📚Revolta Pe Atlantic - Jack London

—      Nu pot, domnule locotenent. Am băut mult aseară şi, fiind­că nu mă puteam duce mai departe, mi-am dormit toată noaptea pe pămînt, în piaţa Jefferson.

„Aşa că azi-dimineaţă m-am trezit îngheţat pînă la oase. Mîi­nile şi picioarele mi-erau atît de amorţite, încît a trebuit să fiu ridi­cat cu de-a sila.

—      Înţeleg. Erai beat-mort şi ţeapăn ca o măgăriţă.

Larry clipi din ochi în chip plîngător, întocmai ca o maimuţă în faţa unei bîte. Simţea că-l paşte în fiinţa secundului o nenoro­cire groaznică.

—      „Bătrînul mojic” ce sînt, continuă Mr. Pike imitînd vocea jalnică, îţi va arăta fără zăbavă ce-i în stare.

Şi iată ce văzui.

Vă rog să vă amintiţi cele ce v-am spus despre labele imense care slujeau lui Mr. Pike în locul mîinilor, cu degete de o lungime şi o grosime îndoite faţă de măsura degetelor mele, cu încheieturile pline, cu umerii şi braţele tot atît de uriaşe.

Dintr-o singură lovitură, dată doar cu vîrfurile degetelor mîinii sale drepte, cu alte cuvinte dintr-o singură palmă aplicată în bărbia lui Larry, Mr. Pike îl ridică în aer ca pe o pană şi-l lăsă să se pră­buşească, învineţit, peste calabalîcul pe care-l găsise trîntit.

În urma loviturii neaşteptate, cel care stătea culcat mai înainte chiar lîngă Larry mormăi ameninţător şi schiţă gestul de a se ridica şi a se pregăti de bătaie.

Dar de-abia se ridică pe picioare, aşa cum putu, că Mr. Pike îl lovi cu dosul aceleiaşi mîini în plină faţă.

Plesnitura acestei palme fu straşnică.

Lovitura păruse uşoară şi dată fără nici o sforţare. S-ar fi zis că un urs mare şi bun s-ar fi jucat alene cu laba.

Cu toate acestea, atît era de mare puterea naturală şi nemai­pomenită a secundului! Şi dincolo de acest gest, atîrna atîta greu­tate de oase şi muşchi, încît cel lovit se tăvăli pe o parte şi se ros­togoli prin deschizătură tocmai pe punte.

În timpul acestor întîmplări, O’Sullivan, zmintitul, care se plimba fără rost, se îndreptă spre secund, mormăind obişnuitele lui grosolănii.

Ca un foc de revolver, Mr. Pike, care se păzea, trînti în direc­ţia de unde se auzea bolboroseala aceea suspectă o întrebare răc­nită: „Cine-i acolo?”.

Dar, dîndu-şi seama că e zmintitul, îşi reţinu mîna, care era gata să lovească.

Larry şi celalalt turtit pe punte îşi frecau coastele, bodogănind şi se străduiau să-şi recapete echilibrul şi să se îndrepte.

Ceilalţi patru inşi care mai erau acolo se ridicaseră acum, res­pectuoşi şi supuşi.

Mie însumi îmi impuse acest sexagenar de temut. După aceste întîmplări, eram din ce în ce mai convins de adevărul neobişnuitelor şi uimitoarelor povestiri din trecut, pe care mi le istorisise.

Fixînd pe Larry în ochi, îl întrebă:

—      Dacă nu te superi, cine e „bătrînul mojic”?

—      Eu sînt, gemu Larry, smerit, eu domnule locotenent!

—      Foarte bine! Acum, căraţi-vă cu toţii de aici — şi la macarale!

Tîrîndu-şi picioarele, cei şase inşi ascultară, posomorîţi şi înă­criţi, ca nişte dobitoace îmblînzite ce erau.

