📚Revolta Pe Atlantic - Jack London

—      Ţineţi-vă bine!.... îmi spuse. Vîntul s-a schimbat din nou. Iată prima vijelie, aceea dinspre nord-est, care reîncepe.

După o clipă, doar, furtuna se dezlănţui iarăşi cu furie asu­pra „Elseneurei”, făcînd-o să răsune ca o harpă, de la talpa coră­biei şi pînă în vîrful catargurilor şi să scoată chiuituri sălbatice.

Cu faţa în bătaia vîntului şi legănîndu-şi uşurel corpul, „Sa­muraiul” dădu iarăşi ordine şi, minunată privelişte, ele fură aduse îndată la îndeplinire.

Deşi eram aproape înăbuşit, mă ţinui ţeapăn pe dunetă.

Pentru prima dată înţelesei marea şi văzui ce poate face un om cu iscusinţă adevărată din turma stupidă de sclavi de sub con­ducerea sa, prin mijlocirea acestor sclavi pe jumătate, care erau Mr. Pike şi Mr. Mellaire.

Farmecul şi autoritatea celor doi locotenenţi, care mă minuna­seră atît cu o oră mai înainte, pieriseră aproape cu desăvîrşire în faţa făpturii supraomeneşti a căpitanului West. Şi era cît pe ce să nu-i pot deosebi de restul echipajului!

În ce priveşte pe „Samurai”, el izbutise dintr-o dată să pună stăpînire pe oameni, îmblînzind în acelaşi timp cerul negru de mînie, cît şi turbarea neputincioasă a mării.

Cînd izbînda sa fu desăvîrşită, căpitanul West, mereu semeţ şi majestuos, coborî de pe dunetă, unde eu rămăsei încă un sfert de oră.

Îl regăsii în salonul cel mare. Îşi scoase cizmele de mare, man­taua şi pălăria impermeabilă, leoarcă toate.

Punîndu-şi papucii de casă, începuse să fumeze cu un aer gînditor, ţinîndu-şi ochii mari deschişi şi pierzîndu-şi privirea în Nevăzut şi Nesfîrşit...

CAPITOLUL XI

Găinile domnişoarei West

O      noapte rea.

Am adormit repede, obosit de nesomnul de pînă acum. Dar m-am trezit după o oră.

Usturimile şi mîncărimile, care mă tulburaseră atît de mult, dispăruseră aproape cu totul. Dar legănarea nebunească a corăbiei nu se oprea deloc.

Puţin înainte de ora cinci, după ce-mi sorbii cafeaua, îmi îmbrăcai halatul şi, neavînd nimic de făcut, m-am dus în salonul cel mare.

Aţipii o vreme într-un fotoliu, dar curînd mă rostogolii pe podea, fiind zvîrlit de o clătinătură mai zdravănă a corăbiei. M-am aşezat pe divanul atît de îndrăgit de căpitanul West şi am adormit numaidecît. Dar, peste alte cîteva minute, mă trezii iar pe podea.

Fără îndoială, cînd se odihneşte atît de tihnit pe divanul acesta, căpitanul West doarme numai iepureşte, dacă nu cumva, trupul său nu întovărăşeşte în chip firesc frămîntările mării.

Mă dusei spre sufragerie şi mă înţepenii într-unul din scaunele înşurubate în podea. În sfîrşit, am adormit adînc, ţinînd capul pe braţe şi braţele pe masă.

La ora şapte şi un sfert, stewardul veni încet să mă trezească. Trebuia să pună masa, ca să poată servi gustarea de dimineaţă.

Buimăcit încă de somn scurt şi adînc, m-am întors în cabină, spre a mă îmbrăca aşa cum se cuvine.

Apoi, alunecînd mereu şi poticnindu-mă, mă dusei pe dunetă, cu nădejdea că aerul tare îmi va risipi păienjenişul din creieri.

Vîntul începea să slăbească şi se părea că scăzuse şi tăria furtunii.

Mr. Pike era de veghe.

În lipsa căpitanului West, care-şi reluase rolul de călător ce ne bucura de un regim deosebit şi devenise iarăşi cu desă- vîrşire străin de tot ce se întîmplă pe corabie, am fost din nou cuprins de îndreptăţită uimire faţă de însuşirile secundului.

Numai în ultimele douăzeci şi patru de ore, timpul i se îm­părţise astfel: de la opt pînă la miezul nopţii, pe dunetă; de la ora patru pînă la opt dimineaţa, pe dunetă.

Urma să fie schimbat dintr-o clipă în alta. Dar la amiază trebuia să-şi reia postul.

Un om de şaizeci şi nouă de ani! Orice s-ar spune, e măreţ! Bătrînul leu, Mr. Pike, e vrednic de toate laudele.

În timp ce găurile de scurgere continuau să uşureze puntea „Elseneurei” de apa pe care corabia o primea încă şi a cărei gre­utate se adăuga celor cinci mii de tone de cărbuni aflătoare într-însa, Mr. Pike îmi spuse că încărcătura de cărbuni dă stabili­tatea vasului şi că el însuşi supraveghease aşezarea lor. Aşadar, n-avem de ce ne teme în privinţa aceasta.

De altfel, uraganul îngrozitor pe care-l îndurasem pricinuise nenumărate pagube. Printre dîrele de rugină, zăceau pe punte bucăţi de fier şi lemn sfărîmate. O parte din stinghia tribordului (partea dreaptă a corăbiei) fusese smulsă şi o sumedenie de funii şi macarale zăceau ici şi colo. Picioarele se încurcau în acesta rămăşiţe.

Nancy şi o jumătate de duzină de oameni se trudeau, cu un aer jalnic şi prăpădiţi de oboseală, să descurce puntea de ele.

Sărmanul Nancy, părea că se zbate în ghearele unei frămîntări adînci. Avea o mutră atît de îndurerată, încît stîrnea milă.

Şi, cînd un munte de apă se îndrepta spre „Elseneura”, gata să-şi verse puhoiul, el era cel dintîi care fugea, spre a se agăţa cu toată puterea de funia de salvare, ce fusese întinsă de la un cap la altul al corăbiei.

Oamenii pe care urmau să-i îndrume nu erau nici ei mai puţin grăbiţi să-şi părăsească lucrul şi să se agaţe de funia bine­făcătoare, pe care o apucau cu ambele mîini şi cu toată puterea.

Atîrnaţi astfel în aer, atunci, cînd nu erau cumva răsturnaţi de-a binelea în apa volburoasă, ei se ţineau cum puteau în această poziţie nestatornică, în timp ce picioarele le erau scăldate de valurile îngheţate.

Cu un fel de zîmbet crud în colţul buzei, Mr. Pike arunca din cînd în cînd cîte o aruncătură veselă spre făpturile acelea care stîrneau mila şi pe care le dispreţuia, fiindcă nu aveau firea lui.

În cruzimea secundului, era însăşi cruzimea mării, care-şi urma aplicarea!

Atenţia îmi fu atrasă în chip deosebit de prichindelul acela surd ca o cizmă, piticul pocit şi cu înfăţişarea de faun, despre care am pomenit mai înainte. Ochii îi străluceau mereu ca nişte cărbuni aprinşi în obrazul pustiit şi păreau mai tînguitori ca oricînd.

Şi cu toate acestea, în ciuda slăbiciunii sale, muncea mult mai mult decît ceilalţi membrii ai echipajului.

Toţi nervii îi erau necontenit încordaţi; era ultimul care se agăţa de funia de salvare şi primul care o părăsea pentru a se întoarce la lucru, printre vîrtejurile lichide.