În pragul uşii, se opri şi, întorcîndu-se de parcă fusese lovit de o idee venită pe neaşteptate:

—      Nu cumva Mr. Mellaire o fi spus „optsprezece” ani, nu „opt” ani?

Clătinat din cap, ca să priceapă că se înşeală, apoi îl asigurai:

—      Nu, nu! Aşa cum v-am spus: opt ani. Aş fi putut să uit, dar îmi amintesc din ce în ce mai bine; a vorbit de opt ani, nu de optsprezece!

O clipă, Mr. Pike se uita la mine cu luare-aminte şi cu un aer gînditor; apoi, folosindu-se de o potolire a dansului „Elseneurei”, se îndepărtă, mulţumindu-mi iarăşi.

Rămas singur, mă gîndii la stîngăcia plină de urmări săvîrşită de Mr. Mellaire, care vorbise mai mult decît se cuvenea, întrucît memoria lui Mr. Pike, este în privinţa corăbiilor, ofiţerilor şi încăr­căturilor, a furtunilor şi scufundărilor, o nemaipomenită enciclo­pedie marină.

Deocamdată, e sigur că încă nu bănuieşte identitatea lui Sydney Waltham cu Mr. Mellaire. Dar se întreabă, şi lucrul ăsta nu e mai puţin vădit, dacă Mr. Mellaire n-a lucrat cumva sub ordinele lui Sydney Waltham.

Drace!

*

* *

Ce noapte groaznică! Ce noapte uluitoare! Oare am dormit? Habar n-am. Totuşi, parcă am aţipit cîte puţin pînă la vreo trei şi jumătate.

La ora aceasta, s-a produs o schimbare în mersui corăbiei. O schimbare şi o potolire.

Nu mai era lupta îndărătnică şi zadarnică a „Elseneurei” îm­potriva uraganului, ţopăitul acela pe loc dacă mi-e îngăduit s-o spun.

Era de netăgăduit că mergeam, iar loviturile de pumn pe care le primisem pînă atunci încetaseră.

Ce se întîmplase? În loc de a mai merge cu corabia împotri­va vîntului, căpitanul West făcuse stînga-mprejur şi' acum fugea de furtună.

Mergeam spre nord-est.

Pesemne că primejdia fusese ameninţătoare, de vreme ce că­pitanul West luase o asemenea hotărîre. Fiindcă direcţia aceasta era cea din urmă, spre care s-ar fi cuvenit să ne îndrumăm.

Oricum, însă, zvîrcolirile „Elseneurei” slăbiră şi se răriră întrucîtva şi putui să dorm cu adevărat.

La ora cinci fui trezit de bubuitura talazurilor care năvăleau pe punte şi pe dunetă, în timp ce apa găsea putinţa să pătrundă pînă pe gangul ce ducea la cabine.

Stewardul îmi aduse cafeaua, pe care mă apucai s-o beau ca un echilibrist de circ, sprijinit pe perne şi de cutiile de săpun. Am izbutit să duc la capăt această operaţie anevoioasă, privind cum clătinăturile corăbiei îmi plimbă pe jos cărţile şi revistele, dintr-un capăt la altul al cabinei.

Possum, ieşit fără prevedere de sub pătură, chelălăia de spai­mă către cărţile mele groase şi legate, ce se izbeau zgomotos şi care păreau că se reped asupră-i în fiece clipă.

Nu-mi putui stăpîni rîsul, cînd văzui că-i cade pe bot „Ce mer­ge prost pe lume? de Chesterton, în timp ce eu mă încununai cu „Coroana de carton” desprinsă dintr-un raft.

—      Tu ce crezi despre cutremurul ăsta? întrebai pe steward, care-mi lua cu grjă din mîini, ceaşca şi farfurioara.

Omul galben ridică din umeri şi ochii lui oblici se luminară cu un fulger iute.

—      Eu bătrîn, îmi răspunse, văzut multe ori lucruri astea. Vă­zut şi mai rău. Dar acum timp murdar! Tare murdar! Multă treabă toată lumea!

Ce se întîmpla afară?

Pe la ora şase, în timp ce o lumină cenuşie se strecura prin­tre ferestruici, în puţinele clipe cînd nu mai erau inundate, mă aplecai ca un gimnast pe marginea patului şi-mi prinsei în zbor papucii. Îi încălţai tremurînd, fiindcă erau reci şi uzi. De pe gang, apa se prelinsese pînă în cabină.

