Nici nu s-ar fi zis că e o femeie care abia s-a ridicat după boală. În ea, viaţa biruise pe deplin. Fiziceşte şi moraliceşte, totul era sănătate şi desăvîrşire. Era viaţa însăşi.

Înfăţişarea mea nu se potrivea nici pe departe cu a ei, din cauza lipsei de somn şi ochii mi-erau galbeni, de parcă aş fi sufe­rit de vreo boală de ficat.

Miss West mă întrebă cum mă simt şi dacă îndurasem şi eu suferinţele pricinuite de răul de mare.

Îi răspunsei că, slavă Domnului, am fost cruţat de necazurile astea, dar că abia mă mai ţin pe picioare din cauza nesomnului.

—      Liniştiţi-vă! îmi răspunse. Nu-i nimic grav.

—      Dar nu ştiţi, stăruii, că din diferite pricini, de cînd sînt pe bord, nu m-am odihnit în linişte mai mult de cinci ore!

—      Într-adevăr, e îngrozitor! Bietul băiat!

Şi izbucnii în rîs.

Bietul băiat... bietul băiat... Cu toate acestea, Miss West era mai tînără ca mine. Dar mă resemnai, nerăspunzîndu-i nimic. Marea se potolea.

—      A, Mr. Pathurst, reluă veselă Miss West, haideţi mai bine să vă arăt ce găini am!

Urmai supus pe tînăra vioaie pe puntea cea subţire de oţel. Ajunserăm în partea cealaltă a corăbiei, pe acoperişul căreia era aşezat coteţul.

Erau acolo patru duzini de găini grase, între care domnea un cocoş. Bietele păsări trebuie să fi trecut prin clipe destul de aspre în cursul vijeliei; penele le erau încă zburlite.

Dar nu fuseseră uitate şi, în aceeaşi dimineaţă, Miss West dăduse ordin să se aşeze în coteţ, pentru a le usca şi încălzi, o sobă cu gaz, care ardea încă.

Stewardul care se îndeletnicea cu treaba asta, fu chemat din nou, ca şi Mr. Pike, iar Miss West le repetă dispoziţiile date pen­tru hrana păsărilor.

Sacul în care se aflau boabele de orz şi ovăz pentru păsări, se rătăcise printre cufere, la încărcarea corăbiei. Trebuia să se re­găsească neapărat sacul şi, dacă nu se putea altfel, magazia cu merinde trebuia să fie răscolită de sus pînă jos, chiar în ziua aceea.

—      În afară de aceasta, Mr. Pike, continuă Miss West, ţin neapă­rat să fie aici o curăţenie desăvîrşită. Veţi supraveghea cu toată grija pe omul însărcinat să cureţe în fiecare zi coteţul.

„Ca hrană, nimic putrezit, nu-i aşa? şi nimic stricat!

„Cîte ouă au fost ieri, steward?”

Cînd răspunse că, în ciuda timpului rău, strînsese totuşi nouă ouă, ochii strîmţi ai chinezului străluciră. Adăugă că azi nădăj­duieşte să treacă de duzină.

—      Foarte bine! Băgaţi de seamă cu toată grija, dacă sînt şi găini care nu ouă. N-are nici un rost să la păstrăm şi pe astea.

„Să le mîncăm. Dar să fiu înştiinţată totdeauna, înainte de a se purcede la o asemenea treabă!”

CAPITOLUL XII

Christian Jespersen e trimis în vîltoarea verde

După înapoierea domnişoarei West în cabina ei, am continuat, întovărăşit de Mr. Pike, cercetarea echipajului.

Aceasta e prima dată cînd Steve Roberts, ca atîţia alţii dintre cei aflaţi pe bord, pune piciorul pe o corabie. Ceea ce nimeni nu-i în stare să afle de la el, este cum a nimerit tocmai de prin păşunile estului New-York şi a întins-o de acolo la Baltimore, ca să se îmbarce pe „Elseneura”.

Cînd e întrebat în privinţa aceasta, el răspunde că nu ştie.

E un fel de cow-boy, rătăcit pe o corabie. Nu e înalt, dar e subţire şi voinic. Are umerii largi, iar muşchii braţelor şi ai pieptului i se umflă sub cămaşă.

E dezgheţat, priceput şi se descurcă foarte bine într-un meş­teşug, pe care ieri nu-l cunoşteam deloc. Altfel, e tare prefăcut. Cînd vorbeşte, te priveşte drept în faţă, dar cu obrăznicie, nu cu sinceritate şi în ochi i se citeşte toată şiretenia.

