📚Revolta Pe Atlantic - Jack London

Urcîndu-mă azi-dimineaţă pe punte, am găsit la bara cîrmei pe grecul Tony, sinucigaşul îndărătnic. Mi s-a părut că are gînduri mai sănătoase, prin faptul că, pentru a-mi răspunde la „bună-ziua”, şi-a scos cuviincios bereta.

Răniţii sînt pe cale de însănătoşire, în afară de perechea Charles Davis — O’Sullivan.

O’Sullivan e tot legat fedeleş în patul său şi Mr. Pike a po­runcit lui Charles Davis să-l aibe în grijă. Urmarea acestei po­runci este că Charles Davis cutreieră puntea, spre a aduce de la bucătărie merindele şi apa destinate irlandezului, putînd astfel să-şi bombănească în voie plîngerile tuturor pe care îi întîlneşte.

Wada mi-a istorisit un fapt foarte straniu. El, stewardul şi cei doi corăbieri japonezi se adună în fiecare seară, pesemne, în cabina bucătarului nostru. Se întîlnesc acolo cu plăcere, ca buni asiatici ce sînt şi fiecare din ei povesteşte ce a aflat în cursul zilei din trăncănelile de pe bord.

Îmi pare că galbenii ştiu tot ce se întîmplă, iar Wada îmi îm­părtăşeşte cinstit ceea ce i s-a părut mai deosebit în cursul acestor convorbiri şi destăinuiri.

Ceva cu totul nefiresc este felul cum se poartă Mr. Mellaire. Wada şi tovarăşii săi au dezbătut îndelung subiectul acesta şi au ajuns la o apreciere aspră, cu privire la atitudinea celui de-al doilea locotenent, a cărui prietenie prea strînsă cu cei trei ticăloşi care dorm în partea din faţă a corăbiei, Nosey Murphy, Bert Rhine şi Kid Twist, e de neînţeles şi supărătoare.

Atrăsei atenţia lui Wada că Mr. Mellaire, cel puţin după cît se pare, nu putea fi bănuit de o asemenea cîrdăşie, fiindcă era aspru şi grosolan cu toţi marinarii şi fiindcă arăta că se socoteşte ca făcînd parte dintr-o „lume superioară” corăbierilor.

—      Şi asta, ştii tot atît de bine ca mine.

—      Priceput, înţeles! îmi răspunde Wada. El aşa cum spus dvs. cu toţi ailalţi din corabia. Da’ cu pişicher aştia bun tovarăş la ei!

„Asta nu bun! Mult necazuri avem odat’ cauza asta pentru corabie şi noi toţi!”

N-aveam nici un motiv să pun la îndoială buna credinţă a lui Wada şi continuai întrebările.

Aflai astfel că tîlharii aceia se înălţaseră la rangul de stăpîni în partea din faţă a corăbiei, că statorniciseră un regim de teroare, că făceau tot ce voiau şi că ceilalţi, ajunşi un fel de robi înfrico­şaţi, trebuiau să se supună voinţei lor.

O pildă numai. În cursul ultimei nopţi, Bert Rhine ar fi trezit deodată pe italianul Guido Bombini, i-ar fi poruncit să se scoale numaidecît şi să se ducă să-i aducă de la bucătărie un pahar cu apă, fiindcă-i e sete.

Şi Guido Bombini îl ascultase!

Isac Chantz s-a dus ca şi ceilalţi. Dar fiindcă şi el e un bandit, cei trei se poartă mai binişor cu el.

Herman Luckenheimer, un german voinic şi greoi, care are un suflet bun dar mintea cam amorţită, a fost bătut rău de cei trei, fiindcă n-a vrut să spele rufele lui Nosey Murphy.

Cei doi şefi de echipaj trăiesc într-o necontenită frică pentru propria lor viaţă, din cauza celor pe care, chipurile, îi conduc.

Mai mult, banda aceea înspăimîntătoare s-a mărit de curînd prin alăturarea lui Steve Roberts, fostul văcar şi a lui Arthur Deacon, care făcea pe continent negoţ de carne albă. Amîndoi au fost primiţi cu bucurie în bandă.

Sînt singurul, în partea de dindărăt a corăbiei, care cunoaşte lucrurile acestea ascunse şi mărturisesc sincer că nu ştiu ce tre­buie să fac.

Dacă le împărtăşesc lui Mr. Pike, voi fi repezit din nou şi în­demnat „să-mi văd de treburile mele”.

Să-i vorbesc lui Mr. Mellaire, nici gînd, fireşte.

În ce priveşte pe căpitanul West, el nu se sinchiseşte de echipaj, iar Miss West, dacă i-aş face mărturisiri, îmi va răspunde printr-un hohot de rîs. Nu încape îndoaială!

