📚Revolta Pe Atlantic - Jack London

„Cîţiva ani după aceea, „Lallah Roukh” fu azvîrlit pe ţărm de un uragan, care urmă grozavului cutremur. Îşi sfărîmă lanţurile ancorelor şi se izbi de stîncile rîpoase de pe ţărm, care se surpară peste el”.

—      Sîntem de acord. Ei bine, Mr. Pathurst, echipajul nostru e la fel ca cei de pe „Lallah Roukh”. Şi poate că nu avea nici măcar însuşirile acestuia. Erau văcari, salahori, oameni fără căpătîi. Mai ales oameni fără căpătîi.

„Cei mai mulţi dintre, ei fuseseră beţi fără îndoială, chiar în­doială, chiar îndobitociţi de stupefiante şi primiţi pe bord fără să-şi dea seama, cum şi de ce.”

„Dacă i-aţi fi văzut cînd au fost trimişi prima oară pe catarguri! Aţi fi putut rîde mai cu poftă decît la un spectacol de clovni într-un circ. Da, cînd mă gîndesc, mă prăpădesc de rîs.”

„De-abia ne părăsise remorcherul, că începu să bată un vînt puternic. Atît de furios era vîntul, încît era nevoie neapărată şi grabnică de a se strînge cel puţin jumătate din pînze.”

„Atunci secundul, Silas Harding, se însărcina să pună în­treaga trupă în mişcare. Aţi cunoscut pe Silas Harding, nu-i aşa Mr. Pike?

—      Dacă l-am cunoscut, Miss West! izbucni avîntat Mr. Pike. Îmi scot şapca ori de cîte ori i se pronunţă numele în faţa mea.

„Era maestrul nostru al tuturora. În epoca aceea, îmbătrînise mult. Dar era încă în putere. Bănuiesc că trebuie să fi săvîrşit mi­nuni şi cu prilejul acela”.

—      Uimitor şi straşnic! continuă Miss West. Închipuiţi-vă, Mr. Pathurst, culmea: dezgustătorul nostru echipaj suferea de rău de mare! Se înverziseră cu toţii.

„Ei bine, Mr. Harding le porunci totuşi să strîngă pînzele lui „Lallah Roukh”. Şi le strînseră!

„Eu eram pe dunetă, ca azi şi priveam cu toţi ochii. Vă jur, ceea ce vedeam merita să fie văzut.

„Vomitînd mereu, un grup era pe catarguri, îndeletnicindu-se cu strîngerea pînzei pe verge. Şi nu era deloc uşor!

„Cam la ce înălţime deasupra punţii puteau să fie cocoţaţi, Mr. Pike?”

—      Păi... Păi... Pe „Lallah Roukh”... Să spunem vreo sută de picioare.

— O sută de picioare, Mr. Pathurst, aţi auzit. Şi iată ce văzui.

„Unul dintre neofiţii noştri, un fel de apaş, se rostogoli deo­dată de pe cerga pînzei celei mari. Nu eram pe atunci decît o fetiţă, dar îmi dădui seama că o asemenea cădere îl va ucide, în­dată ce va atinge puntea.

„Dar există un Dumnezeu al ticăloşilor! Omul nostru, printr-o întîmplare dintre cele mai uluitoare, căzu în cap tocmai în adîncimea pînzei celei mari, care mai întîi îi amorţi căderea; apoi, făcîndu-l să se învîrtească într-un chip de necrezut, îl aruncă pe punte.

„Omul căzu în picioare, cu totul nevătămat, tocmai în faţa lui Mr. Harding care-i admirase săritura, ca şi mine.

„Nu ştiu care dintre aceşti doi bărbaţi a fost mai înmărmurit. Cred însă că Mr. Harding, care aştepta să vadă sfărîmîndu-se pe ticălosul acela.

„În ce priveşte pe acrobatul fără voie, el era mai speriat de prezenţa secundului, cu care avusese cîndva de furcă.”

„Nu se scursese nici un minut şi, dintr-o săritură grozavă, se repezi spre funii, reluîndu-şi locul pe catarg”.

Miss West şi Mr. Pike păreau foarte înveseliţi de amintirea acestei întîmplări groaznice, în timp ce eu mă gîndeam, pierdui, la zguduitura nervoasă de neînchipuit, pe care trebuie s-o fi re­simţit omul aceia, cînd căzuse de la o înălţime de o sută de pi­cioare spre o moarte, pe care o crezuse cu neputinţă de înlăturat.

Miss West fu cea care, răspunzînd fără să ştie gîndurilor mele, rosti cuvintele de încheiere:

—      Între Silas Harding şi moarte, spuse ea, se temuse mai mult de Silas Harding. Asta e adevărul.

Continuam să fiu mîhnit, auzind o fată exprimîndu-se cu atîta nepăsare batjocoritoare despre nişte lucruri, pe care le soco­team dureroase şi neplăcute.

Pentru a ocoli un răspuns direct, am schimbat subiectul con­vorbirii.

—      Miss West, spusei secundului, mi-a comunicat mai adineauri părerea ei despre starea cerului. Care-i părerea dvs., Mr. Pike?

„Fără să pun deloc la îndoială priceperea domnişoarei West, aş fi curios să ştiu dacă părerile dvs. sînt la fel”.

Mr. Mike privi marea şi cerul şi răspunse:

—      Miss West se pricepe tot atît de bine ca şi mine. Barometrul e în urcare. Vom avea curînd o mică vijelie dinspre nord-est. Dacă nu, va fi o linişte de scurtă durată. Această a doua alternativă este cea mai probabilă.

Miss West mă privi cu un surîs triumfător, în timp ce „Elseneura” se ridica pe un talaz de o înălţime neobişnuită, spre a recădea apoi greoi în adîncitura valului următor.

Tînăra se ţinu cu putere de stinghie.

Urmă o zguduitură puternică şi pînzele, dezumflate, trozniră cu un zgomot surd.

—      Negreşit, liniştea valului va învinge vijelia, spuse Miss West.

„Nu mă simt prea bine, Mr. Pathurst şi vă rog să mă iertaţi, dar mă retrag în cabina mea. În cinci minute, mă culc. Nu mai pot întîrzia, trebuie să mă duc să plătesc tributul răului de mare...”

„Ah! nu vă neliniştiţi pentru mine. Recunosc, e un rău lipsit de orice poezie. Dar nici să te bălăceşti iarna în zăpada ce se to­peşte sau în noroiul oraşelor, nu-i deloc mai plăcut”.

Întinzîndu-mi mîna, Miss West se pregătea să plece, cînd au­zirăm răsunînd din partea de dinainte a corăbiei glasul lui Mr. Mellaire, de o „blîndeţe” care nu era cu nimic mai prejos decît cel a lui Mr. Pike, cînd se adresa echipajului.

Desigur, că se săvîrşise vreo prostie mai neobişnuită decît cele­lalte şi vinovaţii erau bătuţi, sau pe cale de a-şi primi pedeapsa.

Într-adevăr, văzurăm vreo patru sau cinci inşi venind de pe dunetă spre punte şi frecîndu-şi coastele, braţele sau picioarele.

Cu deosebire unul dintre ei avea un ochi umflat şi cu toate culorile curcubeului pe el şi nu şi-l mai putea deschide.