— Păi, n-am isprăvit! A mai păţit-o unul, un evreu, Isaac Chantz, care, din nenorocire pentru el, se găsea prin părţile acelea.
„De obicei, evreilor nu le place să călătorească pe mare şi să părăsească uscatul sigur. Dar avem şi noi cîţiva pe „Elseneura”, cu toate acestea.
„Nu e rănit prea rău, dar ţipă mai mult ca toţi ceilalţi laolaltă. Mai rău ca un dihor!
Mr. Pike are destul de furcă acum cu toţi răniţii ăştia, pe care i-a oblojit cum a putut mai bine şi a căror îngrijire îi revine”.
— Şi O'Sullivan? întrebai. Ce s-a întîmplat cu el?
— Tot Mr. Pike a fost nevoit să-l liniştească, intervenind în cursul încăierării.
„I-a trîntit în falcă o lovitură atît de zdravănă, că l-a potolit numaidecît.
„Legat burduf, O’Sullivan a fost dus apoi în partea centrală a corăbiei, unde s-a orînduit o infirmierie.
„Cu un echipaj ca acesta cu care am fost procopsiţi, am avea nevoie de atîtea cămăşi de forţă cîţi inşi sînt pe bord. Cîteva celule bine căptuşite, un spital cu cele cuvenite şi o casă de însănătoşire ar fi tare binevenite!”.
Îmi îndreptai ochii spre corpul învelit în pînză al lui Christian Jespersen şi spre cei doi japonezi care îi coseau giulgiul.
Unul dintre ei avea mîna dreaptă strînsă într-un bandaj, făcut din pînză şi vată.
Întrebai:
— Şi el e rănit?
— Deloc! îmi răspunse Mr. Mellaire. Omul ăsta se numeşte Yatsouda şi se dovedeşte, ca şi tovarăşul său, un corăbier iscusit şi vrednic.
„Dar în urma unei grozave otrăviri a sîngelui, a fost silit să zacă un an şi jumătate într-un spital din New-York. Chirurgul a vrut să-i taie mîna. El s-a împotrivit însă cu îndîrjire şi de fapt bine a făcut, cu toate că mîna-i este cu desăvîrşire moartă, în afară de degetul mare şi de arătător.
„Yatsouda a învăţat să coasă cu mîna stîngă. Şi vă repet, e foarte îndemînatic!”
Avui curiozitatea să arunc o privire în infirmierie.
Găsii acolo, într-un pat de jos, pe O’Sullivan legat bine şi trîntit pe spate, aiurind, rotindu-şi neîncetat ochii şi continuîndu-şi nesfîrşitul monolog.
Deasupra lui, tot în pat, îşi fuma liniştit pipa Charles Davis, omul ciuruit de nenumărate găuri şi răni. Ţinea în mînă o sulă.
— Aţi venit să vedeţi Iadul? mă întrebă, în loc să-mi dea „bună-ziua”.
Auziţi sub mine pe maimuţoiul ăsta, care trăncăneşte într-una? E cu neputinţă să-l fac să tacă odată! Şi nu-şi opreşte muzica nici ziua, nici noaptea.
„Nu se poate dormi într-o asemenea tovărăşie. Şi mai ales că are un fel de a scrîşni din dinţi, care te scoate din răbdări.
„Vă iau de martor, Mr. Pathurst. E cuviincios să pui un bolnav ca mine în tovărăşia unui smintit ca ăsta, dedesubtul meu?
„Dar dacă nu se opreşte, am să-l fac eu să tacă!”
Şi Charles Davis strînse sula în mînă.
Mr. Pike, care-şi făcea raidul de inspecţie, se apropie pe nesimţite.
— Ar fi trebuit să mi se dea patul de jos, care-i mai bun. E obositor să mă urc şi să cobor mereu.
„Astăzi există legi pentru ocrotirea marinarilor. Cînd vom sosi la Seattle, voi aduce pe secund în faţa tribunalului, pentru neomenia pe care mi-a arătat-o.
„Şi dvs. îmi veţi sluji de martor”.
Înaintînd, Mr. Pike apăru în uşă.
— Tacă-ţi gura! mîrîi, chiţibuşarul dracului, avocat fără talent!
„Cînd ai avut neruşinarea să te înscrii în registrul de echipaj al unei corăbii în halul în care te-ai înfăţişat, trebuie să-ţi ţii fleanca!”.
„Dacă nu încetezi să te plîngi, s-ar putea să te căieşti. Începi să mă plictiseşti, să ştii!”.
Mr. Pike se înăbuşea de mînie.
— Eu cunosc legea! răspunse cu îndrăzneală Charles Davis. Cînd m-am îmbarcat pe corabie, am îndeplinit toate ordinele pe care mi le-aţi dat. Mă simţeam foarte bine. Tot echipajul mi-e martor.
„M-am căţărat pe catarguri, am aşezat cărbunii, mi-am făcut treaba mai bine ca mulţi alţii. Şii tot fără să mă plîng, m-am bălăcit în apa sărată.
„Mai tîrziu m-am îmbolnăvit. N-am ce să fac. E destul de neplăcut”.
— Erai putrezit pînă în măduva oaselor, înainte de a pune piciorul pe „Elseneura”! răcni Mr. Pike.
„Eu voi face să fii osîndit!”
— Tribunalul maritim va aprecia, răspunse Charles Davis fără să-şi piardă cumpătul. Vom afla atunci care dintre noi are dreptate!