*

* *

Părăsind pe secund, mă căţărai pe o scară vecină cu catargul de dinaintea corăbiei, de unde puteam privi în voie manevra împreu­nată a „Elseneurei” şi a remorcherului cel mare.

Văzui că echipajul propriu-zis era alcătuit din două echipe de cîte 15 inşi. La aceştia trebuiau adăugaţi, în afară de cei doi şefi de echipaj, corăbierii şi dulgherul. Cei mai mulţi dintre ei munceau din greu la scripete, sau se îndeletniceau pe punte cu diferite tre­buri.

Pentru ei, orice muncă era o sforţare peste măsură de mare. Aproape toţi păreau nişte cadavre ieşite din coşciuge, bolnavi fugiţi din spitale, saci cu cenuşă, nişte tîmpiţi sau vicioşi înveteraţi.

Ridicînd ochii, privii înaltele catarguri de oţel, cu vergelele lor din acelaşi metal şi cu vergeluţe din lemn şi cu reţeaua aceea de frînghii, care înfăţişa în aer o pînză de păianjen, delicată şi încurcată. Şi mi se părea din ce în ce mai de necrezut, ca asemenea zdrenţe omeneşti să fie în stare să manevreze măreaţa corabie „Elseneura” în cursul vremii rele şi a furtunilor, de a o stăpîni şi cîrmi prin întunecimile nopţii şi prin toate primejdiile oceanului.

Dar atunci îmi veniră în minte cei doi voinici care conduceau turma aceasta josnică, Mr. Pike şi Mr. Mellaire, a căror energie fizică şi putere morală, la fel de neîmblînzite, erau însărcinate cu însufleţirea acestor lepădături omeneşti.

Turul de forţă ce urma să fie săvîrşit nu mi se părea mai puţin uluitor şi ajunsei la convingerea că, dacă oamenii aceştia aveau să izbutească în îndeplinirea sarcinilor, eu eram fără îndoială cel mai nepriceput dintre oameni în privinţa treburilor marinăreşti.

Mă întrebai mirat: de ce oare echipajul nu cînta încă, în timp ce-şi făcea manevra, potrivit vechiului obicei despre care mi se vorbise de mii de ori? Răspunsul era simplu: din cauză că în sche­letele acestea lipsite de vlagă şi în piepturile lor gîfîitoare, nu ră­măsese destulă suflare.

Dezgustat de cele ce văzusem, mă urcai pe puntea îngustă de oţel, ce plutea în aer şi era totuşi foarte trainică, agăţată de la un cap la celălalt al „Elseneurei”. Ajunsei în spatele corabiei, în came­ra hărţilor, unde căpitanul West, cu o ţigară de foi în gură, mă întîmpină cu cel mai cald surîs de care era în stare. Cu picioarele pe masă, şedea tolănit într-un scaun ce se legăna.

Apoi, coborîi scara cabinelor şi, cînd mă aflai în faţa cabinei domnişoarei West, o auzii cîntînd încetişor şi voios.

Trecînd apoi pe dinaintea cămării, salutai prieteneşte pe steward şi intrai spre a arunca o privire prin micul regat, minunat de curat şi de bine, orînduit, în care domnea bătrînul chinez. Şi-mi dorii să am cîndva, numai pentru plăcerea mea şi bucuria mesei, un slujitor tot atît de migălos şi priceput.

— Am privit în amănunţime întregul echipaj, îi spusei cu pre­făcută nepăsare. Ia spune-mi, ce crezi despre oamenii ăştia?

—      Adunătură de smintiţi..., răspunse omul galben, ridicînd plic­tisit din umeri. Lepădături, toţi trăzniţi. Dumneavoastră, vedeţi mai tîrziu!

Judecata lui o întărea pe a mea.

Îmi continuai drumul pînă la cabina mea, care era aşa cum mi-o dorisem. Wada îmi despachetase şi îmi orînduise toată îmbră­cămintea, aşezînd apoi pe rafturile de pe ziduri toate cărţile pe care le luasem cu mine.