—      Foarte bine, steward! Mr. Pathurst ţine prinsoarea. Sînteţi de acord cu douăzeci de dolari? adăugă, privindu-mă.

—      Dar, de ce, îl întrebai, nu faci tu singur prinsoare cu el?

—      Am s-o fac şi pe asta! Vrei, steward? Pun rămăşag, cu tot curajul, pe douăzeci de dolari, că nu voi muri.

Stewardul făcu semn cu capul, că nu vrea.

—      Atunci, douăzeci de dolari contra zece?! se înverşună mu­ribundul. Ce mai stai la îndoială?

—      Dacă tu trăit, eu pierd şi plătesc la tine. Dacă tu murit, eu cîştigat: dar tu crăpat atunci şi nu plăteşti la mine.

Şi stewardul se duse.

—      Foarte frumos, n-am ce spune! încheie înfuriat Charles Da­vis. Şi asta veţi mărturisi, Mr. Pathurst. Ce mai pradă pentru re­porteri!

*

* *

Cercul galbenilor, care se întruneşte mereu în odaia bucăta­rilor, are oarecari bănuieli cu privire la uciderea lui Marinkovitch, dar nu îndrăzneşte să le dea în vileag.

În afară de clătinări din cap şi de şoapte nedesluşite, n-am putut afla nimic nici de la Wada, nici de la steward. Am încercat, să descos pe unul din cei doi galbeni care repară pînzele. Dar în loc să mă lămurească, mi s-a plîns că mîna lui rănită îl doare cum­plit, şi că ar fi mulţumit, dacă ar putea să găsească un chirurg la Seattle.

Am stăruit. Dar mi-a răspuns că mortul nu era nici japonez, nici chinez, aşa că nu-i pasă de cele întîmplate.

Îl întrebai pînă şi pe Louis, corcitura aceea anglo-chineză, care vorbeşte englezeşte cu accentul de la Oxford. Îl întîlnii în drum spre cămară, unde se ducea să ia nişte alimente.

El fu ceva mai vorbăreţ, după ce avu grijă să mă încredinţeze că el face parte dintr-o rasă deosebită de cea a oamenilor din echipaj.

—      Astfel că, mă lămuri, politica noastră cea mai chibzuită constă în aceea că-i lăsăm să se descurce între ei. Am discutat chestiunea între noi şi soluţia aceasta ni s-a părut bună.

„Altceva nu vă pot spune, Mr. Pathurst, cu desăvîrşire nimic.

„Dealtfel, puneţi-vă în locul meu. Am de lucru şi în partea de dinainte şi în cea de dindărătul corăbiei şi sînt neîncetat prin­tre marinari. Cînd mă aflu în mijlocul lor, sînt unul dintre atîţia inşi.

„Singurul meu compatriot pe corabia aceasta este stewardul. Wada, servitorul dvs. şi cei doi reparatori de pînze sînt japonezi. Ei sînt, cum să vă spun, un fel de rude îndepărtate.”

„Cu toate acestea, ne-am alăturat strîns, pentru a ne apăra împreună drepturile cînd s-ar ivi prilejul. Şi prima poruncă a grupului nostru este: tăcerea”.

—      Uiţi pe Shorty... spusei, amintindu-mi deodată aprecierea lui Mr. Pike cu privire la naţionalitatea sa destul de împestriţată.

—      Ah! noi nu-l socotim ca pe unul dintre ai noştri. Are ceva de portughez, ceva de malaiez şi, recunosc, şi ceva de japonez. În totul, însă este o fiinţă corcită rău şi degenerată. Apoi, mai e şi netot. De la început l-am îndepărtat din cercul nostru.

„Astfel că-mi îngădui să închei, Mr. Pathurst, că ne aflăm prea puţini pe bord şi sîntem siliţi să păstrăm cea mai strictă neutralitate”.

—      Drace! strigai. Nu prea vezi lucrurile în bine. Cum crezi oare că se vor sfîrşi?

—      Ah! Presupun că e foarte probabil să ajungem la Seattle... În tot cazul, un anumit număr dintre noi.

