De fapt, vorbea engleza cu o vădită corectitudine. S-ar fi spus că îşi urmase studiile la Universitatea din Oxford.
Era bătrîn şi mărturisea că are vreo cincizeci şi nouă de ani, cu toate că trebuie să fi numărat mai bine de şaizeci.
Atenţia asupra lui era atrasă cu deosebire de trei puncte: zîmbetul blînd şi cald care se răspîndea în fiecare clipă, ca o primăvară, pe obrazul lui de asiatic; nişte dinţi minunaţi, foarte albi şi bine orînduiţi, atît de perfecţi încît îi crezul falşi pînă cînd Wada, spre a-mi satisface curiozitatea, se încredinţă că sînt naturali; în sfîrşit mîinile şi picioarele.
Avea nişte mîini minunate şi tare mici. Măsura picioarelor se potrivea cu cea a mîinilor. Erau neînchipuit de mici şi încălţate cu o eleganţă boierească. Omul punea desigur în asta toată dorinţa lui de a plăcea.
Pilotul, care ne adusese remorcherul „Bretania”, pentru a pune de acord mersul celor două corăbii, se dusese la prînz iarăşi pe bord. Dar remorcherul nu ne părăsi decît după cîteva ore, cînd furăm de-a binelea în larg şi cînd nu mai puturăm zări pămîntul, decît ca pe un abur uşor pierdut în apus.
Abia în clipa cînd „Bretania” se îndepărta de noi, după mai bine de douăzeci şi patru de ore de plutire, începu, din punct de vedere tehnic, călătoria noastră.
Momentul nu era lipsit de o tulburare firească.
Mă rezemasem de stinghia dunetei şi găsii pe Miss West, care venise să privească şi ea plecarea remorcherului şi să respire, spunea, puţin aer curat.
Privind multă vreme cerul, aşa cum ar fi făcut orice om de meserie, ea începu:
— Barometrul s-a urcat mult. Dar vîntul ăsta uşor dinspre nord, care suflă acum şi ne umflă pînzele, nu va ţine.
„Va fi urmat curînd de-o potolire deplină, dacă nu se va preschimba cumva într-un vîrtej dinspre nord-est”.
— Şi, întrebai ce-ar fi mai nimerit?
— Vîrtejul.... Vîrtejul, în toate privinţele. Cît despre mine....
Tînăra îşi înăbuşi cu mîna un sughiţ uşor.
— ...Cît despre mine, eu simt cum vine răul de mare de neînlăturat, pe care-l îndur de fiecare dată cînd părăsesc pămîntul.
Văzînd că-mi arăt uimirea, adăugă:
— N-am cum să mă împotrivesc. Cu toate că, mă pot făli, am obişnuinţa mării, trebuie să îndur neajunsul ăsta.
— E o mică slăbiciune, răspunsei, de care însuşi lordul Nelson, după cît mi s-a spus, nu a putut scăpa niciodată.
— Foarte adevărat. Nimic nu e atît de plin de toane, ca răul de mare. L-am văzut pînă şi pe tata plătindu-i tributul.
„Nici un om obişnuit cu marea, oricît ar fi de vînjos şi stăpîn pe sine, nu se poate lăuda că n-a suferit nimic, atunci cînd a fost cazul.
„Totuşi, ceea ce este sigur, cînd trec prin momentele acelea, sufăr cumplit. Cel puţin două zile, nu pot coborî din pat”.
Secundul, care-şi făcea obişnuita inspecţie pe corabie, se îndreptă spre noi şi veni să se rezeme şi el de stinghie.
Şi mai jalnic decît pînă acum, echipajul trăgea de frînghii şi se opintea din greu pe catarturi, mărind neîncetat pînzele.
— Mr. Pike, oamenii nu prea par frînţi de oboseală! zvîrli Miss West.
— Dau însă impresia că sînt oarecum sleiţi de foame! spusei cu sfiiciune. Îmi închipui că din cauza asta nu se prea ţin pe picioare.
— Nu vă înşelaţi deloc! răspunse rîzînd Miss West. Aşa se întîmplă cu toate echipajele, la plecarea vaselor.
„Dar înţărcaţi de whisky, hrăniţi bine şi supuşi unui regim chibzuit, şi mai ales conduşi de o mînă de fier, oamenii se vor îngrăşa văzînd cu ochii. Veţi recunoaşte curînd că nu mint, Mr. Pathurst... Nu-i aşa, Mr. Pike?”
— Negreşit. Dar ceea ce-i mai rău este că adunătura asta de purcei leşinaţi nu ne va purta nici un fel de recunoştinţă.
— Şi atunci, întrebai, ce vă veţi face Mr. Pike cu toţi aceşti nepricepuţi şi neputincioşi laolaltă, dacă ne surprinde o furtună năpraznică, avînd ca acum toate pînzele întinse?
Secundul dădu din umeri, de parcă l-aş fi întrebat ce-ar face în cazul unui cutremur zdravăn, care l-ar surprinde între două şiruri de „zgîrie-nori”, ce s-ar năpusti pe capul lui din fiecare colţ al unei străzi.
Miss West fu cea care răspunse în locul lui:
— S-ar strînge în cea mai mare grabă pînzele, Mr. Pathurst. Munca asta nu este chiar atît de anevoioasă de înfăptuit, cum vă închipuiţi, cu toate că echipajul e cum îl ştiţi. Dacă n-ar fi aşa cum vă spun, aş fi fost demult la fundul mării.
„O asemenea ispravă însă atîrnă de energia căpitanului şi a secunzilor săi. Cu energie se săvîrşesc minuni!”
— Fireşte... întări cu modestie Mr. Pike.
Îi văzui uriaşele labe de urs, întinse cu o clipă mai înainte, strîngîndu-se instinctiv şi închizînd pumnii.
În acelaşi timp, băgai de seamă că la încheieturile degetelor se aflau nişte jupuituri, foarte proaspete şi roşii.
Făcui din nou o mutră atît de zăpăcită, încît Miss West începu să rîdă cu poftă.
Îmi amintii ceva.
— Mr. Pike, îi spuse, vă mai aduceţi aminte de „Lallah- Roukh‘‘, pe care ne îmbarcarăm la San-Francisco, tata şi eu, cu un echipaj de neînchipuit?
— Da, Miss West, îmi amintesc foarte bine, deşi n-am făcut parte din această călătorie. Dacă nu mă trădează memoria, era a cincea oară cînd tatăl dvs. conducea un vas pe mare.