Renunţai să mă îmbrac şi, punîndu-mi doar un halat de lină, pornii la drum, lăsînd pe Possum să scîncească din toate puterile, pentru că-l părăsesc.

Hotărîrea mea era îndrăzneaţă. Mergeam încet, asta se înţele­ge. Din cînd în cînd, mă agăţam cu vîrfurile degetelor, fie la dreapta, fie la stînga, de orice reazim puteam găsi. Cînd aveam norocul vre­unei pauze între două clătinături, mergeam ceva mai iute.

Eram lîngă scară şi voiam tocmai să mă agăţ de parapetul ei, cînd se produse o zdruncinătură puternică a „Elseneurei”, pricina întregii mele nenorociri.

Corabia se aplecă pe partea dreaptă cu o iuţeală atît de năpraznică, încît mi se păru că am rămas în aer şi fui aruncat ca un bolid în uşa cabinei căpitanului West.

Omul, aşa am învăţat, trebuie să-şi croiască singur drumul în viaţă. Pe mare, învăţătura asta se aplică şi corăbiilor, şi oaspeţilor ei. Cele o sută şaptezeci de livre pe care le cîntăresc se năpustiră vijelios peste frumoasa tăblie lustruită de lemn şi uşa zbură în ţăn­dări, împreună cu încuietoarea, care sări şi ea.

Mă străduii, în chip caraghios şi zadarnic, să opresc în treacăt traiectoria pe care o descriam. Dar nu izbutii decît să-mi rup patru unghii ale mîinii drepte şi să zgîrii pe suprafaţa lustruită patru dungi paralele.

Continuîndu-mi drumul drept înainte, năvălii drept în cabină.

Mă primii Miss West, îmbrăcată într-un elegant capot catife­lat, cu ochii încă grei de somn şi, de data aceasta, cu părul ei fru­mos nepieptănat şi fluturînd în voie.

Privirea ei uimită se încrucişă cu a mea, care era tot atît de mirată de ceea ce se întîmpla. Nu era tocmai momentul să-i cer iertare, cu atît mai mult cu cît, continuîndu-mi cursa, descrisei în aer o curbă neaşteptată, în urma căreia m-am prăbuşit drept în mijlocul patului de aramă al căpitanului West.

Miss West începu să rîdă.

—      Intraţi, vă rog! Nu vă sfiiţi!

Mă stăpînii cît putui, oricît de înciudat eram, ca să nu-i răs­pund repezit. Tăcui şi mă mulţumii să-mi pun la subţioară mîna care mă durea rău.

Văzui pe steward, care urmărea pe covor, fără să le poată apu­ca, Biblia căpitanului West şi nişte note de muzică ale fiicei sale.

Nu pot tăgădui că, trîntit pe pîntece în pat, aveam o mutră tare zăpăcită; cum şi stewardul, de-a buşilea pe covor, era tot atît de caraghios, Miss West încpu să rîdă cu hohote.

Şi, în loc să fiu supărat pe ea că-şi bate pe faţă joc de mine, îmi dădui deodată seama că mă năpădeşte un alt simţămînt.

În aceste jocuri ale vijeliei, era între ea şi mine o apropiere atît de tragică, dar şi caraghioasă totodată, încît încetam sa mai fim străini unul faţă de altul.

Zarurile erau aruncate. Aveam înainte-mi o femeie. O femeie pe c;ţre doream s-o strîng în braţe.

Oare şi Miss West simţi aceeaşi pornire nelămurită şi mută, care-mi străbătu creierii şi carnea?

Oricum însă, îşi înfrînă rîsul şi mă dumirii încet, ca şi cum am fi fost aşezaţi unul în faţa celuilalt într-un salon:

—      Venisem aici cu stewardul, ca să-mi dau seama de pagubele pricinuite de furtună în cabina tatei, fiincă el nu s-a culcat deloc.

—      Auzisem din cabina mea cum dansează mobilele şi bibelourile.

—      Şi deodată v-aţi năpustit dvs. Dar ce vi s-a întîmplat? V-aţi rănit cumva?

Privindu-mi mîna, îi răspunsei: