Întrebai:
— Pe bord totul e în ordine?
— Deh! Aşa cum poate fi cu încărcătura asta de zmintiţi, cu care am fost înzestraţi.
„Cunoaşteţi pe Andy Fay, piticul care era la cîrmă alaltăieri seară?”
— Da, îmi amintesc bine de fărîma aceea de om, care mi s-a părut atît de caraghioasă, agăţată ca o muscă de spiţele roţii.
— Ei bine, a avut de furcă azi cu nebunul acela de O’Sullivan, de care a venit să mi se plîngă pe bună dreptate.
„Într-adevăr, sfîrşindu-şi quart-ul şi ducîndu-se să se odihnească, el a găsit pe O’Sullivan, care se pregătea să-şi ascută briciul.
„Dacă vreţi vă voi depăna toată povestea.”
— Vă rog chiar. Ţin mult s-o cunosc.
— Vă înfăţişez în chip riguros faptele, aşa cum mi le-a istorisit el.
Iată aşadar ce mi-a spus:
— „Domnule locotenent, îngăduiţi-mi să vă spun cîteva cuvinte”.
— Bine, dă-i drumul!
— „Domnule locotenent, O’Sullivan mi-a spus adineauri tam-nesam şi cu o prietenie prefăcută: „Vinde-mi cizmele tale de mare, vrei?”.
— Să-ţi vînd cizmele mele de mare? l-am întrebat. Da’ de ce?
— Fiindcă aş vrea să le am eu.
— Dar n-am decît perechea asta, i-am răspuns. Şi tu ai perechea ta.
— Nu face nimic. E plăcerea mea. Astfel, voi avea una de schimb, cînd va fi timp rău.
„Dar, i-am zis iarăşi, tu n-ai bani să mi le plăteşti.”
— O să ne socotim cînd voi avea banii, la sfîrşitul călătoriei.
— Nu mă învoiesc cu tîrgul ăsta. Fiindcă eu n-o să mai am cizme şi tu o să ai o pereche de prisos. Asta nu-i lucru curat. Dar, ia spune-mi, de ce vrei cizmele mele?
— Vreau să le arunc în mare! mi-a răspuns O’Sullivan.
„Auzind cuvintele astea, i-am întors spatele.”
„Dar O’Sullivan a alergat după mine, ţinînd în mînă briciul pe care abia şi-l ascuţise, spunîndu-mi cu blîndeţe:
— Mr. Fay, fiţi aşa de bun şi apropiaţi-vă, aş vrea să vă iau beregata!
„Atunci, domnule locotenent, mi-am dat seama că viaţa mea, e în primejdie pe corabia asta. Am venit să vă spun tot ce s-a întîmplat şi să vă atrag atenţia că O’Sullivan e un nebun foarte periculos”.
— E şi credinţa mea! spusei. M-a izbit de la început aerul lui rătăcit. Şi apoi, vorbeşte singur, neîncetat.
— Părerea mea se potriveşte cu a dvs., Mr. Pathurst, îmi răspunse Mr. Mellaire.
În aceeaşi clipă, Mr. Mellaire trase un chibrit, îşi scoase şapca şi, la adăpostul ei, îşi aprinse o ţigare.
Descoperindu-se, al doilea locotenent mă lăsă să-i văd capul încărunţit, acoperit cu un păr des spre frunte, în urechi şi pe gît, dar al cărui creştet nu avea decît cîţiva peri rari. Pe ţeasta lui pleşuvă, se întindea cea mai grozavă cicatrice pe care mi-a fost dat să văd, o crăpătură căscată, largă de două degete şi tot atît de adîncă.
S-ar fi spus că în această vîlcea adîncă se vor putea vedea creierii, sub un strat uşor de piele roşie.
Mr. Mellaire îmi observă numaidecît uluiala şi-şi dădu seama de pricina ei.
Îşi îndreptă părul cu un aer vesel şi mă lămuri:
— Nu numai pe „Eiseneura” se îmbarcă nebuni. Pe o altă corabie, un alt nebun, bucătarul de pe bord, mi-a dăruit crestătura asta straşnică, folosindu-se de tocătorul de carne.
„Faptul s-a întîmplat în sudul oceanului Indian, la o depărtare de cîteva mii de mile de uscat.”
„Închipuiţi-vă, bucătarul îşi vîrîse în cap că sîntem la Boston şi că numai din răutate nu-i îngăduiam să coboare pe uscat.”
„Era în spatele meu cînd m-a lovit şi nu mă putui feri, fiindcă nu-l văzusem”.
— Dar cum aţi izbutit să scăpaţi şi cum v-aţi lecuit, Mr. Mellaire, de pe urma unei răni atît de îngrozitoare? Aţi avut desigur pe bord vreun chirurg iscusit?
Mr. Mellaire clătină din cap, ca să înţeleg că n-a avut o asemenea îngrijire.
— Nici vorbă de chirurg! M-a scăpat constituţia mea. În ce priveşte îngrijirea, o datoresc fără îndoială căpitanului meu, cara a folosit...
