Unul dintre ei avea mîna dreaptă strînsă într-un bandaj, făcut din pînză şi vată.

Întrebai:

—      Şi el e rănit?

—      Deloc! îmi răspunse Mr. Mellaire. Omul ăsta se numeşte Yatsouda şi se dovedeşte, ca şi tovarăşul său, un corăbier iscusit şi vrednic.

„Dar în urma unei grozave otrăviri a sîngelui, a fost silit să zacă un an şi jumătate într-un spital din New-York. Chirurgul a vrut să-i taie mîna. El s-a împotrivit însă cu îndîrjire şi de fapt bine a făcut, cu toate că mîna-i este cu desăvîrşire moartă, în afară de degetul mare şi de arătător.

„Yatsouda a învăţat să coasă cu mîna stîngă. Şi vă repet, e foarte îndemînatic!”

Avui curiozitatea să arunc o privire în infirmierie.

Găsii acolo, într-un pat de jos, pe O’Sullivan legat bine şi trîntit pe spate, aiurind, rotindu-şi neîncetat ochii şi continuîndu-şi nesfîrşitul monolog.

Deasupra lui, tot în pat, îşi fuma liniştit pipa Charles Davis, omul ciuruit de nenumărate găuri şi răni. Ţinea în mînă o sulă.

— Aţi venit să vedeţi Iadul? mă întrebă, în loc să-mi dea „bună-ziua”.

Auziţi sub mine pe maimuţoiul ăsta, care trăncăneşte într-una? E cu neputinţă să-l fac să tacă odată! Şi nu-şi opreşte muzica nici ziua, nici noaptea.

„Nu se poate dormi într-o asemenea tovărăşie. Şi mai ales că are un fel de a scrîşni din dinţi, care te scoate din răbdări.

„Vă iau de martor, Mr. Pathurst. E cuviincios să pui un bol­nav ca mine în tovărăşia unui smintit ca ăsta, dedesubtul meu?

„Dar dacă nu se opreşte, am să-l fac eu să tacă!”

Şi Charles Davis strînse sula în mînă.

Mr. Pike, care-şi făcea raidul de inspecţie, se apropie pe nesim­ţite.

—      Ar fi trebuit să mi se dea patul de jos, care-i mai bun. E obositor să mă urc şi să cobor mereu.

„Astăzi există legi pentru ocrotirea marinarilor. Cînd vom sosi la Seattle, voi aduce pe secund în faţa tribunalului, pentru neome­nia pe care mi-a arătat-o.

„Şi dvs. îmi veţi sluji de martor”.

Înaintînd, Mr. Pike apăru în uşă.

—      Tacă-ţi gura! mîrîi, chiţibuşarul dracului, avocat fără talent!

„Cînd ai avut neruşinarea să te înscrii în registrul de echipaj al unei corăbii în halul în care te-ai înfăţişat, trebuie să-ţi ţii fleanca!”.

„Dacă nu încetezi să te plîngi, s-ar putea să te căieşti. Începi să mă plictiseşti, să ştii!”.

Mr. Pike se înăbuşea de mînie.

—      Eu cunosc legea! răspunse cu îndrăzneală Charles Davis. Cînd m-am îmbarcat pe corabie, am îndeplinit toate ordinele pe care mi le-aţi dat. Mă simţeam foarte bine. Tot echipajul mi-e mar­tor.

„M-am căţărat pe catarguri, am aşezat cărbunii, mi-am făcut treaba mai bine ca mulţi alţii. Şii tot fără să mă plîng, m-am bălăcit în apa sărată.

„Mai tîrziu m-am îmbolnăvit. N-am ce să fac. E destul de ne­plăcut”.

—      Erai putrezit pînă în măduva oaselor, înainte de a pune piciorul pe „Elseneura”! răcni Mr. Pike.

„Eu voi face să fii osîndit!”

—      Tribunalul maritim va aprecia, răspunse Charles Davis fără să-şi piardă cumpătul. Vom afla atunci care dintre noi are dreptate!

—      Nu vom afla nimic. Fiindcă, dacă nu încetezi să mă întă­riţi...

—      Loviţi-mă, domnule locotenent! înrăutăţiţi-mi starea. Cu atît mai mult îmi va spori tribunalul despăgubirile la care am dreptul.

—      Şi dacă te arunc peste bord?! Ai să te duci să ceri peştilor despăgubirile?

Răsucindu-se pe călcîi, Mr. Pike plecă.

Rămăsei cîteva clipe încă, încercînd să liniştesc pe Charles Davis.

După un sfert de oră, întîlnii pe punte pe Mr. Pike, care venise întins spre mine.

—      Mr. Pathurst, îmi spuse, cu un ton poruncitor pe care nu-l folosise niciodată faţă de mine, vă sinchisiţi prea mult de ceea ce se întîmplă pe bord.

„Aici, jos, fiecare cu menirea lui. Aşa că vedeţi-vă de treaba dvs., în care nu mă amestec deloc — şi eu îmi văd de rosturile mele. E mult mai bine aşa!”

Spunînd aceasta, mă părăsii.

Socotii învăţătura pe care o primii, după aceea a căpitanului West, cam prea puţin cuviincioasă din partea lui Mr. Pike. Fiindcă, la urma urmelor, am cel puţin dreptul să-mi spun părerea. Sînt un călător şi încă unul care-şi plăteşte destul de scump şederea pe bord.

Un călător? Ba deloc! Îmbarcat printr-un hatîr pe o corabie care nu are dreptul de a primi călători, sînt înscris în registrul „Elseneurei” ca „al treilea ofiţer”, cu o leafă de treizeci şi cinci de dolari pe lună.

Şi Wada, servitorul meu, pentru care plătesc de asemeni un preţ bun, este trecut drept chelner.

E limpede, aşadar, că trebuie să tac.

*

* *

Pe o corabie, nu se pierde vremea cu morţii!

Imediat după ce japonezii îşi terminară lucrul, Christian Jespersen, cu un sac de cărbuni legat de picioare, fu ridicat peste stinghie şi trimis în vîltoarea verde.

Vremea era liniştită şi plăcută, iar „Elseneura” aluneca alene, făcînd abia două noduri pe oră. De aceea, s-a socotit că nu mai e nevoie să fie oprită de tot.

Căpitanul West veni în ultima clipă în partea de dinainte a corăbiei, cu cartea de rugăciuni în mînă şi citi cu voce tare în faţa întregului echipaj slujba scurtă a prohodului pe mare.

Apoi, Christian Jespersen căzu în gol, iar echipajul se îm­prăştie şi-şi reluă lucrul. Fu o ceremonie scurtă şi searbădă.