— Nu vom afla nimic. Fiindcă, dacă nu încetezi să mă întăriţi...
— Loviţi-mă, domnule locotenent! înrăutăţiţi-mi starea. Cu atît mai mult îmi va spori tribunalul despăgubirile la care am dreptul.
— Şi dacă te arunc peste bord?! Ai să te duci să ceri peştilor despăgubirile?
Răsucindu-se pe călcîi, Mr. Pike plecă.
Rămăsei cîteva clipe încă, încercînd să liniştesc pe Charles Davis.
După un sfert de oră, întîlnii pe punte pe Mr. Pike, care venise întins spre mine.
— Mr. Pathurst, îmi spuse, cu un ton poruncitor pe care nu-l folosise niciodată faţă de mine, vă sinchisiţi prea mult de ceea ce se întîmplă pe bord.
„Aici, jos, fiecare cu menirea lui. Aşa că vedeţi-vă de treaba dvs., în care nu mă amestec deloc — şi eu îmi văd de rosturile mele. E mult mai bine aşa!”
Spunînd aceasta, mă părăsii.
Socotii învăţătura pe care o primii, după aceea a căpitanului West, cam prea puţin cuviincioasă din partea lui Mr. Pike. Fiindcă, la urma urmelor, am cel puţin dreptul să-mi spun părerea. Sînt un călător şi încă unul care-şi plăteşte destul de scump şederea pe bord.
Un călător? Ba deloc! Îmbarcat printr-un hatîr pe o corabie care nu are dreptul de a primi călători, sînt înscris în registrul „Elseneurei” ca „al treilea ofiţer”, cu o leafă de treizeci şi cinci de dolari pe lună.
Şi Wada, servitorul meu, pentru care plătesc de asemeni un preţ bun, este trecut drept chelner.
E limpede, aşadar, că trebuie să tac.
*
* *
Pe o corabie, nu se pierde vremea cu morţii!
Imediat după ce japonezii îşi terminară lucrul, Christian Jespersen, cu un sac de cărbuni legat de picioare, fu ridicat peste stinghie şi trimis în vîltoarea verde.
Vremea era liniştită şi plăcută, iar „Elseneura” aluneca alene, făcînd abia două noduri pe oră. De aceea, s-a socotit că nu mai e nevoie să fie oprită de tot.
Căpitanul West veni în ultima clipă în partea de dinainte a corăbiei, cu cartea de rugăciuni în mînă şi citi cu voce tare în faţa întregului echipaj slujba scurtă a prohodului pe mare.
Apoi, Christian Jespersen căzu în gol, iar echipajul se împrăştie şi-şi reluă lucrul. Fu o ceremonie scurtă şi searbădă.
Miss West, aşezată pe dunetă într-un fotoliu şi adîncită într-o împletitură gingaşă, rămase neclintită şi netulburată.
Mă dusei spre ea şi-i spusei solemn:
— S-a făcut! Omul a fost scufundat.
Ea ridică ochii spre mine, surîse şi rosti un „Ah!” cu totul nepăsător.
— S-ar părea, îi spusei modest, că toată povestea aceasta nu vă tulbură prea mult.
— Ah! Ştiu că totdeauna e neplăcut să numeri, chiar de la începutul călătoriei, un om mai puţin în echipaj. Cu deosebire cînd echipajul lasă atît de mult de dorit, ca al nostru.
„Dar ce pot face şi de ce să mă frămînt? Nu cunoşteam pe omul acesta şi nici el nu mă ştia. Atunci?...”
— Atunci?
— E pentru mine un fapt oarecare, cum citim mereu în coloanele tuturor ziarelor. Nici dvs., nici eu nu vom muri de mîhnire.
— Credeţi în Dumnezeu?
— Tata crede.
— Dar dvs.?
— Nu prea ştiu. Lucrurile astea sînt mai presus de priceperea mea, aşa că nu-mi mai muncesc creierii degeaba.
„Mă gîndeam la ele, cînd eram fetiţă. De atunci... Da, sînt convinsă că cred în Dumnezeu... Dar prea sigură, nu sînt. Aşa că mă feresc să mă gîndesc”.
CAPITOLUL XIII
Uneltiri viclene
Sîntem pe drum de două săptămîni şi plutim şi plutim acum pe o mare liniştită, sub un cer presărat abia cu cîţiva norişori albi. Alunecăm încet, cu opt mile pe oră, împinşi de o adiere slabă dinspre răsărit.
Căpitanul West ne spune că e aproape sigur, că vîntul acesta plăcut este începutul alizeului care suflă dinspre nord-est.
Aflai totodată că „Elseneura”, spre a nu fi zvîrlită spre coasta braziliană şi capul St. Roch, trebuie să se îndepărteze bine de tot din drumul ei firesc şi să cotească înspre Africa.
Se întîmplă uneori, ca în timpul itinerariului, care e impus tuturor corăbierilor ca şi nouă, să se ivească insulele Capului Verde. Astfel încît nu poate fi surprinzător, ca distanţa de la Baltimore la Seattle să fie socotită ca avînd optsprezece mii de mile.
