Şi cu toate acestea, nu e un vînt brutal. E îmbălsămat şi în­viorător şi se mulţumeşte să-şi arate puterea asupra pînzelor noas­tre, cum ar face vîntul întăritor asupra oamenilor.

Mă desfăt, desehizîndu-mi plămînii şi toţi porii pielii în bă­taia lui dezmierdătoare.

E răcoros, fără să fie rece şi, la orice oră din noapte, cînd toţi cei din jurul meu dorm în cabine, mă smulg cititului şi mă duc pe dunetă, în cel mai subţire dintre veşmintele mele tropicale.

Mr. Pike se îmbracă la fel şi-mi pare mai voinic şi mai impu­nător ca oricînd. Cînd stofa subţire i se lipeşte de trup şi-ţi dă im­presia că e gol, cînd se umflă apoi pe oasele lui mari şi pe muşchii lui zdraveni, nu-ţi vine să crezi că are şaizeci şi nouă de ani. Ce minunat model de bărbăţie! Sînt înmărmurit!

Zilele se perindă la fel, ca în vis, cu acelaşi sunet de clopot chemînd pe rînd oamenii la lucru.

Sînt atît de asemănătoare zilele, încît dacă vreau să ştiu exact la ce dată am ajuns, sînt nevoit să cercetez calendarul.

Noaptea trecută, adică pe la ora două mai exact, în timp ce stăteam culcat şi picoteam uşor, fui trezit deodată de un tunet de înjurături şi blesteme, care veneau de pe punte şi se dezlănţuiau undeva, dedesubt.

Îmi dădui îndată seama că e glasul lui Mr. Pike. Dar izbutii să adorm iarăşi şi, abia cînd Wada îmi aduse gustarea de dimineaţă, putui afla ce s-a întîmplat.

Larry, insul acela ciudat cu nasul cîrn, cu obrazul plin de zbîrcituri şi cu ochii plîngăreţi de cimpanzeu, se folosise de întunericul nopţii, din îndemnul vreunui diavol răufăcător şi trîntise secundu­lui cîteva cuvinte grosolane.

Dar în ciuda nopţii, Mr. Pike izbutise să-şi dea seama cine-i vinovatul şi atunci izbucni tărăboiul, al cărui răsunet ajunsese pînă la mine.

Mai întîi, îl chemă şi-l întrebă de ce nu-şi ţine gura. În loc să tacă, Larry răspunse îndrăzneţ, ca un copil mare ce este — şi înfuriase şi mai rău pe secund.

Urmarea: pînă cînd să-şi dea Larry seama ce se întîmplă, se trezi cu Mr. Pike năpustindu-se asupră-i, ca un uragan; punîndu-i fiarele la mîini, secundul îl atîrnă de catargul de dindărătul corăbiei.

Trebuie ştiut că era întîia dată cînd îşi îngăduia Larry să spună secundului cuvinte nechibzuite, în timp ce Kid Twist, Bert Rhine şi Nosey Murphy îi zvîrliseră insulte mult mai grele şi nu fuseseră pedepsiţi.

Ar fi lipsit de temei să cred că Mr. Pike, care nu ştie ce-i frica, se temea cumva de cei trei tîlhari. Dar pentru a se feri de încurcături fără rost, el se prefăcea că nu-i aude.

În schimb, hotărîse ca Larry să fie pedepsit şi pentru ceilalţi trei, spre a le sluji ca pildă.

Mai mult de o oră, Larry nu putu îndura cazna. Sfidînd pe Mr. Pike, nătărăul acesta tîmpit începu să răcnească spre dunetă, pretinzînd să fie dezlegat cît mai curînd cu putinţă, ca să se lupte cu el voiniceşte şi să-şi măsoare puterile.

Ca şi cum nefericitul Larry ar fi avut de partea lui, într-o luptă cu neînfricatul bătrîn, sorţi cît de mici de izbîndă.

