Miss West, aşezată pe dunetă într-un fotoliu şi adîncită într-o împletitură gingaşă, rămase neclintită şi netulburată.

Mă dusei spre ea şi-i spusei solemn:

—      S-a făcut! Omul a fost scufundat.

Ea ridică ochii spre mine, surîse şi rosti un „Ah!” cu totul nepăsător.

—      S-ar părea, îi spusei modest, că toată povestea aceasta nu vă tulbură prea mult.

—      Ah! Ştiu că totdeauna e neplăcut să numeri, chiar de la începutul călătoriei, un om mai puţin în echipaj. Cu deosebire cînd echipajul lasă atît de mult de dorit, ca al nostru.

„Dar ce pot face şi de ce să mă frămînt? Nu cunoşteam pe omul acesta şi nici el nu mă ştia. Atunci?...”

—      Atunci?

—      E pentru mine un fapt oarecare, cum citim mereu în coloa­nele tuturor ziarelor. Nici dvs., nici eu nu vom muri de mîhnire.

—      Credeţi în Dumnezeu?

— Tata crede.

—      Dar dvs.?

—      Nu prea ştiu. Lucrurile astea sînt mai presus de priceperea mea, aşa că nu-mi mai muncesc creierii degeaba.

„Mă gîndeam la ele, cînd eram fetiţă. De atunci... Da, sînt con­vinsă că cred în Dumnezeu... Dar prea sigură, nu sînt. Aşa că mă feresc să mă gîndesc”.

CAPITOLUL XIII

Uneltiri viclene

Sîntem pe drum de două săptămîni şi plutim şi plutim acum pe o mare liniştită, sub un cer presărat abia cu cîţiva norişori albi. Alunecăm încet, cu opt mile pe oră, împinşi de o adiere slabă dinspre răsărit.

Căpitanul West ne spune că e aproape sigur, că vîntul acesta plăcut este începutul alizeului care suflă dinspre nord-est.

Aflai totodată că „Elseneura”, spre a nu fi zvîrlită spre coasta braziliană şi capul St. Roch, trebuie să se îndepărteze bine de tot din drumul ei firesc şi să cotească înspre Africa.

Se întîmplă uneori, ca în timpul itinerariului, care e impus tuturor corăbierilor ca şi nouă, să se ivească insulele Capului Verde. Astfel încît nu poate fi surprinzător, ca distanţa de la Baltimore la Seattle să fie socotită ca avînd optsprezece mii de mile.

Urcîndu-mă azi-dimineaţă pe punte, am găsit la bara cîrmei pe grecul Tony, sinucigaşul îndărătnic. Mi s-a părut că are gînduri mai sănătoase, prin faptul că, pentru a-mi răspunde la „bună-ziua”, şi-a scos cuviincios bereta.

Răniţii sînt pe cale de însănătoşire, în afară de perechea Charles Davis — O’Sullivan.

O’Sullivan e tot legat fedeleş în patul său şi Mr. Pike a po­runcit lui Charles Davis să-l aibe în grijă. Urmarea acestei po­runci este că Charles Davis cutreieră puntea, spre a aduce de la bucătărie merindele şi apa destinate irlandezului, putînd astfel să-şi bombănească în voie plîngerile tuturor pe care îi întîlneşte.

Wada mi-a istorisit un fapt foarte straniu. El, stewardul şi cei doi corăbieri japonezi se adună în fiecare seară, pesemne, în cabina bucătarului nostru. Se întîlnesc acolo cu plăcere, ca buni asiatici ce sînt şi fiecare din ei povesteşte ce a aflat în cursul zilei din trăncănelile de pe bord.

Îmi pare că galbenii ştiu tot ce se întîmplă, iar Wada îmi îm­părtăşeşte cinstit ceea ce i s-a părut mai deosebit în cursul acestor convorbiri şi destăinuiri.

Ceva cu totul nefiresc este felul cum se poartă Mr. Mellaire. Wada şi tovarăşii săi au dezbătut îndelung subiectul acesta şi au ajuns la o apreciere aspră, cu privire la atitudinea celui de-al doilea locotenent, a cărui prietenie prea strînsă cu cei trei ticăloşi care dorm în partea din faţă a corăbiei, Nosey Murphy, Bert Rhine şi Kid Twist, e de neînţeles şi supărătoare.

Atrăsei atenţia lui Wada că Mr. Mellaire, cel puţin după cît se pare, nu putea fi bănuit de o asemenea cîrdăşie, fiindcă era aspru şi grosolan cu toţi marinarii şi fiindcă arăta că se socoteşte ca făcînd parte dintr-o „lume superioară” corăbierilor.