„În cursul îndelungatei mele cariere maritime, n-am văzut niciodată, o repet pentru a o suta oară, un asemenea echipaj, un asemenea amestec de smintiţi, ticăloşi şi tîmpiţi.

„Vă rog să observaţi că nu numesc pe nimeni, Mr. Pathurst. Altminteri, s-ar putea să mă căiesc.

„Aşadar, eu sînt numai Louis, bucătarul. Îmi îndeplinesc co­rect şi sincer slujba şi nu văd nimic. Îmi păzesc pielea. Mi-e destul!

Îi spusei:

—      E dreptul tău. Ah! încă o întrebare. Vei răspunde, dacă socoteşti că se cuvine.

„Charles Davis e dintre cei care, după părerea ta, vor ajunge la Seattle?

—      Vă mulţumesc pentru bunăvoinţă, Mr. Pathurst.

„Ei bine, nu cred. Stewardul ne-a povestit că aţi pus rămă­şag că va ajunge. Jocul e primejdios şi miza nu-i sigură.

„Nu peste mult timp vom avea de înfruntat trecerea Capului Horn. Nu-i o treabă uşoară, o ştiu din experienţă. Sîntem în toiul iernii şi mergem de la est spre vest.”

„Închisoarea de fier a lui Davis va fi necontenit inundată, săptămîni la rînd. Va fi mereu apă, acolo. Chiar un om zdravăn s-ar putea înăbuşi într-o asemenea văgăună şi şi-ar lăsa acolo viaţa. Ei bine, Davis e bolnav, putred de bolnav.”

„Ştiinţa doctorilor i-ar putea prelungi viaţa mai mult sau mai puţin, în condiţii normale. Dar în grozăvia de furtuni năprasnice, în care vom intra, viaţa i se va sfîrşi repede. Asta-i părerea mea.” „Mr. Pathurst, respectele mele!”

Şi pîntecosul Louis îmi făcu o plecăciune mare.

CAPITOLUL XXV

Semne neplăcute

În ultimele trei zile, au fost două semne foarte neplăcute.

Mr. Mellaire continuă să alunece pe o pantă primejdioasă. E limpede că nu poate îndura gîndul că se află pe aceeaşi corabie cu omul care a jurat să răzbune uciderea căpitanului Somers, mai ales cînd acest om este temutul Mr. Pike.

Am băgat de seamă, Marguerite şi eu, că al doilea locotenent avea mereu ochii umflaţi şi congestionaţi şi obrazul slăbit.

Astăzi, s-a dezvăluit taina.

Wada nu prea iubeşte pe Mr. Mellaire şi azi-dimineaţă, în timp ce-mi aducea gustarea, am înţeles numaidecît, din licărirea răută­cioasă care ţîşnea din ochii lui oblici, că avea să-mi istorisească lucruri interesante.

Iată, aşadar, ce-am aflat:

De mai multe zile, stewardul şi el se străduiau să găsească soluţia unei probleme ciudate. Dintr-o damigeană care conţinea cincispre­zece litri de spirt denaturat şi era aşezată în camera cea mare de dindărătul corăbiei, lipsea regulat cîte o cantitate. Cei doi inşi şi-au împărtăşit observaţia şi au hotărît să lucreze aşa cum ar fi făcut însuşi Sherlock Holmes.

La diferite ore ale zilei, ei măsurară cantităţile de spirt ce dispăreau din damigeană. Şi ajunseră astfel la constatarea că scă­derile se produceau totdeauna după prînz. Însemna, aşadar, că vino­vatul nu putea fi decît al doilea locotenent sau dulgherul, singurii care mănîncă împreună cu ei în odaia aceea.

Nu le mai era greu să urmărească faptele pînă la capăt.

Într-adevăr, de fiecare dată cînd Mr. Mellaire sosea şi pleca odată cu dulgherul, cantitatea de alcool nu scădea deloc. Acelaşi lucru de fapt se întîmpla şi cînd dulgherul pleca ultimul.

Dar dacă Mr. Mellaire mai întîrzia la masă, scăderea se pro­ducea la sigur. Şi încheierea ce se putea trage era tot atît de orbitoare ca soarele.Din ziua aceea, stewardul a dus damigeana în cabina lui, pe care o încuie de cîte ori iese.