Dealtfel, tînăra fată are tot atîta grijă şi faţă de întregul per­sonal de dindărătul corăbiei.

Mai deunăzi, stewardul suferea mult din pricina unei aşchii ce-i intrase sub unghie; ea i-a scos-o încet, cu un cleştişor.

Pe de altă parte, Wada, care era chinuit de puternice ameţeli şi dureri de cap, a fost îngrijit de domnişoara West cu o rîvnă mişcătoare, printr-o sumedenie de prafuri, pînă cînd fu lecuit.

În schimb, în privinţa aceasta ca şi în celelalte, nu se sinchi­seşte de nimic din ceea ce se întîmplă în partea de dinainte a corăbiei.Mi-aş fi închipuit bucuros pe domnişoara West, ducîndu-se ca o zeiţă a bunătăţii, în odaia cu pereţi de oţel din partea centrală a corăbiei, aplecîndu-se asupra lui O’Sullivan care-i legat cobză în patul său şi spunînd chiar lui Charles Davis cîteva cuvinte de mîngîiere.

Dar pentru ea, ca şi pentru tatăl ei, amărîţii şi nenorociţii care alcătuiesc echipajul „Elseneurei” nici nu există măcar!

Corabia noastră îmi face impresia unei plantaţii de trestii de zahăr, de pe vremea cînd înflorea sclavia. Miss West este fiica tru­faşă a plantatorului şi se îngrijeşte numai de sclavii din serviciul ei şi al casei, dîndu-le ceaiuri de muşeţel şi cărticele cu sfaturi. Restul turmei, care munceşte din greu dincolo de privirile ei, o lasă rece.

O      seară din două, cu alte cuvinte atunci cînd nu-i de veghe, Mr. Pike ne dăruieşte putinţa să-i auzim fonograful. Cum se sfîrşeşte masa, se frămîntă în scaun şi ochii-i mărturisesc limpede do­rinţa pe care o simte, de a-şi aduce aparatul îndrăgit.

Dar el aşteaptă să fie rugat şi ţine ca, fie căpitanul West, fie fiică-sa, sau eu însumi, să-i cerem să ne facă hatîrul de a asculta puţină muzică. Atunci, chipul lui întunecat se luminează printre trăsăturile pustiite şi el ne spune, cu un aer vesel, dar pe un ton pe jumătate morocănos că va fi fericit că ne poate face pe plac.

Apoi, aduce şi aşează fonograful, cărui nici o zdruncinătură necuviincioasă nu-i mai tulbură mersul şi mîngîind cu labele lui de gorilă plăcile la care ţine atît de mult, dă drumul armoniei dum­nezeieşti, pe care o soarbe cu un aer fermecat.

Deşi au trecut trei săptămîni, tot n-am izbutit să mă deprind cu viaţa schimbăcioasă pe care o duc pe „Elseneura”.

Totul e straniu, de la „Samuraiul” în aparenţă nepăsător, care ne comandă şi al cărui glas nu se aude decît în tumultul şi în vu­ietul vijeliei, pînă la ticăloşii care stăpînesc partea de dinainte şi uneltesc cu al doilea locotenent; pînă la O’Sullivan care bombăneşte neîncetat în celula sa de oţel, avînd deasupra pe Charles Da­vis înarmat cu sula; pînă la Christian Jespersen, trimis undeva la fundul oceanului, cu un sac de cărbuni la picioare.

Toate aceste lucruri, atît de noi pentru mine şi a căror existenţă n-o bănuiam acum, mi se par că nu sînt aievea.

Pe această corabie, pe care nu-mi lipseşte nimic, sînt sufletul cel mai nedumerit din toate.

CAPITOLUL XIV

Grecul Tony e pescuit din nou din mare

Încă o dimineaţă strălucitoare.

Ca de obicei, cum mă îmbrăcai mă dusei pe dunetă şi, lucru nemaipomenit, nu găsii pe nimeni la cîrmă.

Uriaşa corabie aluneca singură şi în toată voia pe valuri, mî­nată de adierea regulată a alizeului. Şi, repet, nu se afla nimeni la bara cîrmei, pentru a îndruma corabia!

Era uluitor!

Coborîi din nou pe punte şi întîlnii pe Mr. Pike, care era de veghe. Se pregătea tocmai să dea liniştit corăbierilor oarecare ordine.

