„Nu vă lăsaţi impresionat. Eu care vă vorbesc, am văzut multe!...”.

„Dar ceea ce nu pot să uit a fost călătoria făcută pe un „vas rătăcitor”, care avea pe bord patru sute de chinezi. (Englezii spun „vas rătăcitor”, adică tramp-steamer, unor corăbii ce nu între­prinde curse regulate, ci se opreşte oriunde crede că poate lua vreo încărcătură). Erau salahori care îşi terminaseră contractul şi se întorceau acasă”.

„Deodată izbucni holera pe bord. Morţii se înmulţeau ca muştele”.

„Unul după altul, trei sute de chinezi trecură peste bord. Ace­laşi lucru se întimplă cu marinarii indieni, din care era alcătuit echipajul. La fel, cu cei doi şefi ai echipajului, cu primul şi al trei­lea locotenent, cu al doilea şi al treilea mecanic, cu mecanicul-şef şi, la urmă, cu însuşi căpitanul”.

„Cînd sosirăm la locul hotărît, nu mai eram pe bord decît un fochist alb, al doilea locotenent, adică eu care luasem comanda şi, la fundul corăbiei, ultimii o sută de chinezi, dintre care o treime crăpaseră”.

„Medicii serviciului sanitar, pe care i-am înştiinţat numaide­cît, nu-mi dăduseră autorizaţia de intrare în port, nici nu voiră să vină să constate morţile celea numeroase”.

„Totodată primii ordinul de a-mi zvîrli toţi morţii în apă. A fost o scufundare fără pereche! Trupurile fură aruncate fără giulgiuri şi fără cărbuni la picioare, fără vreo bucată de fier cel puţin”.

„Mi-a fost cu neputinţă să fac altfel, fiindcă eram singur ca să săvîrşesc isprava asta. Chinezii ce supravieţuiseră nu voiau în ruptul capului să pună mîna pe cadavre, cum nu voia de altfel nici fochistul”.

„Am fost silit să cobor mereu în fundul corăbiei şi să urc pe punte, cu ajutorul unei funii şi al unui scripete, fiecare corp, unul după altul şi să-i dau drumul în valuri.

„După fiecare corp zvîrlit, beam cîte o înghiţitură de rachiu. Cînd mi-am săvîrşit munca, eram cu desăvîrşire beat”.

—      Şi, întrebai, nu v-aţi molipsit?

—      Deloc. Iată singura amintire cu care am rămas.

Mr. Mellaire îşi ridică mîna stîngă. Lipsea degetul arătător, ceea ce băgasem mai demult de seamă.

—      „Bătrînul”¹², urmă, avea un foxterrier la fel cu al dvs. După moartea stăpînului său, cîinele începu să mă îndrăgească.

„În timp ce ridicam ultimul cadavru, animalul îmi sări voios pe picior. Mă întorc să-l mîngîi şi în timpul acesta îmi alunecă mîna cealaltă în scripete. Cînd am tras-o îndărăt, destul de iute, puteţi sa mă credeţi, nu mai aveam degetul”.

„Cerule! strigai. Ce ghinion! Să scapi teafăr şi nevătămat din­tr-o asemenea grozăvie şi să pierzi un deget aşa, prosteşte!”

„Ursita, Mr. Pathurst!”

—      Şi ce-aţi făcut apoi?

—      Mi-am ridicat mîna, mi-am privit-o cu ciudă şi am înghiţit încă un pahar de rachiu.

„De atunci, m-am întrebat mereu dacă nu cumva am scăpat de flagelul acela înspăimîntător, tocmai din cauză că am băut atîta alcool.

„La drept vorbind, în privinţa asta nu am o părere întemeiată şi statornică. „Bătrînul” şi cei doi locotenenţi au murit beţi, ca şi cei doi mecanici”.

„În ce priveşte pe mecanicul-şef, care era membru într-o aso­ciaţie de antiaicoolici, se încăpăţînă să nu bea, dar tot trecu în rîndul drepţilor”.

Fireşte, viaţa de pe mare nu se prea aseamănă cu cea din ma­rile saloane.

Părăsind pe Mr. Mellaire, mă aşezai să privesc măreţele pînze ale „Elseneurei”, care se legănau şi-şi umflau curbele întunecoase pe strălucirea încîntătoare a cerului înstelat.

CAPITOLUL XVIII

Cine l-a lovit pe Mr. Pike?

