„Nu se scursese nici un minut şi, dintr-o săritură grozavă, se repezi spre funii, reluîndu-şi locul pe catarg”.

Miss West şi Mr. Pike păreau foarte înveseliţi de amintirea acestei întîmplări groaznice, în timp ce eu mă gîndeam, pierdui, la zguduitura nervoasă de neînchipuit, pe care trebuie s-o fi re­simţit omul aceia, cînd căzuse de la o înălţime de o sută de pi­cioare spre o moarte, pe care o crezuse cu neputinţă de înlăturat.

Miss West fu cea care, răspunzînd fără să ştie gîndurilor mele, rosti cuvintele de încheiere:

—      Între Silas Harding şi moarte, spuse ea, se temuse mai mult de Silas Harding. Asta e adevărul.

Continuam să fiu mîhnit, auzind o fată exprimîndu-se cu atîta nepăsare batjocoritoare despre nişte lucruri, pe care le soco­team dureroase şi neplăcute.

Pentru a ocoli un răspuns direct, am schimbat subiectul con­vorbirii.

—      Miss West, spusei secundului, mi-a comunicat mai adineauri părerea ei despre starea cerului. Care-i părerea dvs., Mr. Pike?

„Fără să pun deloc la îndoială priceperea domnişoarei West, aş fi curios să ştiu dacă părerile dvs. sînt la fel”.

Mr. Mike privi marea şi cerul şi răspunse:

—      Miss West se pricepe tot atît de bine ca şi mine. Barometrul e în urcare. Vom avea curînd o mică vijelie dinspre nord-est. Dacă nu, va fi o linişte de scurtă durată. Această a doua alternativă este cea mai probabilă.

Miss West mă privi cu un surîs triumfător, în timp ce „Elseneura” se ridica pe un talaz de o înălţime neobişnuită, spre a recădea apoi greoi în adîncitura valului următor.

Tînăra se ţinu cu putere de stinghie.

Urmă o zguduitură puternică şi pînzele, dezumflate, trozniră cu un zgomot surd.

—      Negreşit, liniştea valului va învinge vijelia, spuse Miss West.

„Nu mă simt prea bine, Mr. Pathurst şi vă rog să mă iertaţi, dar mă retrag în cabina mea. În cinci minute, mă culc. Nu mai pot întîrzia, trebuie să mă duc să plătesc tributul răului de mare...”

„Ah! nu vă neliniştiţi pentru mine. Recunosc, e un rău lipsit de orice poezie. Dar nici să te bălăceşti iarna în zăpada ce se to­peşte sau în noroiul oraşelor, nu-i deloc mai plăcut”.

Întinzîndu-mi mîna, Miss West se pregătea să plece, cînd au­zirăm răsunînd din partea de dinainte a corăbiei glasul lui Mr. Mellaire, de o „blîndeţe” care nu era cu nimic mai prejos decît cel a lui Mr. Pike, cînd se adresa echipajului.

Desigur, că se săvîrşise vreo prostie mai neobişnuită decît cele­lalte şi vinovaţii erau bătuţi, sau pe cale de a-şi primi pedeapsa.

Într-adevăr, văzurăm vreo patru sau cinci inşi venind de pe dunetă spre punte şi frecîndu-şi coastele, braţele sau picioarele.

Cu deosebire unul dintre ei avea un ochi umflat şi cu toate culorile curcubeului pe el şi nu şi-l mai putea deschide.

—      „S-ar spune, mă adresai domnişoarei West, că nefericitul acela s-o fi lovit pe întuneric de vreun obiect de lemn”.

Miss West lăsă să-i cadă privirea cenuşie pe cele două labe uriaşe ale lui Mr. Pike, pe care luceau jupuituri şi zgîrieturi proas­pete şi roşii.

Socoti lămurirea cu totul convingătoare şi nu mai întrebai nimic.

Mr. Mellaire, ca şi Mr. Pike, cunoşteau „metoda” trebuincioasă.

CAPITOLUL IX

Mr. Pike şi fonograful său

Seara, nu furăm decît trei la cină: căpitanul West, Mr. Pike şi eu, în timp ce masa se legăna uşor, cu toate că era înţepenită în podea.

