Fiindcă legea neînduplecată a Naturii porunceşte ca floarea-soarelui să se răsucească spre soare, ca viţa-de-vie să-şi întindă cîrceii spre arborele pe care se poate agăţa.

Străvechiul roman al dragostei, al dragostei de care crezusem că mă voi feri pe această corabie, avea să reînceapă, cu dorinţele, cu neliniştile şi cu necazurile ei de neînlăturat?

Prin urmare, nu exista în lumea asta nici un mijloc de a scăpa de mrejele femeii? De femeia spre care bărbatul, oriunde s-ar afla, îşi îndreaptă neîncetat gîndul, la fel cu sălbaticul care, ascuns în valea întunecoasă, se întoarce iarăşi şi iarăşi la demonii şi idolii lui?

Iată la ce mă gîndeam, iată cu ce-mi frămîntam într-una su­fletul în timp ce, rezemat de stinghia din jurul punţii, simţeam vîntul biciuindu-mi obrajii.

O vreme, priveam în jos valurile spumoase care se umflau, iar apoi îmi ridicam ochii spre stele, pentru a vedea formele puterni­celor şi minunatelor catarguri ale „Elseneurei”.

Uneori, auzeam venind dinspre partea de dinainte vocea tună­toare a lui Mr. Pike, care-şi mustra aspru trupa de mojici stricaţi, urmînd să dea ordine, fără oprire:

—      Ei, acolo! La verga pînzei de pe catarg! Nu tăia coada fu­niilor despletite, tîmpitule, sau te cotonogesc! Haide, mişcaţi-vă, boieri scăpătaţi!

Ajunsei la scara cabinelor şi coborîi. Miss West făcea exerciţii la pian.

CAPITOLUL VIII

Acrobatul fără voie

Mă culcai numaidecît şi dormii prost.

Mai întîi, citii pînă la ora două spre ziuă. Atunci, stinsei lampa de călătorie cumpărată înainte de plecare şi pe care Wada o aşe­zase ia căpătîiul patului.

Potrivit obiceiului meu, adormii curînd. Natura m-a înzestrat cu însuşirea aceasta minunată de a aţipi de îndată ce vreau să dorm.

Dar mă trezii tot atît de repede.

Încercai să adorm iarăşi şi mă răsucii de o mie de ori în toate felurile. În ciuda sforţărilor mele, însă şi a unei îndărătnicii ne­răsplătite, nu izbutii să adorm de-a binelea.

Mă ustura tot corpul, de parcă aş fi fost acoperit de urzici şi începui să mă scarpin zdravăn. Pe la ora patru, am aprins din nou lampa şi mi-am luat iar cartea.

Atît de atrăgătoare era convorbirea începută de Wernon Lee cu William James în privinţa „Voinţei de a crede”, încît aproape că uitai de usturimea pielii.

În jurul meu, totul era liniştit. Numai deasupra capului au­zeam mersul unor paşi regulaţi, înainte şi înapoi şi înţelesei că trebuie să fie umbletul lui Mr. Mellaire, sau al lui Mr. Pike.

Asta-mi plăcea! Prin urmare, acolo sus veghea cineva şi şti­am că această pază mereu trează nu va înceta deloc în tot timpul călătoriei.

La ora patru şi jumătate, auzii răsunînd, prin peretele despăr­ţitor al cabinei, ceasul deşteptător al stewardului, care opri numai­decît soneria ţiuitoare.

La rîndu-mi, apăsai pe butonul electric ce-mi era la îndemînă şi mă ridicai o clipă, spre a întredeschide uşa.

Numaidecît apăru chinezul, spre a primi ordinele ce urma să-i dau. Îi cerui o ceaşcă de cafea. Adăugai că Wada trebuie să-i fi spus cum trebuie să fie pregătită cafeaua, ca să-mi placă. Stewardul dădu din cap, arătîndu-mi astfel că e informat despre gusturile mele.

Chinezul acesta era o comoară de nepreţuit. Niciodată băutura oacheşă şi fierbinte nu-mi fusese pregătită cu atîta iscusinţă.

Apoi, reîncepui să citesc pînă în zori, luai în pat gustarea de dimineaţă şi, la ora opt şi jumătate, îmbrăcat şi ras proaspăt, eram pe dunetă.

Eram încă legaţi de remorcher. Dar toate pînzele erau întinse, bine umflate de uşoara adiere ce venea dinspre nord.

