În cursul mesei, mă încumetai să-mi rostesc uimirea, pricinuită de priceperea cu care scuturase Mr. Pike amorţeala echipajului şi ajunsei la întîmplarea cu Larry, pe care secundul îl zvîrlise în aer ca pe o frunză, doar cu o singură palmă.
Mărturisii cu naivitate că acest spectacol, cu totul nou pentru mine, mă supărase mai întîi, dar că apoi mi-am dat seama că astfel de fapte aveau uneori circumstanţe uşurătoare.
Ascultîndu-mă cum istoriseam cu atîtea amănunte o întîmplare atît de neînsemnată pentru el. Mr. Pike îşi încruntă sprîncenele, privindu-mă cu o mină aspră. Dar nu mă întrerupse, ci mă lăsă să-mi sfîrşesc povestirea.
Cînd terminai, se făcu tăcere. Miss West, care se îndeletnicea cu pregătirea cafelei, nu-şi încetinise lucrul.
Nici Mr. Pike, adîncit în operaţia de spargere a unor nuci, nu spuse nimic. Dar văzui fluturînd un surîs înveselit pe chipul său.
Căpitanul West mă privea cu luare aminte, cu ochii lui azurii, ca şi cum ar fi privit cins ştie ce planetă, situată la o depărtare de nenumărate miliarde de mile.
Iar eu, îmi dădeam perfect seama, aveam aerul unui nerod.
— Mr. Pathurst, rosti în sfîrşit căpitanul West cu seninătate, pe bord este orînduită regula absolută de a nu se face nici un fel de observaţie privitoare la disciplină.
Îmi înghiţii saliva şi, pentru a-mi cere iertare, mă grăbii să adaug:
— Dar nu doream să mă leg de disciplină. Ci istorisind această mică întîmplare, am înţeles să stărui asupra uriaşei puteri fizice a lui Mr. Pike.
— Îmi dau seama... reluă căpitanul West, cu acelaşi calm netulburat.
„Dar vedeţi, Mr. Pathurst, asemenea poveşti n-au însemnătate nici pentru mine, nici pentru ceilalţi de la masă.
„În toate împrejurările de felul celei de care aţi vorbit, las frîu liber locotenenţilor mei. La urma urmelor, ei ştiu foarte bine că nu le-aş îngădui nici o asprime sau violenţă lipsită de îndreptăţire.
„Asta-i tot”.
Obrazul aspru al lui Mr. Pike, care renunţase să mai spargă nuci şi care, în timp ce vorbea căpitanul West, îşi pironise privirea în faţa de masă cu o atenţie deosebită, se înseninase cu totul, — iar ochii secundului ridicaţi spre mine, îmi exprimau, nu fără o uşoară batjocură, lipsa lui de duşmănie.
Oarecum stînjenit, îmi îndreptai privirea spre Miss West, căutîndu-i sprijinul şi simpatia.
Ea pufni în rîs, văzîndu-mi aerul mîhnit şi spuse:
— Vedeţi, Mr. Pathurst, tata e sătul pînă în gît de echipajele lui. Se preface că nu le bagă în seamă, atît cît poate. E cel mai bun lucru.
Mr. Pike întări aceste spuse printr-o înclinare a capului şi, spre a abate cu dibăcie convorbirea, Miss West ne istorisi cu mult duh uimitoarea păţanie pe care o îndurase, chiar în ajunul plecării, cu un birjar din Boston, care nu voia s-o ducă acolo unde-i ceruse.
După sfîrşitul mesei, mă dusei în cabină spre a-mi lua ţigări şi, în treacăt, cerui lui Wada să-mi spună ce ştie despre bucătarul care pregătise minunatele mîncăruri ce ne fuseseră servite.
Şiret ca o maimuţă şi ştiindu-le pe toate, Wada îmi răspunse:
— El cheamă Louis. El chinez ca bucătar-şef. Dar numai jumătate chinez. Ailaltă jumătate englez.
„Ştiţi cum cheamă insula unde Napoleon fost timp mult prizonier, pe urmă murit?”
— Sfînta Elena...
— Da. Acolo născut Louis. Şi vorbit foarte bine englezeşte.
În această clipă se ivi Mr. Mellaire, venind de pe punte; fusese schimbat de Mr. Pike şi se îndrepta spre odaia cea mare de dindărătul corăbiei, unde se servea a doua masă.
Trecînd pe dinaintea mea, se înclină uşor şi-mi spune „bună seara”, cu toată curtenia şi cu toată demnitatea unui gentleman.
Cu toate astea, îmi era cu neputinţă să-mi gonesc vrăjmăşia firească, de care mă simţeam cuprins împotriva acestui om. Simţeam că însuşirile morale ale celui de-al doilea locotenent nu sa potriveau cu cele fizice, îmi dădeam seama că există în el ceva nelămurit, dar lipsit de orice preţuire.
Şi făcui îndată o asemănare între enigma pe care o ascundea omul acesta şi ceea ce se cuibărea sub ţeasta celor trei ticăloşi, goniţi cei din urmă la treabă de către Mr. Pike. Impresia era tot atît de supărătoare.
În spatele lui Mr. Mellaire, mergea greoi şi încurcat un ins ciudat, care avea un cap de vrabie aşezat pe un cap de uriaş.
Picioarele lui, dacă nu chiar şi mîinile, erau şi mai mari decît cele ale lui Mr. Pike.
Cînd Mr. Mellaire şi însoţitorul său pătrunseră în odaia cea mare de dindărătul corăbiei, întrebai din ochi pe Wada: „Cine-i?”.
— El dulgher pe bord, îmi răspunse. El cheamă Sam Lavroff. El venit de la New-York.
„Stewardul spus mine Sam Lavroff prea tînăr pentru dulgher la corabie. El are douăzeci şi doi ori douăzeci şi trei ani”.
Înapoiat în cabina mea, auzii iarăşi prin ferestruica mobilă ce era deschisă, fîşîitul valurilor spintecate de „Elseneura”.
Mersul ne era regulat şi iute — şi eu, care nu călătorisem niciodată decît pe vapoare, mă obişnuii greu cu gîndul că, deşi era lipsită de vibraţiile elicei, corabia putea înainta totuşi.
CAPITOLUL VII
„Un whisky bun pentru Jeannot al meu”
Era abia ora opt, cînd mă urcai din nou pe punte.
Stelele sclipeau în noapte şi la lumina lor zăream, deasupra capului, formele întunecate ale pînzelor, care se înmulţeau din ce în ce, după cum îşi putea da seama pînă şi un necunoscător ca mine.