Se trage din aceeaşi familie morală ca şi Kid Twist, Nosey Murphy şi Bert Rhine, cu care îşi pierde bucuros vremea în afara orelor de lucru.

Mulligan Iacobs a venit să-mi dea tîrcoale, în timp ce mă aşezam într-un fotoliu pe punte şi citeam, avînd pe de lături o su­medenie de cărţi aduse de Wada.

Aceste cărţi şi titlurile lor, pe care le sorbea cu ochii, păreau că stîrnesc un interes deosebit în Mulligan Iacobs. S-ar fi spus că priveşte cu nesaţ o comoară de aur.

Ah! ochii aceia mici, care păreau sfredeliţi, ochii aceia albaştri-deschis, care aruncau scîntei!

Pleoapele care îi încercuiau erau umflate, însîngerate, groaznice.

Desigur, Mr. Pike nu s-a înşelat. Insul acesta nu-i decît fiere şi otravă. El e acela „care urăşte”, care urăşte totul în afară de cărţi, mă gîndii, văzîndu-i îndărătnicia cu care se apucase să se uite la toate cărţile ce mă înconjurau.

—      Ţi-ar place, camarade, l-am întrebat cu bunăvoinţă, să-ţi împrumut cîteva din ele?

Mulligan Iacobs se încruntă. Mă privi strîmb, ca şi cum s-ar fi uitat la un duşman de moarte şi mă simţii deodată învăluit da ură.

—      Vă foarte mulţumesc! îmi răspunse, rînjind.

„Într-adevăr, sînteţi o privelişte frumoasă dvs., un om sănătos, care găsiţi sclavi pentru a vă îndeplini toate treburile şi vă lăfăiţi trîndăvia într-un fotoliu, în timp ce eu, un sărman ticălos, plesnesc muncind din greu, cu şira spinării strîmbă.

„Chiar şi cărţile astea cu care mă îmbiaţi vi le-a adus din odaie pînă aici sclavul dvs. Îmi închipui că sînt grele ca să vi le puteţi căra singur”.

„Aşa că, vă rog să vi le păstraţi! Eu n-am timp să citesc. Ah! ăsta-i iadul! Asta îmi scormoneşte creierii cu ace de foc!”

Atît de îngrozitor, de apocaliptic era Mulligan Iacobs, încît am resimţit o uşurare, cînd am auzit în spate pasul greoi al lui Mr. Pike. Mi se părea că mă aflu în faţa unui tigru. Mă cuprinsese un fel de spaimă şi-mi simţeam sîngele îngheţat.

Apoi, îmi dădui seama că n-aveam de ce să mă tem de făp­tura aceasta slabă. Eram de zece ori mai puternic decît el şi-l puteam înhăţa de gît, dacă ar fi fost nevoie, făcîndu-l să nu mai scoată nici un cuvînt.

Dar chiar gîndul acesta nu mă liniştea îndeajuns. Fiinţa aceasta drăcească mă înfricoşa ca o armată de gîngănii, ca nişte animale veninoase repezindu-se să mă răpună şi, avui impresia cumplită că sînt dinţii negri şi stricaţi ai lui Mulligan Iacobs, înfingîndu-mi-se în carne, spre a o sluţi pe totdeauna.

Îmi venii însă în fire, în timp ce insul acela pocit şi înfioră­tor rămînea în faţa mea, dar părînd că, în ciuda neputinţei sale, nu cunoaşte frica.

Încercai să redeschid convorbirea.

—      Creierii te fac mult să suferi? îl întrebai.

— Mai întrebaţi? îmi răspunse. Simt neîncetat că sînt scor­moniţi de nişte ace, cum v-am spus, ace şi cîrlige în foc, care se agaţă de ei, îi zguduie şi-i ard.

„Dar ia spuneţi-mi, dacă-i vorba, cu ce drept aveţi atîtea cărţi? Prin ce hatîr deosebit aveţi şi timpul trebuincios să le citiţi şi să vă desfătaţi cu ele, în vreme ce mie mi se topesc creierii, pe cînd eu stau mereu la postul de veghe şi în vreme ce, sub ameninţarea necontenită a locotenenţilor, mă rup muncind ca un blestemat, cu şira spinării mele sfărîmată?”

Stăpînindu-mă şi măgulindu-l, întrebai pe acest smintit care îi sînt autorii preferaţi.

Îmi răspunse numaidecît, cu vădită bunăvoinţă şi oarecum po­tolit, numindu-mi pe Renan, Shakespeare, Robert Browning, Carlyle, apoi Zola şi Anatole France, care îi plăceau cu deo­sebire.