📚Revolta Pe Atlantic - Jack London

—      Ce?

—      Melasă. Căpitanul, un bătrîn lup de mare, nu punea nici un preţ pe leacurile moderne.

„Doctoria lui era melasa şi o aplica pe toate rănile proaspete. Dealtfel, nici nu cunoştea alt leac.

„Am stat nemişcat în pat multe săptămîni. Vă închipuiţi, cred, cît de necăjit eram şi cît de prost mă simţeam.

„Ceea ce trebuie să ştiţi este că, îndată după sosirea noastră la Hong-Kong, rana era cu desăvîrşire cicatrizată şi am început să-mi fac iarăşi quart-urile, de parcă nu mi s-ar fi întîmplat nimic”.

Într-o zi, aveam să-mi dau seama ce rol urma să joace rana aceasta nemaipomenită în soarta celui de-al doilea locotenent, răsfrîngîndu-se şi asupra destinului însuşi al corăbiei „Elseneura”.

Dacă aş fi ştiut atunci ceea ce aflai mai tîrziu, căpitanul West ar fi fost numaidecît trezit din somn, tîrît jos cu toată puterea de un călător îmbrăcat în halat şi invitat stăruitor să mă înapoieze fără întîrziere la Baltimore. Chiar dacă ar fi trebuit, în schimb, să-i plătesc atît preţul corăbiei, cît şi costul încărcăturii pe care o ducea.

Acum, însă, mă mulţumii din nenorocire să văd că Mr. Mellaire mai trăieşte şi-şi vedea de treburile lui obişnuite, cu un asemenea şanţ în ţeastă.

Cîtăva vreme, am mai vorbit prieteneşte despre unele şi altele.

Dar mă îndărătnicii, cu privire la al doilea locotenent, într-o neîncredere firească.

Dincolo de ochii lui stătea ascunsă la pîndă o fire cu totul deosebită de aceea ce se înfăţişa lumii din afară.

Era o fire dublă şi tainică; o parte din ea vorbea şi cealaltă tăcea. Masca vorbelor ascundea realitatea gîndurilor.

CAPITOLUL X

„Samuraiul” în timpul vijeliei

Înapoindu-mă în cabină, luai, cu nădejdea că tot voi izbuti să adorm, un volum de Rosny, intitulat „Furnica”, din care citii o parte însemnată. Dar lectura îmi întărîtă curînd nervii, fiindcă în acest roman nu-i vorba decît de istorisirea, înfăţişată pînă în cele mai mici amănunte, a frămîntărilor, fizice şi morale în acelaşi timp, ale eroului principal Noёl Servaise.

Astfel încît zvîrlii cartea, înjurînd în gînd pe cercetătorii fran­cezi atît de migăloşi şi mă mîngîiai cu Stendhal, mai firesc şi mai înveselitor.

Deasupra capului, auzii, ca în noaptea trecută, mersul regulat înainte şi înapoi al lui Mr. Mellaire, care la ora patru dimineaţa fu înlocuit de Mr. Pike, al cărui pas era în chip vădit mai greoi.

Vremea se schimba din ce în ce. Marea se umfla mereu şi „Elseneura” se clătina cu putere.

Auzii zgomotele unor paşi numeroşi pe punte şi, fără să în­ţeleg bine cele ce se vorbeau, îmi dădui seama că Mr. Pike răcnea la echipaj, dîndu-i ordine straşnice.

„Elseneura” se înclina atît de mult, încît apa ajungea uneori pînă la ferestruica mobilă a cabinei mele.

Corabia începu deodată să pornească mai repede, după cum în­ţelesei din biciuirea puternică a valurilor.

Stewardul îmi aduse cafeaua şi, după ce o băui, picotii pînă la ora cînd Wada venii să-mi servească gustarea de dimineaţă şi să-mi ajute să mă îmbrac.

Şi el se plîngea, dar din alte pricini, că nu poate dormi.

Patul care-i fusese dat se găsea, împreună cu cel al lui Nancy, pe puntea de dinainte în locuinţele destinate echipajului. Odaia, avînd în întregime pereţii de oţel, era foarte mică şi nu putea fi aerisită decît prin uşă, cînd era deschisă.

Dar Nancy ţinea morţiş ca uşa să rămînă închisă. Şi Wada care dormea în patul de deasupra, se înăbuşea.

Aerul, afirma Wada, era atît de rar şi încărcat, încît flacăra lămpii, oricît i s-ar fi mărit fitilul, nu ardea aproape deloc şi fu­mega, cu un miros de neîndurat.

Ceea ce nu împiedica întru nimic pe Nancy să doarmă cu pumnii strînşi şi chiar să sforăie ca o focă, în timp ce Wada nu putea măcar să aţipească.

—      Omul ăsta, încheie Wada, este aşa murdar cum nu văzut încă. El, adevărat porc. Eu nu mai stau noapte în odaie cu Nancy.

Şi, fără să mai ceară voie nimănui, japonezul îşi aduse tot calabalîcul în odaia cea mare de dindărătul corăbiei şi-şi înjghebă un fel de pat într-un loc întunecat, bine înconjurat, ca de un meterez, de cuferele şi lăzile mele cu cărţi.

Cînd mă urcai pe dunetă, găsii o mare vijelioasă, ale cărei valuri plumburii „Elseneura”, cu toate pînzele întinse, le biciuia sub un cer înnorat şi lugubru.

Mr. Mellaire, care dormise de la ora patru pînă la ora şapte şi jumătate, revenise la postul său de veghe.

Fără îndoială că-mi văzu ochii înroşiţi de nesomn, fiindcă-mi spuse zîmbind:

—      Ei, Dumnezeule! Da, Mr. Pathurst dorm ca un copil în timpul orelor scurte de somn care-mi sînt îngăduite şi asta mi-e deajuns ca să-mi dea potolirea trebuincioasă.

„A dormi astfel, să nu vă fie cu supărare, adăugă el cu un zîmbet ciudat şi puţin zeflemitor, este dovada sigură a unei con­ştiinţe curate, a unei conştiinţe foarte curate”.

Nu eram aproape deloc încredinţat că are dreptate, dar nu pu­tui face altceva decît să-l aprob.

În cabina sa, căpitanul West, avînd ca de obicei ţigara în gură, citea Biblia.

Miss West nu se arăta.

Marea nu înceta să se umfle din oră în oră şi „Elseneura” îna­inta din ce în ce mai greu.

Mă dusei în odaia hărţilor, a cărei uşă o închisei cu toată grija, fiindcă de aici, adăpostit cumsecade, puteam privi prin fe­restruicile mobile puntea corăbiei. Vedeam valurile crescînd şi spărgîndu-se cu zgomot deasupra stinghiei şi talazurile năpustindu-se pe punte, într-o cascadă neîntreruptă.

La manevră, oamenii erau muiaţi pînă la piele. În fiece clipă aproape, unul dintre ei cădea şi se rostogolea pe punte, în apa furioasă care scăpa prin găurile de scurgere şi în crema spumoasă pe care o lăsa în urmă.