„Va fi urmat curînd de-o potolire deplină, dacă nu se va pre­schimba cumva într-un vîrtej dinspre nord-est”.

—      Şi, întrebai ce-ar fi mai nimerit?

— Vîrtejul.... Vîrtejul, în toate privinţele. Cît despre mine....

Tînăra îşi înăbuşi cu mîna un sughiţ uşor.

—       ...Cît despre mine, eu simt cum vine răul de mare de ne­înlăturat, pe care-l îndur de fiecare dată cînd părăsesc pămîntul.

Văzînd că-mi arăt uimirea, adăugă:

— N-am cum să mă împotrivesc. Cu toate că, mă pot făli, am obişnuinţa mării, trebuie să îndur neajunsul ăsta.

—      E o mică slăbiciune, răspunsei, de care însuşi lordul Nelson, după cît mi s-a spus, nu a putut scăpa niciodată.

—      Foarte adevărat. Nimic nu e atît de plin de toane, ca răul de mare. L-am văzut pînă şi pe tata plătindu-i tributul.

„Nici un om obişnuit cu marea, oricît ar fi de vînjos şi stăpîn pe sine, nu se poate lăuda că n-a suferit nimic, atunci cînd a fost cazul.

„Totuşi, ceea ce este sigur, cînd trec prin momentele acelea, sufăr cumplit. Cel puţin două zile, nu pot coborî din pat”.

Secundul, care-şi făcea obişnuita inspecţie pe corabie, se în­dreptă spre noi şi veni să se rezeme şi el de stinghie.

Şi mai jalnic decît pînă acum, echipajul trăgea de frînghii şi se opintea din greu pe catarturi, mărind neîncetat pînzele.

—      Mr. Pike, oamenii nu prea par frînţi de oboseală! zvîrli Miss West.

—      Dau însă impresia că sînt oarecum sleiţi de foame! spu­sei cu sfiiciune. Îmi închipui că din cauza asta nu se prea ţin pe picioare.

—      Nu vă înşelaţi deloc! răspunse rîzînd Miss West. Aşa se întîmplă cu toate echipajele, la plecarea vaselor.

„Dar înţărcaţi de whisky, hrăniţi bine şi supuşi unui regim chibzuit, şi mai ales conduşi de o mînă de fier, oamenii se vor îngrăşa văzînd cu ochii. Veţi recunoaşte curînd că nu mint, Mr. Pathurst... Nu-i aşa, Mr. Pike?”

—      Negreşit. Dar ceea ce-i mai rău este că adunătura asta de purcei leşinaţi nu ne va purta nici un fel de recunoştinţă.

— Şi atunci, întrebai, ce vă veţi face Mr. Pike cu toţi aceşti nepricepuţi şi neputincioşi laolaltă, dacă ne surprinde o furtună năpraznică, avînd ca acum toate pînzele întinse?

Secundul dădu din umeri, de parcă l-aş fi întrebat ce-ar face în cazul unui cutremur zdravăn, care l-ar surprinde între două şiruri de „zgîrie-nori”, ce s-ar năpusti pe capul lui din fiecare colţ al unei străzi.

Miss West fu cea care răspunse în locul lui:

—      S-ar strînge în cea mai mare grabă pînzele, Mr. Pathurst. Munca asta nu este chiar atît de anevoioasă de înfăptuit, cum vă închipuiţi, cu toate că echipajul e cum îl ştiţi. Dacă n-ar fi aşa cum vă spun, aş fi fost demult la fundul mării.

„O asemenea ispravă însă atîrnă de energia căpitanului şi a secunzilor săi. Cu energie se săvîrşesc minuni!”

—      Fireşte... întări cu modestie Mr. Pike.

Îi văzui uriaşele labe de urs, întinse cu o clipă mai înainte, strîngîndu-se instinctiv şi închizînd pumnii.

În acelaşi timp, băgai de seamă că la încheieturile degetelor se aflau nişte jupuituri, foarte proaspete şi roşii.

Făcui din nou o mutră atît de zăpăcită, încît Miss West începu să rîdă cu poftă.

Îmi amintii ceva.

