Picioarele lui, dacă nu chiar şi mîinile, erau şi mai mari decît cele ale lui Mr. Pike.

Cînd Mr. Mellaire şi însoţitorul său pătrunseră în odaia cea mare de dindărătul corăbiei, întrebai din ochi pe Wada: „Cine-i?”.

— El dulgher pe bord, îmi răspunse. El cheamă Sam Lavroff. El venit de la New-York.

„Stewardul spus mine Sam Lavroff prea tînăr pentru dulgher la corabie. El are douăzeci şi doi ori douăzeci şi trei ani”.

Înapoiat în cabina mea, auzii iarăşi prin ferestruica mobilă ce era deschisă, fîşîitul valurilor spintecate de „Elseneura”.

Mersul ne era regulat şi iute — şi eu, care nu călătorisem nici­odată decît pe vapoare, mă obişnuii greu cu gîndul că, deşi era lipsită de vibraţiile elicei, corabia putea înainta totuşi.

CAPITOLUL VII

„Un whisky bun pentru Jeannot al meu”

Era abia ora opt, cînd mă urcai din nou pe punte.

Stelele sclipeau în noapte şi la lumina lor zăream, deasupra capului, formele întunecate ale pînzelor, care se înmulţeau din ce în ce, după cum îşi putea da seama pînă şi un necunoscător ca mine.

Umbrele nedesluşite de oameni, rînduite în şiruri lungi, trăgeau de funii. Corăbierii erau aşezaţi unul după altul şi trăgeau tropăind pe loc, încruntaţi şi într-o tăcere tristă şi înverşunată.

Se auzea tunînd doar vocea lui Mr. Pike, care urla ordinele tre­buincioase, strigînd neîncetat: „Hai, rup! Hai, rup!” şi revărsînd peste toţi aceşti nenorociţi o ploaie neîntreruptă de înjurături.

Mr. Mellaire îi veni curînd în ajutor şi conlucrarea sa nu fu deloc de prisos. Aproape toţi oamenii erau cu totul recunoscători, nu numai în privinţa manevrei, ci şi a numelui familiilor.

În diferite rînduri, văzui pe cei doi locotenenţi nevoiţi să pună ei înşişi mîna, spre a îndeplini lucrul. Fiindcă ticăloşii amărîţi pe care îi conduceau, neştiind prea bine ce au de făcut, se opreau, plic­tisiţi şi ţepeni, ca nişte împotmoliţi.

Alte siluete se zăreau pe catarguri şi, fără îndoială mai deprinse cu lucrul decît mormolocii de pe punte, desfăşurau şi întindeau pînzele.

—      Aşadar, puteţi vedea dvs. înşivă, Mr. Pathurst... mormăi Mr. Pike.

„E oare treaba unui secund de a sta să tragă de odgon? Ce ne­norocire! Dar şefii de echipaj sînt şi mai nepricepuţi, dacă mi-e îngăduit să spun, decît oamenii lor”.

Îi spusei:

—      Pînă acum, am crezut totdeauna că marinarii de pe corăbii cîntă, în timp ce trag de frînghii.

—      De fapt, aşa e obiceiul. Şi dacă ţineţi să-i auziţi...

—      Aş fi încîntat.

—      Perfect. Şi să-mi spuneţi cum v-au plăcut. Ei, voi, Nancy şi Sundry Buyers! Adormiţilor!

„Hai, la otgoanele pentru ridicatul catargurilor — şi un cîntec frumos, vă rog!”

Drept răspuns, văzui pe Sundry Buyers mîngîindu-şi pîntecele şi apăsîndu-şi-l cu ambele mîini, în timp ce Nancy îşi plescăia lim­ba, pentru a se pregăti să cînte.

Cu o mutră posomorîtă, Nancy începu:

„Să mergem, mergem, mergem.

„Să mergem să omorîm pe Paddy şi-i vom lua cizmele!” în locul glumei urmărită de autorul cîntecului şi a înflăcărării vioaie ce ar fi fost de aşteptat, era ca un clopot de înmormîntare, un vaiet nearmonios şi jalnic.

