📚Revolta Pe Atlantic - Jack London

—      „S-ar spune, mă adresai domnişoarei West, că nefericitul acela s-o fi lovit pe întuneric de vreun obiect de lemn”.

Miss West lăsă să-i cadă privirea cenuşie pe cele două labe uriaşe ale lui Mr. Pike, pe care luceau jupuituri şi zgîrieturi proas­pete şi roşii.

Socoti lămurirea cu totul convingătoare şi nu mai întrebai nimic.

Mr. Mellaire, ca şi Mr. Pike, cunoşteau „metoda” trebuincioasă.

CAPITOLUL IX

Mr. Pike şi fonograful său

Seara, nu furăm decît trei la cină: căpitanul West, Mr. Pike şi eu, în timp ce masa se legăna uşor, cu toate că era înţepenită în podea.

—      Vreo patruzeci şi opt de ore de acum în colo, îmi spuse căpitanul West, nu veţi vedea pe fiica mea. Şi mamă-sa suferea aşa. Avea obişnuinţa mării, dar era tot atît de bolnavă, la începutul fiecărei călătorii.

Mr. Pike, mai vorbăreţ decît îl văzusem vreodată la masă, în­tări cuvintele şefului său:

— E cu neputinţă de a te feri cu totul de trecerea de pe pămînt pe elementul lichid.

„Fiecare din punctul său de vedere, cu toţii ne dăm seama de asta”.

„Trecînd pe mare, trebuie să uităm clipele frumoase petrecute pe uscat, toate plăcerile cu care ne-am desfătat şi de care ne ve­dem iarăşi dezvăţaţi”.

„Trebuie să ne obişnuim din nou cu «quart-urile»¹⁰, pe care orice fel de vreme şi cu lupta neîncetată, pe care o dăm cu echipajele. La început, lucrurile astea par puţin cam grele şi aspre”.

—      Aşadar, nu îndrăgiţi marea? îl întrebai.

Mr. Pike oftă.

— Nu prea ştiu bine, dacă o îndrăgesc sau nu. Cu ea mi-am trăit cea mai mare parte a vieţii. Asta-i tot ce pot să spun:

„Dar iubesc cu patimă muzica. Ea e într-adevăr frumoasă şi înalţă sufletul.”

„Dealtfel, duc totdeauna cu mine un fonograf, însoţit de o culegere din cele mai bune plăci.”

„Dacă domnul căpitan West consimte şi dacă dvs. vă îndeamnă inima, îmi voi îngădui să vă fac să ascultaţi vocile celor mai ves­tiţi artişti din lume”.

Căpitanul West aprobă tăcut şi, cînd faţa de masă fu dată în lături, uriaşul Mr. Pike, această stîncă aspră bătută o viaţă în­treagă de valurile spumoase, apăru ţinînd în mîinile acelea vînjoase şi roşcovane aparatul său, pe care-l aşeză pe masă cu o gingăşie nemărginită şi cu grija neobosită şi pricepută a unei mame pentru copilul pe care-l alăptează.

Căpitanul West şi cu mine ne înfundarăm adînc în fotolii şi, sub cerul luminos al lămpii celei mari care se legăna în tavan, Mr. Pike, căruia lampa îi lumina obrazul în întregime, puse fono­graful în mişcare.

Plăcile, curăţite mai întîi cu o perie fină făcută din păr de cămilă, erau foarte bine alese.

Căpitanul West îşi aprinse o ţigare şi părea cu totul nepăsător faţă de concertul melodios pe care-l asculta.

Dar îl auzea oare? Oricum, nu vădi prin nici un semn că-i place sau nu muzica şi acest bărbat, pe care nu-l văzusem îndeletnicindu-se pe bord cu cea mai puţin folositoare dintre treburi, îmi părea o făptură nefirească.

Oare ce putea face el pe „Elseneura”? Nu se sinchisea de nimic şi nu făcea altceva, decît să-şi fumeze ţigările. Nu cunoştea măcar echipajul. Mr. Pike şi Mr. Mellaire comandau pentru el. Trăia într-un fel de Nirvana nesimţitoare, pe care şi-o făurise el însuşi.

În plăcile lui Mr. Pike, muzica religioasă se amesteca şi se împreuna cu muzica mireană; iar secundul sorbea sunetele cu nesaţ.

Celor mai alese bucăţi ale lui Carusso şi ale cîntăreţilor sau cîntăreţelor de la operele din America şi Lumea-veche, le urmară „Regele Cerului”, de Meyerbeer, „Odihniţi întru Domnul” de Mendelsohn şi „Crucificatul” de Faure. Veni apoi o serie de „Alleluia”, „O salutaris”, „Călăuzeşte-ne, binefăcătoare lumină cerească”, „Isus, iubitul sufletului meu”.

Mă simţeam eu însumi foarte mişcat.

—      Cînd eram copil, am cîntat într-un cor bisericesc. Astfel că înţelegeţi...

„Dar într-o clipă de nestăpînire, în timpul unei certe pe care am avut-o cu preotul ce mă întrebuinţa în bisericuţa lui, l-am lo­vit puternic în cap cu o bîtă. Era să-l omor!”

—      Nu se poate!

Legăturile noastre, urmă Mr. Pike rîzînd cu poftă, fură cu totul rupte. Dispărui în grabă, fără să-mi mai cer simbria şi mă apucai de marinărie.

„Lovitura aceea nenorocită de bîtă îmi hotărîse soarta”.

—      Dar în sfîrşit, întrebai, aţi rămas evlavios pentru a fi atît de încîntat de muzica religioasă, cum îmi păreţi că sînteţi?

Mr. Mike stătu puţin pe gînduri, apoi îmi răspunse:

—      Da, cînd ascult cîntecele astea.

În noaptea care urmă, dormii iar destul de prost şi-l pusei pe Wada să-mi pregătească o nouă doză de cremă pe tartru, pe care o înghiţii conştiincios.

Dar la miezul nopţii, mă îmbrăcai în parte, pusei halatul şi mă dusei pe dunetă.

Întîlnii acolo pe Mr. Mellaire, care-şi începea quart-ul.

—      Frumoasă noapte! îmi spuse. Păcat că nu bate puţin vîntul. Adierea e prea uşoară, aproape inexistentă. Ne tîrîm, în loc să alunecăm cum trebuie.