S-a întîmplat un fapt grav, dar nimeni nu e informat cu pre­cizie, nici în partea din faţă, nici în cea dindărătul corăbiei. În timp ce se şoptesc pe ascuns fel de fel de lucruri, numai vinovaţii şi complicii lor, mulţumiţi de ispravă, ştiu ce ştiu, dar bineînţeles nu mărturisesc nimic.

În ceea ce mă priveşte, tot ceea ce ştiu, este că Mr. Pike a fost lovit zdravăn în cap.

Ieri la masa de prînz, am sosit ultimul. Şi, trecînd pe la spatele lui Mr. Pike spre a ajunge la locul meu, am văzut pe creştetul capului său o umflătură enormă.

Mă aşezai ca de obicei în faţa secundului şi văzui în ochii lui o mare suferinţă. Mr. Pike nu lua parte la convorbire, mînca în neştire şi făcea uneori gesturi zăpăcite, servindu-se sau trecînd altuia vreo farfurie.

Era vădit că, pentru a ne apărea normal, se străduia din răs­puteri cu voinţa lui de fier.

Nimeni nu se încumeta să-l întrebe ceva. Nici măcar eu, care în afară de ierarhia de pe bord, sînt de fapt un călător oarecare şi puteam vorbi ca prieten, printr-un hatîr deosebit.

Dar neînfricatul drumeţ de mare care este Mr. Pike, îmi im­pune o sfiiciune de neînţeles, alcătuită dintr-un amestec de teamă şi respect şi care, într-o asemenea împrejurare, îmi închide gura.

Mr. Pike pare atins de o comoţie cerebrală, destul de puternică. Suferinţa lui e reală şi cumplită. Faptul acesta nu e mărturisit nu­mai de expresia ochilor şi de culoarea obrazului său, dar şi de toată ţinuta sa, cînd se crede neobservat.

La căderea nopţii, m-am urcat ca de obicei pe dunetă, spre respira puţin aer curat şi a mai privi cerul înstelat.

Eram în papuci şi mergeam fără zgomot, cînd văzui înainte-mi, cu capul sprijinit pe braţe, o umbră prăbuşită pe stinghie. Era Mr. Pike, al cărui umăr aproape îl atingeam.

Gemea neîntrerupt şi încet, scoţînd un fel de psalmodie plic­tisitoare şi profundă, care era ca revărsarea frămîntării sale lăun­trice, morale şi fizice.

La răstimpuri regulate, murmura: „Dumnezeule! Dumnezeule! Dumnezeule! Dumnezeule! Dumnezeule!”. Nu rostea decît cuvîntul ăsta, repetat de cinci ori în şir, şi reîncepea să geamă.

Dispărui tot pe nesimţite, cum venisem.

A doua zi, şi-a făcut ca totdeauna quart-urile şi nimic n-a ieşit prost în timpul serviciului său.

Uitasem, Miss West a încercat să-i ceară lămuriri, pe un ton puţin cam batjocoritor.

Mr. Pike s-a mulţumit să-i răspundă că-l doare rău un dinte şi că şi-l va smulge, dacă nu va putea altfel.

Wada nu ştie nimic şi nu mă poate lămuri. Isprava s-a săvîrşit fără martori. El mi-a povestit că galbenii s-au adunat în camera bucătarului, au cercetat întîmplarea pe toate feţele şi au ajuns la credinţa că vinovaţi sînt cei trei ticăloşi din partea de dinainte a corăbiei.

De fapt, Bert Rhin, are un umăr pe jumătate scos din încheieturi, Nosey Murphy şchiopătează rău şi Kid Twist pare să fi primit o asemenea chelfăneală, că nu se mai vede la lucru de două zile.

O fi fost vreo încăierare şi Mr. Pike, lovit pe neaşteptate, s-o fi apărat vitejeşte.

Fără îndoială că ticăloşii aceia vcr să-l omoare şi secundul a scăpat, numai fiindcă-i atît de voinic.

Acestea sînt singurele ştiri pe care le am despre păţania de ieri noapte. Si dacă Mr. Pike, e lesne de înţeles că şi ceilalţi fac la fel.

*

* *

În cursul nopţii următoare, avui o nouă dovadă că Mr. West, căpitanul nostru, nu-i atît de nepăsător faţă de cele ce se întîmplă pe bordul „Elseneurei”, după cît pare.