Buimăcit încă de somn scurt şi adînc, m-am întors în cabină, spre a mă îmbrăca aşa cum se cuvine.

Apoi, alunecînd mereu şi poticnindu-mă, mă dusei pe dunetă, cu nădejdea că aerul tare îmi va risipi păienjenişul din creieri.

Vîntul începea să slăbească şi se părea că scăzuse şi tăria furtunii.

Mr. Pike era de veghe.

În lipsa căpitanului West, care-şi reluase rolul de călător ce ne bucura de un regim deosebit şi devenise iarăşi cu desă- vîrşire străin de tot ce se întîmplă pe corabie, am fost din nou cuprins de îndreptăţită uimire faţă de însuşirile secundului.

Numai în ultimele douăzeci şi patru de ore, timpul i se îm­părţise astfel: de la opt pînă la miezul nopţii, pe dunetă; de la ora patru pînă la opt dimineaţa, pe dunetă.

Urma să fie schimbat dintr-o clipă în alta. Dar la amiază trebuia să-şi reia postul.

Un om de şaizeci şi nouă de ani! Orice s-ar spune, e măreţ! Bătrînul leu, Mr. Pike, e vrednic de toate laudele.

În timp ce găurile de scurgere continuau să uşureze puntea „Elseneurei” de apa pe care corabia o primea încă şi a cărei gre­utate se adăuga celor cinci mii de tone de cărbuni aflătoare într-însa, Mr. Pike îmi spuse că încărcătura de cărbuni dă stabili­tatea vasului şi că el însuşi supraveghease aşezarea lor. Aşadar, n-avem de ce ne teme în privinţa aceasta.

De altfel, uraganul îngrozitor pe care-l îndurasem pricinuise nenumărate pagube. Printre dîrele de rugină, zăceau pe punte bucăţi de fier şi lemn sfărîmate. O parte din stinghia tribordului (partea dreaptă a corăbiei) fusese smulsă şi o sumedenie de funii şi macarale zăceau ici şi colo. Picioarele se încurcau în acesta rămăşiţe.

Nancy şi o jumătate de duzină de oameni se trudeau, cu un aer jalnic şi prăpădiţi de oboseală, să descurce puntea de ele.

Sărmanul Nancy, părea că se zbate în ghearele unei frămîntări adînci. Avea o mutră atît de îndurerată, încît stîrnea milă.

Şi, cînd un munte de apă se îndrepta spre „Elseneura”, gata să-şi verse puhoiul, el era cel dintîi care fugea, spre a se agăţa cu toată puterea de funia de salvare, ce fusese întinsă de la un cap la altul al corăbiei.

Oamenii pe care urmau să-i îndrume nu erau nici ei mai puţin grăbiţi să-şi părăsească lucrul şi să se agaţe de funia bine­făcătoare, pe care o apucau cu ambele mîini şi cu toată puterea.

Atîrnaţi astfel în aer, atunci, cînd nu erau cumva răsturnaţi de-a binelea în apa volburoasă, ei se ţineau cum puteau în această poziţie nestatornică, în timp ce picioarele le erau scăldate de valurile îngheţate.

Cu un fel de zîmbet crud în colţul buzei, Mr. Pike arunca din cînd în cînd cîte o aruncătură veselă spre făpturile acelea care stîrneau mila şi pe care le dispreţuia, fiindcă nu aveau firea lui.

În cruzimea secundului, era însăşi cruzimea mării, care-şi urma aplicarea!

Atenţia îmi fu atrasă în chip deosebit de prichindelul acela surd ca o cizmă, piticul pocit şi cu înfăţişarea de faun, despre care am pomenit mai înainte. Ochii îi străluceau mereu ca nişte cărbuni aprinşi în obrazul pustiit şi păreau mai tînguitori ca oricînd.

Şi cu toate acestea, în ciuda slăbiciunii sale, muncea mult mai mult decît ceilalţi membrii ai echipajului.

Toţi nervii îi erau necontenit încordaţi; era ultimul care se agăţa de funia de salvare şi primul care o părăsea pentru a se întoarce la lucru, printre vîrtejurile lichide.

Nu mă putui stăpîni de a arăta lui Mr. Pike, că oamenii, departe de a-şi recăpăta puterile, cum mă asigurase Miss West la plecare că se va întîmpla, erau dimpotrivă din zi în zi mai neputincioşi şi mai costelivi.

—      Sînt de aceeaşi părere, răspunse Mr. Pike. Mişcările pe care le fac sînt foarte bune pentru sănătatea lor. Dar nu poţi învia nişte stîrvuri!