În odaia hărţilor, căpitanul West îşi fuma tacticos veşnica lui ţigare.

Omul de la cîrmă avea părul cărunt şi pielea albă. Putea să aibă vîrsta de vreo cincizeci de ani şi părea că-şi cunoaşte bine meşteşugul.

Îmi dădu bună-dimineaţa, zîmbindu-mi prieteneşte.

Aflai că e englez şi că se numeşte Tom Spink. După cît îmi puteam da seama, era unul din elementele cele mai destoinice din echipajul nostru jalnic.

Curînd se ivi Miss West, sprintenă şi veselă ca în ajun, cu obrajii îmbujoraţi şi proaspeţi ca zorile însăşi.

O întrebai dacă a dormit bine, adăugînd în ce mă privea, că aproape n-am închis ochii toată noaptea.      .

Văzînd că e mirată de cuvintele mele, îi arătai pe mîini ur­mele roşii ale mîncărimilor.

—      Nu-i nimic, îmi răspunse. Aerul marin şi frigul de ieri dimineaţă v-au pricinuit aceste mîncărimi.

„Un leac bun vă va scăpa de ele. Aşteptaţi-mă puţin”.

Ea dispăru sprinten şi se înapoie curînd, ţinînd în mînă un pahar pe jumătate cu apă; cu cealaltă mînă, învîrtea în pahar o linguriţă cu cremă de tartru.

—      Beţi! îmi porunci, aşa cum se porunceşte copiilor.

O       ascultai şi mă întinsei pe un fotoliu de pe punte, făcut din ramuri de palmier de India; aici veni Miss West pe la ora unspre­zece, însoţită de Wada şi-mi aduse un al doilea pahar, conţinînd acelaşi leac.

Apoi, aşezîndu-se lîngă mine, începu să mă dojenească, fiindcă-l surprinsese pe Wada, întrebînd-o respectuos care era cantita­tea exactă de apă călduţă ce trebuia pusă pentru subţierea lapte­lui condensat, destinat lui Possum.

Prînzul îmi întări părerea bună despre minunatele însuşiri ale bucătarului. Şi în cursul după-amiezii, dornic să mă împrietenesc cu el, mă dusei la bucătărie.

Ca şi stewardul, bucătarul făcea la început impresia că e chi­nez, sau aşa ceva. Dar, ca atîţia alţii de pe bord, era o corcitură, fără îndoială, în vinele lui curgea sînge englez.

De fapt, vorbea engleza cu o vădită corectitudine. S-ar fi spus că îşi urmase studiile la Universitatea din Oxford.

Era bătrîn şi mărturisea că are vreo cincizeci şi nouă de ani, cu toate că trebuie să fi numărat mai bine de şaizeci.

Atenţia asupra lui era atrasă cu deosebire de trei puncte: zîmbetul blînd şi cald care se răspîndea în fiecare clipă, ca o primă­vară, pe obrazul lui de asiatic; nişte dinţi minunaţi, foarte albi şi bine orînduiţi, atît de perfecţi încît îi crezul falşi pînă cînd Wada, spre a-mi satisface curiozitatea, se încredinţă că sînt naturali; în sfîrşit mîinile şi picioarele.

Avea nişte mîini minunate şi tare mici. Măsura picioarelor se potrivea cu cea a mîinilor. Erau neînchipuit de mici şi încăl­ţate cu o eleganţă boierească. Omul punea desigur în asta toată dorinţa lui de a plăcea.

Pilotul, care ne adusese remorcherul „Bretania”, pentru a pune de acord mersul celor două corăbii, se dusese la prînz iarăşi pe bord. Dar remorcherul nu ne părăsi decît după cîteva ore, cînd fu­răm de-a binelea în larg şi cînd nu mai puturăm zări pămîntul, decît ca pe un abur uşor pierdut în apus.

Abia în clipa cînd „Bretania” se îndepărta de noi, după mai bine de douăzeci şi patru de ore de plutire, începu, din punct de vedere tehnic, călătoria noastră.

Momentul nu era lipsit de o tulburare firească.

Mă rezemasem de stinghia dunetei şi găsii pe Miss West, care venise să privească şi ea plecarea remorcherului şi să respire, spu­nea, puţin aer curat.

Privind multă vreme cerul, aşa cum ar fi făcut orice om de meserie, ea începu:

—      Barometrul s-a urcat mult. Dar vîntul ăsta uşor dinspre nord, care suflă acum şi ne umflă pînzele, nu va ţine.