—      Vreo patruzeci şi opt de ore de acum în colo, îmi spuse căpitanul West, nu veţi vedea pe fiica mea. Şi mamă-sa suferea aşa. Avea obişnuinţa mării, dar era tot atît de bolnavă, la începutul fiecărei călătorii.

Mr. Pike, mai vorbăreţ decît îl văzusem vreodată la masă, în­tări cuvintele şefului său:

— E cu neputinţă de a te feri cu totul de trecerea de pe pămînt pe elementul lichid.

„Fiecare din punctul său de vedere, cu toţii ne dăm seama de asta”.

„Trecînd pe mare, trebuie să uităm clipele frumoase petrecute pe uscat, toate plăcerile cu care ne-am desfătat şi de care ne ve­dem iarăşi dezvăţaţi”.

„Trebuie să ne obişnuim din nou cu «quart-urile»¹⁰, pe care orice fel de vreme şi cu lupta neîncetată, pe care o dăm cu echipajele. La început, lucrurile astea par puţin cam grele şi aspre”.

—      Aşadar, nu îndrăgiţi marea? îl întrebai.

Mr. Pike oftă.

— Nu prea ştiu bine, dacă o îndrăgesc sau nu. Cu ea mi-am trăit cea mai mare parte a vieţii. Asta-i tot ce pot să spun:

„Dar iubesc cu patimă muzica. Ea e într-adevăr frumoasă şi înalţă sufletul.”

„Dealtfel, duc totdeauna cu mine un fonograf, însoţit de o culegere din cele mai bune plăci.”

„Dacă domnul căpitan West consimte şi dacă dvs. vă îndeamnă inima, îmi voi îngădui să vă fac să ascultaţi vocile celor mai ves­tiţi artişti din lume”.

Căpitanul West aprobă tăcut şi, cînd faţa de masă fu dată în lături, uriaşul Mr. Pike, această stîncă aspră bătută o viaţă în­treagă de valurile spumoase, apăru ţinînd în mîinile acelea vînjoase şi roşcovane aparatul său, pe care-l aşeză pe masă cu o gingăşie nemărginită şi cu grija neobosită şi pricepută a unei mame pentru copilul pe care-l alăptează.

Căpitanul West şi cu mine ne înfundarăm adînc în fotolii şi, sub cerul luminos al lămpii celei mari care se legăna în tavan, Mr. Pike, căruia lampa îi lumina obrazul în întregime, puse fono­graful în mişcare.

Plăcile, curăţite mai întîi cu o perie fină făcută din păr de cămilă, erau foarte bine alese.

Căpitanul West îşi aprinse o ţigare şi părea cu totul nepăsător faţă de concertul melodios pe care-l asculta.

Dar îl auzea oare? Oricum, nu vădi prin nici un semn că-i place sau nu muzica şi acest bărbat, pe care nu-l văzusem îndeletnicindu-se pe bord cu cea mai puţin folositoare dintre treburi, îmi părea o făptură nefirească.

Oare ce putea face el pe „Elseneura”? Nu se sinchisea de nimic şi nu făcea altceva, decît să-şi fumeze ţigările. Nu cunoştea măcar echipajul. Mr. Pike şi Mr. Mellaire comandau pentru el. Trăia într-un fel de Nirvana nesimţitoare, pe care şi-o făurise el însuşi.

În plăcile lui Mr. Pike, muzica religioasă se amesteca şi se împreuna cu muzica mireană; iar secundul sorbea sunetele cu nesaţ.

Celor mai alese bucăţi ale lui Carusso şi ale cîntăreţilor sau cîntăreţelor de la operele din America şi Lumea-veche, le urmară „Regele Cerului”, de Meyerbeer, „Odihniţi întru Domnul” de Mendelsohn şi „Crucificatul” de Faure. Veni apoi o serie de „Alleluia”, „O salutaris”, „Călăuzeşte-ne, binefăcătoare lumină cerească”, „Isus, iubitul sufletului meu”.

Mă simţeam eu însumi foarte mişcat.

—      Cînd eram copil, am cîntat într-un cor bisericesc. Astfel că înţelegeţi...

„Dar într-o clipă de nestăpînire, în timpul unei certe pe care am avut-o cu preotul ce mă întrebuinţa în bisericuţa lui, l-am lo­vit puternic în cap cu o bîtă. Era să-l omor!”