La ce o fi bun căpitanul West?

Toată noaptea, n-am dormit decît o jumătate de oră. Usturi­mile îmi urzică pielea mai puţin ca înainte. Dar tot e bine, dacă legănarea dezmăţată a „Elseneurei” nu mă zvîrle din pat.

Bineînţeles, în asemenea condiţii e cu neputinţă de citit.

În diferite rînduri, Wada s-a tîrît pînă la mine, ca să mă întrebe dacă am nevoie de ceva.

*

* *

Astăzi am descoperit pe căpitanul West. E o făptură de nease­muit.

E „samuraiul” pe care ni-l înfăţişează Wells în lucrarea sa „Utopia modernă”, supraomul care cunoaşte marea taină a vieţii, Stăpînul desăvîrşit care a izbutit să prefacă în cristale învăţătura cea mai înaltă şi ţine în mîinile sale, spre a o scăpa de nenorocire, existenţa tuturor celor care se învîrtesc şi se frămîntă în jurul său.

Lăsaţi-mă să vă povestesc.

Ziua aceea, cenuşie şi posomorîtă, se trezise pe o mare furioasă.

„Elseneura”, cu pînzele strînse, străbatea cu voinicie Atlanti­cul, pătrunsă de puhoaiele de apă, pe care le vărsa apoi prin toate găurile de scurgere.

Dar nu era încă nimic.

În toiul unei vijelii năpraznice dinspre sud-est, vîntul se înteţi şi-şi schimbă subit direcţia. Cu alte cuvinte, o nouă vijelie, dinspre nord-est, se năpusti acum asupră-ne, cu o furie îndoită.

Îndată, căpitanul West apăru pe dunetă.

Bieţii oameni din echipaj continuau să cadă ca nişte popice, orbiţi de stropii de ploaie, mai năuciţi ca oricînd, tăvăliţi pe punte şi înfricoşaţi peste măsură, străduindu-se din răsputeri să împlinească ordinele lui Mr. Pike.

Mai puţin înduioşător, chinul acestor paiaţe care se rostogo­leau unele peste altele ar fi fost mai iute înveselitor.

Mr. Pike îndura revărsarea aceloraşi puhoaie ca şi cei pe care li conducea, dar izbutea mereu, nu ştiu cum, să rămînă în picioare.

În urma unui talaz mai puternic decît celelalte, doi oameni se prăbuşiră şi nu se mai putură ridica. Trebuiră să fie duşi de acolo. Unul, Lars Iacobsen, un scandinav, cu un picior rupt; celălalt, Kid Twist, fără cunoştinţă, cu o rană la cap.

—      Sîntem în plin uragan! îmi spuse căpitanul West, ca pe un lucru dintre cele mai fireşti. Vîntul a biciuit busola.

În timp ce mă agăţam cu toate puterile de stinghie, căpitanul West, aristocratic şi subţirel, cu trupul zvelt sub mantaua lui ceruită care strălucea ca şi a mea, înfruntînd cu semeţie clătinările neîncetate ale corăbiei, izbutea fără nici o sforţare să se ţină în picioare, în pofida tontoroiului turbat al „Elseneurei”.

Îl văzui ridicînd ochii spre cer care, încărcat de nori deşi, se întuneca şi mai mult.

Vîntul bătea cu o furie din ce în ce mai mare. Pe catargurile de oţel, la vèrge şi funii, în pînzele care mai rămîneau întinse, ge­mea şi răgea un concert drăcesc, alcătuit dintr-un talmeş-balmeş de zgomote surde, fluierături şi strigăte ţiuitoare.

Deodată, se auzi răsunînd glasul căpitanului West. Un glas aerian, limpede ca sunetul clar al unui clopot de argint, melodios şi puternic în acelaşi timp, cum ar fi putut să fie cel al Arhanghe­lului Mihail, în ziua Judecăţii de apoi.

La ordinele apăsate şi liniştite pe care le zvîrlea glasul acesta, peste urletele uraganului, omul de la cîrmă fu cel dinţii care ascultă; apoi Mr. Pike şi Mr. Mellaire, care erau pe punte şi se bălăceau în apă pînă la brîu; în sfîrşit, de la cei doi locotenenţi care le dădură urmarea cuvenită, poruncile fură împlinite de în­tregul echipaj.