Mr. Pike nu aşteptă să fie rugat. Sări sprinten pe punte şi-i scoase fiarele. Iar Larry, după cum îmi povesti Wada, fu bătut măr.

Trebui să fie dus de cîţiva inşi şi aşezat pe pat, unde rămase toată ziua, cu doi dinţi mai puţin şi cu vînătăi pe tot corpul.

În ce priveşte pe Mr. Pike, el se alese, ca de obicei, cu cîteva jupuituri la încheieturile degetelor.

În timp ce pe bord se desfăşoară aceste întîmplări, care mă în­veselesc, eu îmi trăiesc zilele aşa cum îmi place.

N-am pierdut numai noţiunea vremii, dar şi pe cea a lumii pe care am părăsit-o.

Uneori îmi aduc aminte că sînt săptămîni, de cînd n-am pri­mit nici scrisori, nici ziare, nici măcar o telegramă, ori un telefon măcar; că n-am fost la nici un teatru; că nu mi-a venit nimeni în vizită.

Toate astea au pierit.

Pentru mine nu mai există nimic altceva, decît „Elseneura” şi cei de-pe bordul ei. „Elseneura”, devenită centrul unui cerc lichid, care-şi strămută neîncetat orizontul.

Adesea îmi amintesc de soarta căpitanului Scott, mort din cauza frigului în cursul expediţiei sale spre Polul Sud şi care, după zece luni de la dispariţie, era socotit încă în viaţă.

În lumea aceasta, totul e doar închipuire. Sînt crezut în viaţă şi, la rîndu-mi, şi eu cred că toţi cei pe care i-am lăsat în urma mea, pe continent, trăiesc. Dar nici ei, nici eu, n-avem nici o dovadă că e aşa cum credem.

Păstrez pentru mine însumi gîndurile astea. Dacă aş vorbi despre ele domnişoarei West, sau m-aş folosi de Schopenhauer sau de alţi filozofi vestiţi, ea m-ar ruga iute-iute, o ştiu bine dinainte, să las filozofia.

*

* *

Domnişoara West şi cu mine ne-am aşezat astăzi în fotoliile de pe punte, pe dunetă şi i-am citit „Fiicele lui Herodias” de Symons.

Efectul lecturii mele a fost măreţ. Tocmai cel pe care-l aş­teptam.

Miss West, care nu-şi pierde niciodată timpul, tivea o batistă fină albă. Trebuie să tivească un maldăr de batiste pentru tatăl ei. Îmi dau din ce în ce mai bine seama că are o fire casnică şi duioasă de zînă binefăcătoare, aducătoare de viaţă bună şi tihnită.

Ea zîmbi, cum să spun? cu un fel de surîs lăuntric şi cu toate acestea triumfător, cu un zîmbet sigur de el însuşi, care înfăţişa, prin ochii ei calzi, mari şi cenuşii, experienţa cîştigată de toate ge­neraţiile de femei pe dinaintea ei; ea zîmbi cînd îi citii:

„Cu un surîs nevinovat,

Priviţi-le jucînd într-una.

Nu au decît un gînd:

„Sîntem f rumoase!”

„Bărbatul a fost creat, ca să ne iubească”.

Nu căutaţi să le înţelegeţi,

Fiindcă nu vor să vă-nţeleagă.

Îşi vor împleti paşii pînă la sfîrşitul veacurilor

În jurul inimilor noastre”.

—      Ei, dar e foarte bine că-i aşa! îşi tălmăci gîndurile Miss West.

„Da, Symons cunoştea minunat femeile. Miss West îmi întărea convingerea aceasta.

Continuai lectura şi ajunsei la versurile acestea măreţe:

„Că-n afară de ele, pe iarba blondă,

Ar mai fi ceva de dorit pe lume,

Aceasta e cu neputinţă de crezut.

Ochiul bărbatului nu-i decît o oglindă,