—      Şi asta, ştii tot atît de bine ca mine.

—      Priceput, înţeles! îmi răspunde Wada. El aşa cum spus dvs. cu toţi ailalţi din corabia. Da’ cu pişicher aştia bun tovarăş la ei!

„Asta nu bun! Mult necazuri avem odat’ cauza asta pentru corabie şi noi toţi!”

N-aveam nici un motiv să pun la îndoială buna credinţă a lui Wada şi continuai întrebările.

Aflai astfel că tîlharii aceia se înălţaseră la rangul de stăpîni în partea din faţă a corăbiei, că statorniciseră un regim de teroare, că făceau tot ce voiau şi că ceilalţi, ajunşi un fel de robi înfrico­şaţi, trebuiau să se supună voinţei lor.

O pildă numai. În cursul ultimei nopţi, Bert Rhine ar fi trezit deodată pe italianul Guido Bombini, i-ar fi poruncit să se scoale numaidecît şi să se ducă să-i aducă de la bucătărie un pahar cu apă, fiindcă-i e sete.

Şi Guido Bombini îl ascultase!

Isac Chantz s-a dus ca şi ceilalţi. Dar fiindcă şi el e un bandit, cei trei se poartă mai binişor cu el.

Herman Luckenheimer, un german voinic şi greoi, care are un suflet bun dar mintea cam amorţită, a fost bătut rău de cei trei, fiindcă n-a vrut să spele rufele lui Nosey Murphy.

Cei doi şefi de echipaj trăiesc într-o necontenită frică pentru propria lor viaţă, din cauza celor pe care, chipurile, îi conduc.

Mai mult, banda aceea înspăimîntătoare s-a mărit de curînd prin alăturarea lui Steve Roberts, fostul văcar şi a lui Arthur Deacon, care făcea pe continent negoţ de carne albă. Amîndoi au fost primiţi cu bucurie în bandă.

Sînt singurul, în partea de dindărăt a corăbiei, care cunoaşte lucrurile acestea ascunse şi mărturisesc sincer că nu ştiu ce tre­buie să fac.

Dacă le împărtăşesc lui Mr. Pike, voi fi repezit din nou şi în­demnat „să-mi văd de treburile mele”.

Să-i vorbesc lui Mr. Mellaire, nici gînd, fireşte.

În ce priveşte pe căpitanul West, el nu se sinchiseşte de echipaj, iar Miss West, dacă i-aş face mărturisiri, îmi va răspunde printr-un hohot de rîs. Nu încape îndoaială!

De altfel, ştiu că pe orice corabie echipajul are cîte o ceată de ticăloşi, care-l face să joace aşa cum i se cîntă. E treaba marinari­lor. De vreme ce lucrul se săvîrşeşte aşa cum se cuvine, şefii n-au de ce să se amestece în dedesubturile astea.

Oricum, însă, toată mîrşăvia care se unelteşte în partea de di­nainte a corăbiei, toată împlinirea tainică săvîrşită de cei cinci tică­loşi mă nelinişteşte fără să vreau.

Wada, uitai să vă spun, mi-a povestit în acelaşi timp, că toţi nătărăii aceia au trecut printre drepturile ce şi le-au acordat şi pe acela de aş lua cei dintîi carnea sărată din cazan. Cele mai bune bucăţi, se înţelege, sînt ale lor. Ceilalţi mănîncă doar ce lasă ei.

Credincios adevărului, trebuie să adaug că hrana e îmbelşugată şi felurită. Nimeni nu-i flămînd.

Un butoi cu pesmeţi buni de mare e deschis totdeauna. Louis coace de trei ori pe săptămînă pentru echipaj pîine proaspătă. Apa de băut este din belşug.

Sînt silit să mărturisesc sincer că, în asemenea condiţii şi cu ajutorul timpului prielnic, mîna oamenilor se îmbunătăţeşte din zi în zi.

Nu pot spune acelaşi lucru despre Possum, care slăbeşte mereu. Nu-mi dau prea bine seama dacă aerul mării, sau regimul stator­nicit de Miss West este pricina. Foxterrierul, pe care l-aş putea numi un schelet pribeag, fiindcă nu mai poate alerga şi nici nu sa mai ţine pe picioare, e urcat în fiecare zi pe dunetă, din ordinul domnişoarei West şi e aşezat în cuşca sa, unde stă toată după-amiaza la adăpostul vîntului şi soarelui. Cu toate acestea, nu-i merge mai bine.

Seara, doarme în odaia domnişoarei West, care-i de fapt singura stăpînă a javrei.