—      Mr. Pike, îi spuse, vă mai aduceţi aminte de „Lallah- Roukh‘‘, pe care ne îmbarcarăm la San-Francisco, tata şi eu, cu un echipaj de neînchipuit?

— Da, Miss West, îmi amintesc foarte bine, deşi n-am făcut parte din această călătorie. Dacă nu mă trădează memoria, era a cincea oară cînd tatăl dvs. conducea un vas pe mare.

„Cîţiva ani după aceea, „Lallah Roukh” fu azvîrlit pe ţărm de un uragan, care urmă grozavului cutremur. Îşi sfărîmă lanţurile ancorelor şi se izbi de stîncile rîpoase de pe ţărm, care se surpară peste el”.

—      Sîntem de acord. Ei bine, Mr. Pathurst, echipajul nostru e la fel ca cei de pe „Lallah Roukh”. Şi poate că nu avea nici măcar însuşirile acestuia. Erau văcari, salahori, oameni fără căpătîi. Mai ales oameni fără căpătîi.

„Cei mai mulţi dintre, ei fuseseră beţi fără îndoială, chiar în­doială, chiar îndobitociţi de stupefiante şi primiţi pe bord fără să-şi dea seama, cum şi de ce.”

„Dacă i-aţi fi văzut cînd au fost trimişi prima oară pe catarguri! Aţi fi putut rîde mai cu poftă decît la un spectacol de clovni într-un circ. Da, cînd mă gîndesc, mă prăpădesc de rîs.”

„De-abia ne părăsise remorcherul, că începu să bată un vînt puternic. Atît de furios era vîntul, încît era nevoie neapărată şi grabnică de a se strînge cel puţin jumătate din pînze.”

„Atunci secundul, Silas Harding, se însărcina să pună în­treaga trupă în mişcare. Aţi cunoscut pe Silas Harding, nu-i aşa Mr. Pike?

—      Dacă l-am cunoscut, Miss West! izbucni avîntat Mr. Pike. Îmi scot şapca ori de cîte ori i se pronunţă numele în faţa mea.

„Era maestrul nostru al tuturora. În epoca aceea, îmbătrînise mult. Dar era încă în putere. Bănuiesc că trebuie să fi săvîrşit mi­nuni şi cu prilejul acela”.

—      Uimitor şi straşnic! continuă Miss West. Închipuiţi-vă, Mr. Pathurst, culmea: dezgustătorul nostru echipaj suferea de rău de mare! Se înverziseră cu toţii.

„Ei bine, Mr. Harding le porunci totuşi să strîngă pînzele lui „Lallah Roukh”. Şi le strînseră!

„Eu eram pe dunetă, ca azi şi priveam cu toţi ochii. Vă jur, ceea ce vedeam merita să fie văzut.

„Vomitînd mereu, un grup era pe catarguri, îndeletnicindu-se cu strîngerea pînzei pe verge. Şi nu era deloc uşor!

„Cam la ce înălţime deasupra punţii puteau să fie cocoţaţi, Mr. Pike?”

—      Păi... Păi... Pe „Lallah Roukh”... Să spunem vreo sută de picioare.

— O sută de picioare, Mr. Pathurst, aţi auzit. Şi iată ce văzui.

„Unul dintre neofiţii noştri, un fel de apaş, se rostogoli deo­dată de pe cerga pînzei celei mari. Nu eram pe atunci decît o fetiţă, dar îmi dădui seama că o asemenea cădere îl va ucide, în­dată ce va atinge puntea.

„Dar există un Dumnezeu al ticăloşilor! Omul nostru, printr-o întîmplare dintre cele mai uluitoare, căzu în cap tocmai în adîncimea pînzei celei mari, care mai întîi îi amorţi căderea; apoi, făcîndu-l să se învîrtească într-un chip de necrezut, îl aruncă pe punte.

„Omul căzu în picioare, cu totul nevătămat, tocmai în faţa lui Mr. Harding care-i admirase săritura, ca şi mine.

„Nu ştiu care dintre aceşti doi bărbaţi a fost mai înmărmurit. Cred însă că Mr. Harding, care aştepta să vadă sfărîmîndu-se pe ticălosul acela.

„În ce priveşte pe acrobatul fără voie, el era mai speriat de prezenţa secundului, cu care avusese cîndva de furcă.”