Materlink, după părerea lui, „tăia firul de păr în patru”. Găsea ceva bun în Ibsen, cu toate că-l socotea un fel de linguşitor al burghezilor”.

Heine era desăvîrşit; Flaubert întrecea cu mult pe Maupassant; Turgheniev preţuia mai mult ca Tolstoi, dar Gorki era cel mai bun din cuptorul rusesc.

Adăugă că a citit şi pe Kropotkin, dar nu era anarhist, ca el.

Sărman rătăcit, ce mai talmeş-balmeş! Oare cum a putut omul acesta, care avea o adevărată pricepere, să cadă atît de jos? Oare cum a ajuns el pe bordul „Elseneurei”, în bătaia pumnilor lui Mr. Pike? Ce existenţă uluitoare o fi dus?

Cleştele care-i strîngea şi înfierbînta creierii îl slăbise puţin — şi el îmi spuse că în tinereţe fusese în Canada atlet de profesie şi apoi alergător.

Apoi, boala s-a năpustit asupră-i. Mai bine de un sfert de veac a rătăcit pe drumuri şi, se putea făli, a cunoscut mai mult ca oricine puşcăriile comunale şi temniţele statului.

Dar Mr. Pike, care avea de lucru cu Mulligan Iacobs, se apro­piase de noi.

Era vădit că discuţiile filozofice pe care le întreţineam, nebu­nul şi eu, începeau să-l scoată din răbdări.

Se repezi spre smintit şi-i spuse serios, dar cu oarecare blîndeţe:

—      La treabă, flăcăule! După ce-ţi termini quart-ul şi dacă te îndeamnă inima, poţi sta de vorbă cu Mr. Pathurst oricît doreşti.

Mulligan Iacobs îşi îndreptă cum putu spinarea strîmbă şi avui impresia că, dacă i-aş fi atins faţa cu degetele, ar fi scăpărat scîntei, ca blana unei pisici dezmierdate în răspăr pe timp de vijelie.

El zbieră:

—      Şi tu, dobitocule, du-te dracului!

În timp ce toată ura strînsă în cursul atîtor ani apăruse iarăşi pe trăsăturile lui Mulligan Iacobs, o licărire de ură flutură pe obrazul lui Mr. Pike.

Îl văzui aruncîndu-se asupra nebunului, cu pumnul ridicat, gata să-l lovească. O singură lovitură cu laba aceea de urs şi Mulligan Iacobs, cu toată flacăra otrăvită care-l mistuia, ar fi dis­părut pe totdeauna în noaptea veşnică.

Dar schilodul nu se înspăimîntă. El înfruntă pe secund ca un şoarece într-un colţ de odaie, ca un şarpe încolţit în iarbă. Mai mult batjocoritor şi arătîndu-şi dinţii, înălţă capul, de parcă voia să primească în plin lovitura ce-i era sortită.

În faţa acestei făpturi, betege şi respingătoare, Mr. Pike îşi stăpîni braţul.

—      Haide! strigă Mulligan. Loviţi! De ce nu loviţi? Nu cum­va vă e frică?

Oricît de nesimţitor ar fi fost şi oricît de întărîtat, sînt în­credinţat, nu se putu hotărî să lovească în asemenea condiţii.

—      Deocamdată, spuse, să lăsăm asta. Du-te la treaba ta, Mul­ligan!

Văzui pe Mulligan Iacobs, ispitit parcă, în loc de mulţumiri, să reverse asupra secundului toată furia ce-l năpădise. Dar cu­vintele nu-i veniră pe buze.

Secundul, amărît că dăduse dovadă de slăbiciune, se întoarse fără de veste şi plecă, iar Mulligan Iacobs, uitînd să-mi mai spună vreun cuvînt, se îndreptă spre tovarăşii lui de echipaj.

Pentru a-mi dezmorţi picioarele, dădui o raită pe punte şi întîlnii pe Mr. Mellaire, pe care-l întrebai din nou, glumind desigur:

—      Ei, ce s-aude? O’Sullivan a izbutit să cumpere cizmele lui Andy Fay?

—      Încă nu, Mr. Pathurst. Dar azi-dimineaţă, era gata să le ia.

„Vreţi să mă însoţiţi?”

Fără să-mi dea vreo lămurire, Mr. Mellaire mă conduse pînă în partea de dinainte a corăbiei, unde văzui doi japonezi, aşezaţi pe căptuşeala deschizăturii punţii.

Ei coseau în pînză de velă, cu ajutorul unor andrele, un pachet ce mi se păru îndată că trebuie să fie corpul unui om.

Întrebai cu privirea pe Mr. Mellaire.

— O'Sullivan, îmi răspunse, s-a servit totuşi de vestitul său brici!

—      Şi ăsta-i Andy Fay? îl întrebai îngrozit.

—      Nu, nu-i Andy Fay, Mr. Pathurst, e altul: un olandez, numit după registrul echipajului Christian Jespersen.

„A avut ideea nenorocită de a se afla în drumul lui O’Sullivan, tocmai cînd acesta alerga după Andy Fay ca să-i ia cizmele.

„Briciul şi-a împlinit menirea, dar asupra lui Christian Jespersen, în timp ce Andy Fay, mai sprinten, a scăpat numai cu nişte zgîrieturi.”

„Staţi... Priviţi-l, e acolo jos!”

Mă uitai şi văzui pe Andy Fay, cu braţul legat şi capul la fel, fumîndu-şi tacticos luleaua, pe o legătură de funii.

Lîngă el, se ghemuise Mulligan Iacobs, care ori mărturisea ră­nitului afecţiunea ce i-o nutrea, ori poate stătea să se bucure de suferinţele ce-l chinuiau.

Shorty trecu pe lîngă noi şi-mi arătă obişnuita lui strîmbătură de clown. Văzui că are o mînă legată.

—      Asta-i altă victimă a briciului lui O’Sullivan! mă lămuri Mr. Mellaire.

—      Nu se poate!

— Păi, n-am isprăvit! A mai păţit-o unul, un evreu, Isaac Chantz, care, din nenorocire pentru el, se găsea prin părţile acelea.

„De obicei, evreilor nu le place să călătorească pe mare şi să părăsească uscatul sigur. Dar avem şi noi cîţiva pe „Elseneura”, cu toate acestea.

„Nu e rănit prea rău, dar ţipă mai mult ca toţi ceilalţi laolaltă. Mai rău ca un dihor!

Mr. Pike are destul de furcă acum cu toţi răniţii ăştia, pe care i-a oblojit cum a putut mai bine şi a căror îngrijire îi revine”.

—      Şi O'Sullivan? întrebai. Ce s-a întîmplat cu el?

—      Tot Mr. Pike a fost nevoit să-l liniştească, intervenind în cursul încăierării.

„I-a trîntit în falcă o lovitură atît de zdravănă, că l-a potolit numaidecît.

„Legat burduf, O’Sullivan a fost dus apoi în partea centrală a corăbiei, unde s-a orînduit o infirmierie.

„Cu un echipaj ca acesta cu care am fost procopsiţi, am avea nevoie de atîtea cămăşi de forţă cîţi inşi sînt pe bord. Cîteva celule bine căptuşite, un spital cu cele cuvenite şi o casă de însănătoşire ar fi tare binevenite!”.

Îmi îndreptai ochii spre corpul învelit în pînză al lui Christian Jespersen şi spre cei doi japonezi care îi coseau giulgiul.