilor de împletit.

Acest Charles Davis e cu neputinţă de înţeles. Aşezat liniştit pe pat, îşi aprinse nepăsător pipa, înainte de a răspunde întrebărilor pe care i le punea Mr. Mellaire. Nu s-ar putea susţine că omul ăsta e smintit de-a binelea.

Cu toate acestea, a ucis cu sînge rece o fiinţă fără apărare.

—      Davis, de ce ai făcut asta? îl întrebă Mr. Mellaire.

—      Fiindcă, domnule locotenent, răspunse Charles Davis, aprinzindu-şi iar pipa ce se stinsese, fiindcă... puff! puff!... individul ucesta îmi tulbura somnul.