De altfel, ştiu că pe orice corabie echipajul are cîte o ceată de ticăloşi, care-l face să joace aşa cum i se cîntă. E treaba marinari­lor. De vreme ce lucrul se săvîrşeşte aşa cum se cuvine, şefii n-au de ce să se amestece în dedesubturile astea.

Oricum, însă, toată mîrşăvia care se unelteşte în partea de di­nainte a corăbiei, toată împlinirea tainică săvîrşită de cei cinci tică­loşi mă nelinişteşte fără să vreau.

Wada, uitai să vă spun, mi-a povestit în acelaşi timp, că toţi nătărăii aceia au trecut printre drepturile ce şi le-au acordat şi pe acela de aş lua cei dintîi carnea sărată din cazan. Cele mai bune bucăţi, se înţelege, sînt ale lor. Ceilalţi mănîncă doar ce lasă ei.

Credincios adevărului, trebuie să adaug că hrana e îmbelşugată şi felurită. Nimeni nu-i flămînd.

Un butoi cu pesmeţi buni de mare e deschis totdeauna. Louis coace de trei ori pe săptămînă pentru echipaj pîine proaspătă. Apa de băut este din belşug.

Sînt silit să mărturisesc sincer că, în asemenea condiţii şi cu ajutorul timpului prielnic, mîna oamenilor se îmbunătăţeşte din zi în zi.

Nu pot spune acelaşi lucru despre Possum, care slăbeşte mereu. Nu-mi dau prea bine seama dacă aerul mării, sau regimul stator­nicit de Miss West este pricina. Foxterrierul, pe care l-aş putea numi un schelet pribeag, fiindcă nu mai poate alerga şi nici nu sa mai ţine pe picioare, e urcat în fiecare zi pe dunetă, din ordinul domnişoarei West şi e aşezat în cuşca sa, unde stă toată după-amiaza la adăpostul vîntului şi soarelui. Cu toate acestea, nu-i merge mai bine.

Seara, doarme în odaia domnişoarei West, care-i de fapt singura stăpînă a javrei.

Dealtfel, tînăra fată are tot atîta grijă şi faţă de întregul per­sonal de dindărătul corăbiei.

Mai deunăzi, stewardul suferea mult din pricina unei aşchii ce-i intrase sub unghie; ea i-a scos-o încet, cu un cleştişor.

Pe de altă parte, Wada, care era chinuit de puternice ameţeli şi dureri de cap, a fost îngrijit de domnişoara West cu o rîvnă mişcătoare, printr-o sumedenie de prafuri, pînă cînd fu lecuit.

În schimb, în privinţa aceasta ca şi în celelalte, nu se sinchi­seşte de nimic din ceea ce se întîmplă în partea de dinainte a corăbiei.Mi-aş fi închipuit bucuros pe domnişoara West, ducîndu-se ca o zeiţă a bunătăţii, în odaia cu pereţi de oţel din partea centrală a corăbiei, aplecîndu-se asupra lui O’Sullivan care-i legat cobză în patul său şi spunînd chiar lui Charles Davis cîteva cuvinte de mîngîiere.

Dar pentru ea, ca şi pentru tatăl ei, amărîţii şi nenorociţii care alcătuiesc echipajul „Elseneurei” nici nu există măcar!

Corabia noastră îmi face impresia unei plantaţii de trestii de zahăr, de pe vremea cînd înflorea sclavia. Miss West este fiica tru­faşă a plantatorului şi se îngrijeşte numai de sclavii din serviciul ei şi al casei, dîndu-le ceaiuri de muşeţel şi cărticele cu sfaturi. Restul turmei, care munceşte din greu dincolo de privirile ei, o lasă rece.

O      seară din două, cu alte cuvinte atunci cînd nu-i de veghe, Mr. Pike ne dăruieşte putinţa să-i auzim fonograful. Cum se sfîrşeşte masa, se frămîntă în scaun şi ochii-i mărturisesc limpede do­rinţa pe care o simte, de a-şi aduce aparatul îndrăgit.

Dar el aşteaptă să fie rugat şi ţine ca, fie căpitanul West, fie fiică-sa, sau eu însumi, să-i cerem să ne facă hatîrul de a asculta puţină muzică. Atunci, chipul lui întunecat se luminează printre trăsăturile pustiite şi el ne spune, cu un aer vesel, dar pe un ton pe jumătate morocănos că va fi fericit că ne poate face pe plac.

Apoi, aduce şi aşează fonograful, cărui nici o zdruncinătură necuviincioasă nu-i mai tulbură mersul şi mîngîind cu labele lui de gorilă plăcile la care ţine atît de mult, dă drumul armoniei dum­nezeieşti, pe care o soarbe cu un aer fermecat.

Deşi au trecut trei săptămîni, tot n-am izbutit să mă deprind cu viaţa schimbăcioasă pe care o duc pe „Elseneura”.