În această clipă, zării aţintit asupră-i ochiul scînteietor al lui Mr. Pike. Şi Davis continuă, pe un ton înăsprit:

—      Da, aşa!... Uite aşa... puff! puff!... Mă plictisea...

„Sper ca data viitoare se va pune mai multă seriozitate şi grijă în alegerea tovarăşului meu de cabină.

„În afară de asta... puff! puff!... patul acela de sus nu-mi place deloc... nu mi se potriveşte. Îmi vine greu să mă urc... puff! puff! Dacă-mi daţi voie, mă voi culca în patul de jos, după ce veţi ridica pe O’Sullivan...”.

—      Dar pentru numele lui Dumnezeu, mormăi Mr. Pike, spune-ne de ce ai făcut asta!

—      Fiindcă mă plictisea... v-am mai spus doar. La urma urme­lor mă săturasem. Aşa că azi-dimineaţă l-am scăpat de toate ne­cazurile.

„Omul e mort, nu-i aşa? Atunci, vorbim de pomană. L-am omorît, fiindcă eram în legitimă apărare.”

„N-aveţi dreptul să mă puneţi în tovărăşia unui nebun furios, pe mine, care sînt bolnav şi neputincios!”

—      Eşti de o neruşinare nemaipomenită, Davis! izbucni Mr. Pike. Şi mai va, pînă să-ţi primeşti simbria la Seattle!...

„Am eu grijă pînă atunci să te răsplătesc cum se cuvine, fiindcă ai omorît un om nevătămător, legat în pat.

„Îl vei urma peste bord, voinicule!”

—      Dacă vă dă mîna, domnule locotenent, n-aveţi decît! Dar în cazul ăsta, veţi fi spînzurat!

Davis îşi întoarse spre mine ochii-i reci.

—      Şi, continuă, vă voi pune martor, Mr. Pathurst... Veţi da mărturie în faţa tribunalelor în drept, cu privire la ameninţările ce mi se aruncă.

„Mr. Pike va fi spînzurat, tot atît de sigur cum sînt eu că voi fi zvîrlit peste bord.

„Ah! îi cunosc trecutul şi teama pe care o are de a se găsi în faţa tribunalelor. A fost dat de nenumărate ori în judecată, sub acuzarea de lovituri grave şi sălbăticii şi chiar de omor pe mare.

„Oricine s-ar putea retrage din orice îndeletnicire şi chiar ar trăi liniştit din venit pînă la sfîrşitul vieţii, dacă ar avea numai dobînzile amenzilor plătite de el, sau care ar trebui să fie plătite pen­tru el de patronii săi”.

—      Închide-ţi gura, sau ţi-o sfărîm, răcni Mr. Pike, repezindu-se spre Davis cu pumnul ridicat.

Charles Davis se dădu înapoi fără să vrea. Carnea avea slăbi­ciunile ei.

Dar îşi reluă curînd îndrăzneala şi, sub ameninţarea ce plutea încă în aer, rînji:

—      Nu mă veţi face să-mi ies din sărite!... Dealtfel, nu mi-e teamă de moarte. Toţi vom muri, cînd ne va suna ceasul. Şi cînd sună ceasul ăsta, orice şmecherie e degeaba.

„Asta, despre O'Sullivan, care şi-a dat sufletul cu o uşurinţă de necrezut”.

„Dar în ce mă priveşte, ţin mult să nu mor. Voi sfîrşi călătoria începută şi, voi urmări pe armatorii acestei corăbii, ca să-mi smulg gologanii ce mi se cuvin”.

„Îmi ştiu drepturile şi cunosc legea. Şi am şi martori!”.

Nu-mi puteam stăpîni uimirea, ca să nu spun admiraţia faţă de îndrăzneala acestui ticălos, deşi aveam o sinceră simpatie faţă de Mr. Pike, înfruntat astfel de un bolnav, pe care nu se putu hotărî să-l lovească.

Totuşi, veni clipa cînd secundul, năpustindu-se cu furie asupra lui Davis, îl apucă zdravăn de umeri, cu ambele mîini. Apoi, îl zgîlţîi cu atîta putere timp de un minut, încît fu o adevărată minune că nu-l dezmembră.

—      Şi pentru asta îmi veţi fi martor, Mr. Pathurst... gîfîi Da­vis, cînd secundul îi slăbi strînsoarea şi nu-l mai zgîlţîi.

Apoi, tuşi şi se înăbuşi, îşi pipăi gîtul şi-l răsuci, pentru a arăta că a suferit o rană lăuntrică.

Potolindu-se, îşi reluă respiraţia obişnuită şi murmură, cu vă­dită mulţumire:

—      Semnele vor apărea în cîteva minute!

Era prea de tot pentru Mr. Pike, care se întoarse pe călcîi şi ieşi din cabină, măcinind în gîtlej mîrîituri şi sudalme, de-a valma.

După cîteva clipe ieşii şi eu din cabină şi Davis, care se apu­case iar să-şi fumeze pipa, declară lui Mr. Mellaire că-l va chema şi pe el ca martor în faţa tribunalului din Seattle.

Încheierea acestei poveşti este că am avut o nouă slujbă de mmormîntare.

Mr. Pike fu mînios, fiindcă din cauza asta trebui să încetineze cîteva minute mersul prea iute al „Elseneurei”.

Fură coborîte una sau două pînze mari şi cîteva mai mici, în timp ce căpitanul West citea rugăciunea obişnuită şi O’Sullivan alu­neca în mare, avînd legat la picioare nelipsitul sac de cărbuni.

—      Sper că sacul e bine legat şi va ţine... îmi mormăi la ureche Mr. Pike, după aruncarea lui O’Sullivan în mare.

*

* *

Şi ca de obicei, urmă iar un fapt neaşteptat.

Miss West şi cu mine sîntem pe dunetă, lungiţi în fotoliile noastre pe punte, serviţi de slugi îndemînatice şi sorbindu-ne ceaiul de după-amiază.

Apoi, tînăra fată îşi reia broderia fină la care lucrează şi vorbim despre literatură şi artă, în timp ce la cîţiva paşi de noi con­tinuă să se desfăşoare, pe această mică lume plutitoare, îngrozitoarea şi murdara tragedie a josniciei morale, a hidoşeniei fizice şi a grosolăniei sălbatice.

Căpitanul West a coborît iar în penumbra marelui salon, unde visează, liniştit şi pierdut, în bătaia curentului stîrnit de ferestrui­cile deschise şi uşa scării.

E de o seninătate fără margini şi-l pizmuiesc.

Fiindcă pentru el, totul e hotărît şi încheiat, totul e limpede pe lumea aceasta, ca şi pe cealaltă. El crede cu tărie în Dumnezeu şi în viaţa veşnică. Şi asta-i e de ajuns! Aşadar, ce grijă l-ar putea tulbura?

Viaţa veşnică... Poate că se apropie de ea mai mult decît cre­deam.

Nu izbutesc să alung dinaintea ochilor mei imaginea obrazului său palid, livid şi străveziu, a sîngelui care părea că i se retrage din vine, a gurii care i se destindea, a pleoapelor care i se băteau nebuneşte.

Şi mi se întimplă să mă întreb: cine va fi acuma primul din­tre noi, care va aluneca în valuri, cu un sac de cărbuni legat de picioare?

*

* *

—      Haida-de! Tot ce-aţi văzut de la îmbarcarea dvs. Mr. Pa­thurst, nu-i decît un fleac, îmi spuse voios Mr. Mellaire, în timp ce ne plimbam împreună pe dunetă, în sus şi în jos, în cursul pri­mului quart.