Privii stăruitor pe căpitanul West. Părea un duh neprihănit şi măreţ, coborît de nu ştiu unde, pentru a frîna învălmăşeala şi spaima şi aducînd izbînda, în lupta uriaşă ce se dezlănţuise, oameni­lor acelora, pe jumătate doborîţi, care pînă atunci se războiau zadarnic.

Adus pe aripi de furtună, „Samuraiul” venise printre fulgere, trăznete şi tunete, spre a îndruma spre mîntuire pe nenorocita „Elseneura”, tot atît de înnebunită ca şi oamenii ei.

Puţin după aceea, vremea se potoli pentru cîtva timp.

O      spărtură albastră apăru în oceanul de nori. Vîntul descrescu odată cu ploaia ce se înteţea şi, dacă marea continua a-şi răscoli valurile, atmosfera devenise uimitor de liniştită.

Nu ştiam ce să cred despre această potolire, venită pe neaştep­tate. Mă gîndii că vijelia trebuie să fi încetat cu aceeaşi repezi­ciune, cu care începuse.

Dar căpitanul West îmi puse mîna pe umăr.

—      Ţineţi-vă bine!.... îmi spuse. Vîntul s-a schimbat din nou. Iată prima vijelie, aceea dinspre nord-est, care reîncepe.

După o clipă, doar, furtuna se dezlănţui iarăşi cu furie asu­pra „Elseneurei”, făcînd-o să răsune ca o harpă, de la talpa coră­biei şi pînă în vîrful catargurilor şi să scoată chiuituri sălbatice.

Cu faţa în bătaia vîntului şi legănîndu-şi uşurel corpul, „Sa­muraiul” dădu iarăşi ordine şi, minunată privelişte, ele fură aduse îndată la îndeplinire.

Deşi eram aproape înăbuşit, mă ţinui ţeapăn pe dunetă.

Pentru prima dată înţelesei marea şi văzui ce poate face un om cu iscusinţă adevărată din turma stupidă de sclavi de sub con­ducerea sa, prin mijlocirea acestor sclavi pe jumătate, care erau Mr. Pike şi Mr. Mellaire.

Farmecul şi autoritatea celor doi locotenenţi, care mă minuna­seră atît cu o oră mai înainte, pieriseră aproape cu desăvîrşire în faţa făpturii supraomeneşti a căpitanului West. Şi era cît pe ce să nu-i pot deosebi de restul echipajului!

În ce priveşte pe „Samurai”, el izbutise dintr-o dată să pună stăpînire pe oameni, îmblînzind în acelaşi timp cerul negru de mînie, cît şi turbarea neputincioasă a mării.

Cînd izbînda sa fu desăvîrşită, căpitanul West, mereu semeţ şi majestuos, coborî de pe dunetă, unde eu rămăsei încă un sfert de oră.

Îl regăsii în salonul cel mare. Îşi scoase cizmele de mare, man­taua şi pălăria impermeabilă, leoarcă toate.

Punîndu-şi papucii de casă, începuse să fumeze cu un aer gînditor, ţinîndu-şi ochii mari deschişi şi pierzîndu-şi privirea în Nevăzut şi Nesfîrşit...

CAPITOLUL XI

Găinile domnişoarei West

O      noapte rea.

Am adormit repede, obosit de nesomnul de pînă acum. Dar m-am trezit după o oră.

Usturimile şi mîncărimile, care mă tulburaseră atît de mult, dispăruseră aproape cu totul. Dar legănarea nebunească a corăbiei nu se oprea deloc.

Puţin înainte de ora cinci, după ce-mi sorbii cafeaua, îmi îmbrăcai halatul şi, neavînd nimic de făcut, m-am dus în salonul cel mare.

Aţipii o vreme într-un fotoliu, dar curînd mă rostogolii pe podea, fiind zvîrlit de o clătinătură mai zdravănă a corăbiei. M-am aşezat pe divanul atît de îndrăgit de căpitanul West şi am adormit numaidecît. Dar, peste alte cîteva minute, mă trezii iar pe podea.

Fără îndoială, cînd se odihneşte atît de tihnit pe divanul acesta, căpitanul West doarme numai iepureşte, dacă nu cumva, trupul său nu întovărăşeşte în chip firesc frămîntările mării.

Mă dusei spre sufragerie şi mă înţepenii într-unul din scaunele înşurubate în podea. În sfîrşit, am adormit adînc, ţinînd capul pe braţe şi braţele pe masă.

La ora şapte şi un sfert, stewardul veni încet să mă trezească. Trebuia să pună masa, ca să poată servi gustarea de dimineaţă.