Nu mă putui stăpîni de a arăta lui Mr. Pike, că oamenii, departe de a-şi recăpăta puterile, cum mă asigurase Miss West la plecare că se va întîmpla, erau dimpotrivă din zi în zi mai neputincioşi şi mai costelivi.
— Sînt de aceeaşi părere, răspunse Mr. Pike. Mişcările pe care le fac sînt foarte bune pentru sănătatea lor. Dar nu poţi învia nişte stîrvuri!
„Cred că vă amintiţi, Mr. Pathurst, de omul acela cu care am vorbit printre alţii, în faţa dvs., în ziua îmbarcării şi care mi-a spus că se numeşte Charles Davis.
— Da, nu l-am uitat.
— Ei bine, duceţi-vă să-l vedeţi azi. Îl veţi găsi în locuinţele din partea centrală a corăbiei, unde doarme cel care a încercat să se sinucidă şi pe care-l îngrijesc.
„Mr. Pathurst, cred că n-a existat vreodată un «număr» mai izbutit de spital, ca să spun aşa, ca Charles Davis ăsta! Are pe tot corpul o sumedenie de găuri atît de mari, încît aş putea să-mi strecor pumnul prin ele. Asta nu mai e om; e strecurătoare.
„Nu ştiu dacă e vorba de buboaie care găuresc pielea, de o lepră canceroasă, ori dacă s-a tras în el o salvă de mitralieră.
„Nu mă veţi crede, dar cînd am descoperit taina, a avut neobrăzarea să susţină că s-a îmbolnăvit de cînd s-a îmbarcat pe „Elseneura”. Şi mă întreb: cum a izbutit să-şi ascundă starea fizică? Fiindcă, fără îndoială, e de ani de zile în halul ăsta! Vă spun drept, este o adevărată ciudăţenie fiziologică!”
— Şi în primele zile a muncit la fel cu ceilalţi?
— Sigur că da! E de necrezut, ştii, dar aşa e!
„Pentru a-mi da seama de ce-i în stare, l-am făcut să se caţere pe catarguri, l-am trimis în fundul corăbiei să mute cîteva tone de cărbuni, l-am încercat la toate. Nu s-a codit şi n-a greşit.
„Dar apa sărată care l-a udat acum, l-a dat gata. I s-au deschis rănile şi nu mai e în stare de nimic, pe tot restul călătoriei.
„Cu toate acestea, îşi va primi leafa întreagă la sosire, doar pentru faptul că a zăcut şi n-a săvîrşit nici o ispravă. Aşa poruncesc regulamentele.
„E un ticălos fără pereche, care ne-a tras pe sfoară!”
— Dar grecul pe care l-aţi îngrijit şi cusut la loc, în ce stare este?
— E aproape vindecat şi-l voi putea pune la cîrmă pe la sfîrşitul săptămînii.
„Dacă sosim cu bine în vreun port, voi putea spune că am avut de lucru!”
Şi Mr. Pike făcu gestul obişnuit al strîngerii pumnilor săi jupuiţi, voind parcă să le măsoare exact puternica ameninţare.
Ştiu că e lipsit de rost să-mi mărturisesc simpatia faţă de Mr. Pike, pentru munca împovărătoare pe care e silit s-o săvîrşească. Ar însemna să-l necăjesc.
Încercînd totuşi să-i spun cîteva cuvinte de mîngîiere, îmi răspunse repede:
— Aţi băgat de seamă pe unul care răspunde la numele de Mulligan Iacobs şi este năpăstuit de o strîmbare a şirei spinării?
„E o puşlama, o haimana dintr-acelea care se tocmesc la orice treabă în ziua cînd nu mai au ce să mănînce, un fel de „marinar de apă dulce”, angajat cu titlul de marinar adevărat.
„Ce ruşine! Trebuie să aibă vreo cincizeci de ani şi fără îndoială că nu cîntăreşte mai mult de o sută de livre11.
„E rău şi viclean. O viespe, o viperă. Nu se teme de nimic, fiindcă ştie că nu se încumetă nimeni să-l atingă, de frică să nu-l rupă în bucăţi.
„Şi ăsta, puteţi să mă credeţi, e o perlă straşnică!”
După-amiază m-am dus pe dunetă şi am găsit acolo pe Mr. Mellaire, care-şi făcea quart-ul.
Intrai cu el în vorbă şi, tocmai cînd îl întrebam dacă O’Sullivan şi Andy Fay au căzut la învoială pentru faimoasele cizme, Miss West se ivi în capul scării lăuntrice.
Avea obrajii odihniţi şi îmbujoraţi; nu se mai vedea pe ei nici o urmă a răului de mare, care o ţinuse două zile în cabină. În timp ce se îndreptă spre mine, spre a-mi da „bună-ziua” pe un ton foarte prietenesc, nu mă putui stăpîni de a-i admira din nou sprinteneala şi zvelteţea mersului, ca şi frăgezimea cărnii.
Gîtul, care pornea în voie dintr-un guler marinăresc, avea aceeaşi ţinută semeaţă şi plăcută, care mă minunase şi pînă atunci.
O beretă albă din lînă împletită îi strîngea frumos părul, pieptănat cu grijă.
Nici nu s-ar fi zis că e o femeie care abia s-a ridicat după boală. În ea, viaţa biruise pe deplin. Fiziceşte şi moraliceşte, totul era sănătate şi desăvîrşire. Era viaţa însăşi.
Înfăţişarea mea nu se potrivea nici pe departe cu a ei, din cauza lipsei de somn şi ochii mi-erau galbeni, de parcă aş fi suferit de vreo boală de ficat.
Miss West mă întrebă cum mă simt şi dacă îndurasem şi eu suferinţele pricinuite de răul de mare.
Îi răspunsei că, slavă Domnului, am fost cruţat de necazurile astea, dar că abia mă mai ţin pe picioare din cauza nesomnului.
— Liniştiţi-vă! îmi răspunse. Nu-i nimic grav.
— Dar nu ştiţi, stăruii, că din diferite pricini, de cînd sînt pe bord, nu m-am odihnit în linişte mai mult de cinci ore!
— Într-adevăr, e îngrozitor! Bietul băiat!
Şi izbucnii în rîs.
Bietul băiat... bietul băiat... Cu toate acestea, Miss West era mai tînără ca mine. Dar mă resemnai, nerăspunzîndu-i nimic. Marea se potolea.
— A, Mr. Pathurst, reluă veselă Miss West, haideţi mai bine să vă arăt ce găini am!
