După o oră, întîlnii în sufragerie pe Mr. Pike, cu hainele schimbate şi ras proaspăt, venit să-şi ia gustarea de dimineaţă.

Ce-aş fi putut spune unui asemenea erou, care se arătase vrednic de numele acesta? Să-i tămîiez însuşirile şi să-i adresez laude serbede?

Mă mulţumii să-i spun, cu o simplitate convingătoare:

—      Dar ştiu că aveţi o cherestea zdravănă, Mr. Pike!

—      Eh, la naiba! îmi răspunse, tot atît de simplu. Am făcut şi eu vreo cîteva băi, nu tocmai obişnuite.

Asta a fost tot.

O fi ştiut el oare, că eu fusesem în dimineaţa aceea mohorîtă, singurul om care-i privea de pe dunetă isprăvile uimitoare?

Isprăvi uimitoare? În mintea lui, îndeplinise pur şi simplu, treaba pentru care era plătit. Atît.

Îl întrebai dacă sînt răniţi în urma furiei valurilor.

—      Ah! spuse, au fost cîţiva cu julituri din cauza unor izbi­turi foarte puternice, dar fără oase rupte.

„Harry e silit să stea o zi în pat. A fost răsturnat de valuri şi s-a lovit la cap. Mi s-a părut că Shorty are un umăr lovit rău”.

„Davis, ascultaţi-mă, a trebuit să fugă din patul de jos al chilioarei lui. Un val uriaş s-a năpustit în văgăună şi a inundat-o. Muiat ca o cîrpă udă, a fost silit să se întoarcă repede la locul de sus, cel pe care-l urîse atîta.”

„E bună, nu? Cînd l-am văzut, nu m-am putut stăpîni de a rîde cu poftă şi de a-i ura să-şi reînceapă acrobaţia cît de curînd”.

Mr. Pike tăcu o clipă, apoi oftă:

—      Simt că îmbătrînesc. Ar trebui să-i sucesc gîtul, fără să mai aştept. Dar n-am curaj s-o fac. Îmi pare rău, dar aşa e!

„Nu-i nimic! Cu toate acestea, tot va zbura peste bord îna­inte să ajungem noi la ţintă”.

—      Mă îndoiesc... îi spusei.

—      S-ar putea ca pînă la urmă să nu-i sucesc gîtul, dar într-un fel sau altul tot se va rostogoli în mare, cu un sac de cărbuni la picioare. Un sac greu, care nu se va desprinde niciodată. Nu se poate altfel!

„Pun rămăşag cu dvs. pe o livră de tutun, că aşa se va întîmpla! “

—      Ţin rămăşagul!

—      S-a făcut! Şi acum, tare aş îmbuca la repezeală orice, că mi-e foame!

CAPITOLUL XXIV

Spre „Capul anevoios”

De ce să mă ascund? Mă simt din ce în ce mai mult atras de Miss West.

Nu ştiu dacă făptura ei mă vrăjeşte într-adevăr, sau dacă singurătatea în care mă aflu mă face să descopăr în ea farmece neobişnuite, pe care nu le-aş fi luat în seamă dacă aş fi fost pe uscat.

Ceea ce nu pot tăgădui este că mă uit la ea ca la o femeie pe care o doresc tot mai mult, că mă frămîntă gîndul la ea, că adesea mă ascund ca un ştrengar, în spatele uşii vreunei cabine, ca s-o văd trecînd fără să ştie că sînt acolo.

De o sută de ori pe zi, recit în gînd încîntătoarele versuri ale lui Richard de Gallienne:

„Dacă soarta m-ar fi făcut femeie,

De dimineaţă pînă seara

M-aş fi privit într-una în oglindă

Şi aş fi repetat cuvinte dulci:

                  „Sînt femeie!”

Şi aş fi cîntat, zeiţă blondă,

                  Frumuseţea mea”.

Pînă acum, îmi făurisem despre femei o părere păcătoasă. Multe dintre ele, chiar prea multe, fugiră după mine, îndrăgostite de mine... sau de dolarii mei.

Dar de data aceasta, sînt îndrăgostit de-a binelea. Mi se spu­sese că voi „păţi” într-o zi ca toată lumea. Nu voiam să cred. Şi la urma urmelor, dacă s-a întîmplat, n-are nici un rost să mă mai necăjesc.

Bineînţeles, multă vreme noi n-am fost în cursul acestei că­lătorii decît doi camarazi adevăraţi.

În ce mă priveşte, cel puţin, timpul acesta s-a sfîrşit. Pe aceea pe care am numit-o pînă acum Miss West, o voi numi de azi încolo, cînd voi vorbi de ea, Marguerite.

Marguerite... Ce nume drăguţ! Un nume uşor, asemănător aripei unei păsări care-şi ia zborul pe valuri. Un nume uşor şi fer­mecător.

Margurite, aşadar, e în vîrstă de douăzeci şi patru de ani. Cum am aflat? Foarte simplu.

Am întrebat pe Mr. Pike cînd s-a produs ciocnirea dintre „Dixie” şi barca aceea cu vopori, la San-Francisco. M-a lămurit: în 1901.

Marguerite avea pe atunci doisprezece ani. Sîntem în 1913, aşa că socoteala e lesne de făcut. Are douăzeci şi patru de ani. După cum se vede, aritmetica e o invenţie minunată.

Binecuvîntez neîncetat îndemnul care m-a hotărît să între­prind călătoria aceasta, care iese cu totul din comun. Cum se va sfîrşi, cu echipajul alcătuit din smintiţii şi ticăloşii ce se află pe corabie? Aceasta-i întrebarea. Bine sau rău, presupunerea e în­găduită.

Deocamdată „Elseneura” înaintează mereu, voiniceşte, împo­triva tuturor piedicilor, spre Oceanul îngheţat de sud şi vijeliile Capului Horn. Ea tîrăşte cu sine o întreagă dramă plutitoare, o dramă pătată de sînge.

Cît despre mine, eu plutesc mîndru, împreună cu stăpînii co­răbiei, deasupra nenorocirilor şi suferinţelor zilnice, al căror mar­tor sînt. Ele nu mă ating întru nimic, şi dacă vreau să dăruiesc ochilor o privelişte odihnitoare, nu am aproape de mine pe Mărguerite?

Dar să ne reluăm firul povestirii.

Azi e 1 iunie. Au trecut zece zile de la necazurile pricinuite de „pampero”.

Îndată ce vremea a devenit priicioasă, căpitanul West a schim­bat iarăşi direcţia corăbiei şi, cu vîntul în pînze, am izbutit să cîştigăm timpul pierdut. Ne-am continuat drumul şi ne aflăm acum la înălţimea insulelor Falkland, avînd rînd pe rînd ceaţă şi ploaie, furtuni şi vreme potolită.

Coasta Argentinei se zdrobeşte spre vest, dincolo de orizont şi azi-dimineaţă am atins al cincizecilea grad de latitudine sudică. Aici, de fapt, începe pentru marinari trecerea Capului Horn. Ea se sfîrşeşte la Pacific, la aceeaşi latitudine.

Timpul e frumos şi, deocamdată, „Elseneura” alunecă sub o adi­ere prielnică.