Neîndrăznind să-l întreb nimic, aşteptai să-şi ridice ochii spre mine. Ceea ce şi făcu îndată, spunîndu-mi „bună-ziua”.

—      Bună ziua, Mr. Pike! răspunsei. Aţi putea să-mi spuneţi (şi vă cer iertare pentru întrebare) cine este oare în clipa asta la cîrmă?

—      E nebunul acela de Tony.

—      Ei bine, fiecare la rîndul lui! E rîndul meu să pun rămă­şag pe simbria pe o lună sau pe o cutie cu tutun, că Tony nu-i la bara cîrmei.

Secundul mă privi cu toată luarea aminte, îngrijorat pe neaş­teptate.

—      Dacă Tony nu-i acolo, cine-l înlocuieşte?

—      Nimeni!

Ca un diavol care ţîşneşte dintr-o cutie şi în ciuda vîrstei sale şi a staturii care mă minuna, Mr. Pike sări ca ars şi, asemenea unei petarde care face explozie, alergă, sau mai adevărat se nă­pusti asupra părţii de dindărăt a vasului, cu o iuţeală pe care ni­meni n-ar fi fost în stare s-o depăşească.

El sări cîte trei trepte deodată pe scara dunetei şi găsi ca şi mine cîrma părăsită.

Numaidecît începu să răcnească ordine către cei care erau de serviciu. Oamenii începură să tragă în grabă o parte din funii şi să dea drumul altora.

Înţelesei lesne, fiindcă începeam să deprind diferitele operaţii ale manevrei, că secundul cîrmea corabia dintr-o direcţie într-alta.

Mr. Mellaire şi dulgherul care-şi părăsiseră gustarea de dimi­neaţă şi-şi ştergeau încă buzele, se iviră pe scara cabinelor.

Dulgherul puse mîna pe bara cîrmei şi al doilea locotenent se duse spre partea de dinainte a „Elseneurei”, pentru a supraveghea şi a grăbi manevra, în timp ce Mr. Pike cerceta marea cu binoclul. El se îndoia, desigur, că grecul făcuse o nouă săritură în valuri şi, cînd văzu că lipseşte scara proptită în faţa sufrageriei, fu încre­dinţat pe deplin că aşa se întîmplase.

—      Smintitul ăla şi-a luat scara cu el! strigă secundul. Fiindcă nu ţine deloc să se înece.

„Elseneura” îşi sfîrşea schimbarea direcţiei, cînd căpitanul West ieşi la rîndu-i din odaia hărţilor.

Mă salută curtenitor, salută pe Mr. Pike în chipul obişnuit şi întrebă:

—      Ce s-a întîmplat, Mr. Pike? A căzut un om în mare?

—Da, domnule căpitan. Şi a luat cu el scara sufrageriei.

—      Cine e?

—      Grecul, care a sărit peste bord la plecarea din Baltimore.

—      Ah!

Întîmplarea nu părea, fără îndoială, să tulbure prea mult pe „Samurai” care-şi aprinse o ţigară şi-şi continuă alene plimbarea pe dunetă.

Dar era vădit că nu-i scăpa nimic.

Mr. Pike puse cîţiva oameni să se caţere şi să cerceteze cu pri­virea largul apelor, în timp ce Miss West, care venise lîngă mine, scotocea şi ea oceanul cu ochii-i cenuşii.

Dar era vădit că nu-i scăpa nimic.

Mr. Pike puse cîţiva oameni să se caţere şi să cerceteze cu privirea largul apelor, în timp ce Miss West, care venise lîngă mine, scotocea şi ea oceanul cu ochii-i cenuşii.

Îi istorisii tot ce ştiam. Mi se păru că nu-i deloc mişcată, ca de obicei şi-mi spuse că puteam fi liniştit.

Grecul avea să fie regăsit. Era o simplă toană a lui să se arunce în apă.

—      Cazul lui, adăugă ea, nu-i unic. Am văzut alţii, cu aceeaşi toană, care aveau grijă să ia cu ei cîte un colac de salvare, sau care nu săreau în apă decît dacă zăreau un vas prin apropiere.

„De data asta, scara îndeplineşte rolul colacului de salvare”.