„Cred că vă amintiţi, Mr. Pathurst, de omul acela cu care am vorbit printre alţii, în faţa dvs., în ziua îmbarcării şi care mi-a spus că se numeşte Charles Davis.

—      Da, nu l-am uitat.

—      Ei bine, duceţi-vă să-l vedeţi azi. Îl veţi găsi în locuinţele din partea centrală a corăbiei, unde doarme cel care a încercat să se sinucidă şi pe care-l îngrijesc.

„Mr. Pathurst, cred că n-a existat vreodată un «număr» mai izbutit de spital, ca să spun aşa, ca Charles Davis ăsta! Are pe tot corpul o sumedenie de găuri atît de mari, încît aş putea să-mi strecor pumnul prin ele. Asta nu mai e om; e strecurătoare.

„Nu ştiu dacă e vorba de buboaie care găuresc pielea, de o lepră canceroasă, ori dacă s-a tras în el o salvă de mitralieră.

„Nu mă veţi crede, dar cînd am descoperit taina, a avut neobră­zarea să susţină că s-a îmbolnăvit de cînd s-a îmbarcat pe „Else­neura”. Şi mă întreb: cum a izbutit să-şi ascundă starea fizică? Fiindcă, fără îndoială, e de ani de zile în halul ăsta! Vă spun drept, este o adevărată ciudăţenie fiziologică!”

—      Şi în primele zile a muncit la fel cu ceilalţi?

—      Sigur că da! E de necrezut, ştii, dar aşa e!

„Pentru a-mi da seama de ce-i în stare, l-am făcut să se caţere pe catarguri, l-am trimis în fundul corăbiei să mute cîteva tone de cărbuni, l-am încercat la toate. Nu s-a codit şi n-a greşit.

„Dar apa sărată care l-a udat acum, l-a dat gata. I s-au des­chis rănile şi nu mai e în stare de nimic, pe tot restul călătoriei.

„Cu toate acestea, îşi va primi leafa întreagă la sosire, doar pentru faptul că a zăcut şi n-a săvîrşit nici o ispravă. Aşa poruncesc regulamentele.

„E un ticălos fără pereche, care ne-a tras pe sfoară!”

—      Dar grecul pe care l-aţi îngrijit şi cusut la loc, în ce stare este?

—      E aproape vindecat şi-l voi putea pune la cîrmă pe la sfîrşitul săptămînii.

„Dacă sosim cu bine în vreun port, voi putea spune că am avut de lucru!”

Şi Mr. Pike făcu gestul obişnuit al strîngerii pumnilor săi jupu­iţi, voind parcă să le măsoare exact puternica ameninţare.

Ştiu că e lipsit de rost să-mi mărturisesc simpatia faţă de Mr. Pike, pentru munca împovărătoare pe care e silit s-o săvîrşească. Ar însemna să-l necăjesc.

Încercînd totuşi să-i spun cîteva cuvinte de mîngîiere, îmi răspunse repede:

—      Aţi băgat de seamă pe unul care răspunde la numele de Mulligan Iacobs şi este năpăstuit de o strîmbare a şirei spinării?

„E o puşlama, o haimana dintr-acelea care se tocmesc la orice treabă în ziua cînd nu mai au ce să mănînce, un fel de „marinar de apă dulce”, angajat cu titlul de marinar adevărat.

„Ce ruşine! Trebuie să aibă vreo cincizeci de ani şi fără în­doială că nu cîntăreşte mai mult de o sută de livre¹¹.

„E rău şi viclean. O viespe, o viperă. Nu se teme de nimic, fiindcă ştie că nu se încumetă nimeni să-l atingă, de frică să nu-l rupă în bucăţi.

„Şi ăsta, puteţi să mă credeţi, e o perlă straşnică!”

După-amiază m-am dus pe dunetă şi am găsit acolo pe Mr. Mellaire, care-şi făcea quart-ul.

Intrai cu el în vorbă şi, tocmai cînd îl întrebam dacă O’Sul­livan şi Andy Fay au căzut la învoială pentru faimoasele cizme, Miss West se ivi în capul scării lăuntrice.

Avea obrajii odihniţi şi îmbujoraţi; nu se mai vedea pe ei nici o urmă a răului de mare, care o ţinuse două zile în cabină. În timp ce se îndreptă spre mine, spre a-mi da „bună-ziua” pe un ton foarte prietenesc, nu mă putui stăpîni de a-i admira din nou sprinteneala şi zvelteţea mersului, ca şi frăgezimea cărnii.

Gîtul, care pornea în voie dintr-un guler marinăresc, avea ace­eaşi ţinută semeaţă şi plăcută, care mă minunase şi pînă atunci.

O      beretă albă din lînă împletită îi strîngea frumos părul, pieptănat cu grijă.