📚Revolta Pe Atlantic - Jack London

Printre nenorociţii care se agăţau de orice spre a nu cădea, sau care, dacă erau trîntiţi, se ridicau cu mare greutate şi se ghemuiau pe unde puteau, cînd vedeau un munte de apă înaintînd spre „Elseneura”, — Mr. Pike şi Mr. Mellaire se duceau şi veneau fără să le pese, urlîndu-şi ordinele. Se părea că marea nu are nici o putere asupră-le.

Masa fu servită ca de obicei, dar Mr. Pike nu puse fonograful să cînte.

—      Zvîrcolirile corăbiei, mă lămuri secundul, sînt atît de puternice, încît acul fonografului s-ar vătăma, sau chiar strica de-a binelea, iar minunatele discuri ar suferi şi ele.

Miss West rămăsese încă în pat, iar Wada plătea la rîndu-i tributul datorat răului de mare. El se străduia din răsputeri să nu i se vadă suferinţa şi-şi îndeplinea serviciul, încleştîndu-şi fălcile. Dar obrazul lui verzui şi ochii sticloşi mărturiseau adevărul în locul său.

Cum, din fericire, scăpasem teafăr de acest flagel, încercai după masă să încep o convorbire cu căpitanul West.

Dar nu izbutii. Cărţile despre care îi vorbii îi erau necunoscute, sau nu-l interesau deloc. Îmi mărturisii sincer că n-a avut niciodată vreo carte în afară de Biblie.

Căutai să-i vorbesc despre politică. Nu mă întrerupse deloc şi nici nu-mi răspunse decît din cînd în cînd, printr-un „da” sau „nu”, lăsîndu-mă să înţeleg limpede că nici această problemă n-avea vreo însemnătate pentru el.

Drace! Dacă se gîndeşte într-adevăr la ceva, la ce anume? Ce l-ar putea scoate din nepăsarea asta ciudată?

Nici măcar corabia sa! Şi-mi dădeam seama de lucrul acesta, pe urma faptului că, deşi vremea se înrăutăţeşte, el nu se urcase nici o clipă pe punte în ziua aceea.

Aristocratul acesta, plin de ţinută şi singuratic, începea să mă scoată din răbdări.

La ce o fi bun căpitanul West?

Toată noaptea, n-am dormit decît o jumătate de oră. Usturi­mile îmi urzică pielea mai puţin ca înainte. Dar tot e bine, dacă legănarea dezmăţată a „Elseneurei” nu mă zvîrle din pat.

Bineînţeles, în asemenea condiţii e cu neputinţă de citit.

În diferite rînduri, Wada s-a tîrît pînă la mine, ca să mă întrebe dacă am nevoie de ceva.

*

* *

Astăzi am descoperit pe căpitanul West. E o făptură de nease­muit.

E „samuraiul” pe care ni-l înfăţişează Wells în lucrarea sa „Utopia modernă”, supraomul care cunoaşte marea taină a vieţii, Stăpînul desăvîrşit care a izbutit să prefacă în cristale învăţătura cea mai înaltă şi ţine în mîinile sale, spre a o scăpa de nenorocire, existenţa tuturor celor care se învîrtesc şi se frămîntă în jurul său.

Lăsaţi-mă să vă povestesc.

Ziua aceea, cenuşie şi posomorîtă, se trezise pe o mare furioasă.

„Elseneura”, cu pînzele strînse, străbatea cu voinicie Atlanti­cul, pătrunsă de puhoaiele de apă, pe care le vărsa apoi prin toate găurile de scurgere.

Dar nu era încă nimic.

În toiul unei vijelii năpraznice dinspre sud-est, vîntul se înteţi şi-şi schimbă subit direcţia. Cu alte cuvinte, o nouă vijelie, dinspre nord-est, se năpusti acum asupră-ne, cu o furie îndoită.

Îndată, căpitanul West apăru pe dunetă.

Bieţii oameni din echipaj continuau să cadă ca nişte popice, orbiţi de stropii de ploaie, mai năuciţi ca oricînd, tăvăliţi pe punte şi înfricoşaţi peste măsură, străduindu-se din răsputeri să împlinească ordinele lui Mr. Pike.

Mai puţin înduioşător, chinul acestor paiaţe care se rostogo­leau unele peste altele ar fi fost mai iute înveselitor.

Mr. Pike îndura revărsarea aceloraşi puhoaie ca şi cei pe care li conducea, dar izbutea mereu, nu ştiu cum, să rămînă în picioare.

În urma unui talaz mai puternic decît celelalte, doi oameni se prăbuşiră şi nu se mai putură ridica. Trebuiră să fie duşi de acolo. Unul, Lars Iacobsen, un scandinav, cu un picior rupt; celălalt, Kid Twist, fără cunoştinţă, cu o rană la cap.

—      Sîntem în plin uragan! îmi spuse căpitanul West, ca pe un lucru dintre cele mai fireşti. Vîntul a biciuit busola.

În timp ce mă agăţam cu toate puterile de stinghie, căpitanul West, aristocratic şi subţirel, cu trupul zvelt sub mantaua lui ceruită care strălucea ca şi a mea, înfruntînd cu semeţie clătinările neîncetate ale corăbiei, izbutea fără nici o sforţare să se ţină în picioare, în pofida tontoroiului turbat al „Elseneurei”.

Îl văzui ridicînd ochii spre cer care, încărcat de nori deşi, se întuneca şi mai mult.

Vîntul bătea cu o furie din ce în ce mai mare. Pe catargurile de oţel, la vèrge şi funii, în pînzele care mai rămîneau întinse, ge­mea şi răgea un concert drăcesc, alcătuit dintr-un talmeş-balmeş de zgomote surde, fluierături şi strigăte ţiuitoare.

Deodată, se auzi răsunînd glasul căpitanului West. Un glas aerian, limpede ca sunetul clar al unui clopot de argint, melodios şi puternic în acelaşi timp, cum ar fi putut să fie cel al Arhanghe­lului Mihail, în ziua Judecăţii de apoi.

La ordinele apăsate şi liniştite pe care le zvîrlea glasul acesta, peste urletele uraganului, omul de la cîrmă fu cel dinţii care ascultă; apoi Mr. Pike şi Mr. Mellaire, care erau pe punte şi se bălăceau în apă pînă la brîu; în sfîrşit, de la cei doi locotenenţi care le dădură urmarea cuvenită, poruncile fură împlinite de în­tregul echipaj.

Privii stăruitor pe căpitanul West. Părea un duh neprihănit şi măreţ, coborît de nu ştiu unde, pentru a frîna învălmăşeala şi spaima şi aducînd izbînda, în lupta uriaşă ce se dezlănţuise, oameni­lor acelora, pe jumătate doborîţi, care pînă atunci se războiau zadarnic.

Adus pe aripi de furtună, „Samuraiul” venise printre fulgere, trăznete şi tunete, spre a îndruma spre mîntuire pe nenorocita „Elseneura”, tot atît de înnebunită ca şi oamenii ei.

Puţin după aceea, vremea se potoli pentru cîtva timp.

O      spărtură albastră apăru în oceanul de nori. Vîntul descrescu odată cu ploaia ce se înteţea şi, dacă marea continua a-şi răscoli valurile, atmosfera devenise uimitor de liniştită.

Nu ştiam ce să cred despre această potolire, venită pe neaştep­tate. Mă gîndii că vijelia trebuie să fi încetat cu aceeaşi repezi­ciune, cu care începuse.

Dar căpitanul West îmi puse mîna pe umăr.