—      Destul! Ajunge! răcni Mr. Pike, smulgînd din mîinile unuia dintre corăbieri o funie, care nu trebuia trasă. Nu sîntem la în­mormîntare!

„Să te auzim pe tine, Sundry Buyers! Scoate din gîtlej ce ştii mai «gigea»!

Atunci, ţîşni din umbră o voce mai slabă şi mai spartă încă decît cea a lui Nancy:

„Trebuie, trebuie tras mai sus,

„Pentru ca vergelele vintrelor să se urce!

„Un whisky bun pentru Jeannot al meu!

În principiu, acest ultim vers trebuia reluat în cor de întregul echipaj. Dar nu răspunseră decît două glasuri.

Sundry Buyers făcu o sforţare şi reluă cîntecul, cu glas tre­murat:

„Whisky-ul a ucis pe soră-mea, Suzanne,

„Whisky-ul...”.

Mr. Pike înfierbîntase echipajul. Şi în timp ce el repeta ne­contenit: „Un whisky bun pentru Jeannot al meu”, oamenii aceia pe jumătate morţi să frămîntau năpraznic şi trăgeau de funii pe în­trecute, pînă în clipa cînd Mr. Pike, încetînd să cînte, strigă cu voce tăioasă:

—      Legaţi odgoanele!

Atunci, întregul avînt pieri şi nu mai văzui, în noapte, decît nişte zdrenţe omeneşti ce se poticneau, alunecau şi scînceau, se amestecau din nou la manevră şi erau gata să se prăbuşească la fie­care pas.

Doi dintre corăbieri se dădură în lături pe nesimţite şi încer­cară zadarnic desigur, să plece spre a se ascunde îndărătul locuin­ţelor echipajului. Dar, Mr. Pike îi surprinse şi se năpusti asupra lor.

Auzii plescăind nişte palme şi, după cîteva clipe, cei doi apă­rură iarăşi, cu secundul la spatele lor; Mr. Pike îi mustră cu as­prime, ameninţîndu-i cu pedepsele cele mai aspre, în cazul cînd vor mai săvîrşi vreo ispravă de felul acesteia.

Acest spectacol descurajator îmi pricinuise o mare amărăciune şi mă întorsei spre partea dindărăt a corăbiei, unde găsii pe dunetă pe căpitanul West, care se plimba liniştit.

În spatele lui, unul dintre prăpădiţii pe care îi văzusem în cursul zilei, unul dintre cei mai scunzi şi piperniciţi, ţinea roata cîrmei, o roată mare acoperită cu aramă şi ţintuită, ce părea că-l striveşte.

La lumina felinarelor, văzui strălucind ochii albaştri ai stîrpiturii, chip de stafie neputincioasă şi veştejită.

Se numea Andy Fay şi-şi dăduse vîrsta de şaizeci de ani. Sînt încredinţat însă că avea mai mult.

Eram mîhnit şi îngîndurat. Şase luni de călătorie în aseme­nea condiţii!

Dacă, scîrbit de mediul bolnăvicios care mă înconjura, îmi în­dreptam gîndul spre Miss West, singura fiinţă de pe bord într-adevăr în stare să mă înţeleagă, mă simţeam cuprins de mînie împo­triva seninătăţii tinerei femei, faţă de tot ceea ce mă întărîta sau mă îndurera.

Cu cei treizeci de ani ai mei şi plictisul timpuriu, care mă ho­tărîse să întreprind această călătorie, nu eram, în faţa ei şi a sîngelui roşu care-i dogorea în vine, decît un fel de bolnav de nervi, o fiinţă inferioară demnă de dispreţ. Mă simţeam jignit şi ruşinat.

Şi cu toate acestea, în timpul îndelungatelor şi singuraticelor noastre întrevederi din cursul acestei nesfîrşite călătorii, care abia începea, ea se interesă de mine, apropiindu-se cît mai mult de sin­gurul bărbat care avea pe bord, în afară de tatăl ei, însuşirile po­trivite unei bune tovărăşii...