Înaintai, pentru a-mi da seama despre ce e vorba. Şi, sub lampa secundului, se ivi un butoi uriaş, acoperit în întregime cu iarbă de mare şi de scoici diferite.

—      Trebuie să fie vreo patruzeci de ani, de cînd pluteşte butoiul ăsta! aprecie Mr. Pike.

„Ia uitaţi-vă cîtă iarbă de mare s-a adunat pe el!”.

—      E plin... observă Mr. Mellaire. Stejarul din care-i făcut a ţinut bine. Şi nădăjduiesc că înăuntru nu-i apă!

Săvîrşii nesocotinţa de a vrea să ajut celor doi locotenenţi să-şi înţepenească mai bine prada. Dar cu toate că purtam mănuşi, mă tăiai serios la mînă, din pricina unei scoici sparte.

—      După părerea mea, întări Mr. Pike, trebuie să fie plin cu băutură gustoasă. Vom afla la ziuă ce-i măuntru. Nu-i nimerit acum să-i dăm cep!

Întrebai:

—      De unde-o fi venind?

—      E în voia valurilor de mulţi ani, Mr. Pathurst. Desigur, acum ni l-a dăruit un val.

—      Şi conţinutul lui trebuie să se fi îmbunătăţit în timpul acesta!... încheie Mr. Mellaire, plescăind.

Mă îndreptai spre locuinţele de dinainte ale echipajului, a căror uşă oamenii o uitaseră deschisă în fuga lor nebună. Locul, pe care-l lumina doar o mică lampă fumegîndă, era înfricoşător. Apa-mi ajunsese aproape de genunchi. Sînt sigur că nici oamenii care locuiau în peşteri n-ar fi dorit să zacă într-un asemenea culcuş.

Într-unul dintre paturile de sus, era trîntit pe o parte Andy Fay, care mă privea liniştit cu ochii lui albaştri şi trişti.

Pe o masă urîtă, făcută din resturi de scînduri grele, unsuroase şi nedate la rindea, era aşezat Mulligan Iacobs, trăgînd rotogoale dintr-o pipă şi legănîndu-şi în apă picioarele vîrîte în cizme.

Cînd mă zări, îmi arătă resturi de cărţi şi pagini rupte, care pluteau ici şi colo.

—      Mr. Pathurst, îmi spuse, vă înfăţişez ce s-a ales din biblioteca mea. Iată pe Byron al meu, care călătoreşte în tovărăşia lui Emil Zola, Browning, Carlyle şi un fragment din Shakespeare. Nu-i de plîns?

În clipa aceea „Elseneura” se aplecă pe partea dreaptă şi toată apa din locuinţele echipajului se revărsă pe punte, tîrîndu-mă şi tăvălindu-mă în toate chipurile.

Cînd izbuti să mă ţin iar pe picioare, începui să scuip apa sărată pe care o înghiţisem şi, ameţit încă, mă dusei spre partea de dindărăt a corăbiei.

Pe drum, mă întîlnii cu oamenii din echipaj, care se liniştiseră şi se hotărîseră să-şi reia locurile.

Coborîi zorit spre cabina mea, ca să-mi usuc hainele, să mă încălzesc şi să mă întind puţin pe pat.

Reluai, la pagina unde mă oprisem, „Mentalitatea oamenilor primitivi”.

Dar nu se scurse nici un sfert de oră, şi auzii iar un tropăit de paşi deasupra capului. Ciulii urechea. Era aceeaşi alergătură nebună, ca la începutul nopţii.

Mă îmbrăcai din nou şi mă avîntai spre dunetă.

Echipajul era adunat în păr. Mai întărîtaţi decît prima dată şi mai zăpăciţi, trăncăneau şi ţipau toţi odată.

—      Tăcere! tuna Mr. Pike în clipa cînd soseam.

„Să vorbească numai unul şi să povestească totul d-lui căpitan!”.

—      Căpitane, începu Tom Spink, acum nu mai e vorba de butoi.

„E ceva care merge aşa, ca dv. şi ca mine. Are mîini şi picioare. Şi dacă nu e chiar Diavolul, atunci e cu siguranţă stafia vreunui înecat care a venit să ne viziteze.

„Am văzut omul foarte limpede. Omul... sau cel puţin ceea ce a fost odată om”.

—      Sînt doi, domnule căpitan! îl întrerupse Puchard Giller.

—      Cel pe care l-am văzut, continuă Tom Spink, semăna cu un frate cu Pedro Marinkovitch, zvîrlit de curînd peste bord, după cum ştiţi.

—      Şi celălalt era Jespersen... îl completă Giller. I-am văzut tot atît de bine, cum vă văd pe dv.!

—      Vă cer de o mie de ori iertare, căpitane! îndreptă Nosey Murphy pe tovarăşii care vorbiseră. Nici unul, nici doi: erau trei şi al treilea era O’Sullivan.

„Nu sînt diavoli. Sînt fiinţe omeneşti, pe care ni le-a trimis marea îndărăt”.

„Au fost zvîrlite pe punte de valul care-i ducea. Apoi, s-au proptit pe picioare şi s-au îndreptat spre noi, legănîndu-se încet, de parcă se îmbătaseră”.

„Primul care a văzut pe cei trei, Sorensen. El m-a apucat de braţ şi mi i-a arătat. I-am văzut şi eu apoi”.

„Întregul echipaj a văzut bine, căpitane, cele trei stafii de care vă vorbesc. Şi a fost o zăpăceală generală”.

„Poate că sînt mai mulţi. Nu pot spune nimic altceva, fiindcă m-am cărăbănit odată cu ceilalţi”.

Căpitanul West făcu un gest, spre a potoli năvala aceasta de cuvinte.

— Mr. Pike, spuse plictisit, vreţi încă o dată să cercetaţi şi să lămuriţi toate prostiile astea?

—      Da, domnule căpitan! răspunse secundul.

Şi întorcîndu-se spre oameni:

—      Veniţi toţi cu mine! O să-mi ajutaţi să leg fedeleş pe aceşti trei diavoli noi.

Dar nici unul nu se urni. Dimpotrivă, cîţiva fricoşi se dădură îndărăt.

—      Trăsni-v-ar!... mîrîi Mr. Pike.

Renunţînd să-i mai bruftuluiască, Mr. Pike se răsuci pe călcîie şi porni. Ca şi data cealaltă, Mr. Mellaire şi cu mine îl urmarăm numaidecît, luptîndu-ne iarăşi cu ploaia, care ne uda fără milă.

Dar nici pe puntea cea mare, unde continua să clocotească apa albă şi neagră, nici printre scripete, funii şi pînze, prin care vîntul urla cu furie, nici pe puntea mică pe care se rostogoleau valurile cu un zgomot asurzitor, lampa de buzunar a lui Mr. Pike nu putu descoperi nimic.

—      Fără indoială, spuse rîzînd Mr. Mellaire, că stafiile acestea, dîndu-şi seama că au fost lăsate singure, au început să guste băutura din butoiul acela faimos.

Dar butoiul nu se clintise din locul unde-l legasem şi era tot acoperit de ierburile acelea de o mărime uimitoare şi de scoici dintre care unele aveau diametrul unui măr mare.

—      Nu sînt aici! declară Mr. Pike. Desigur s-au dus să se adăpostească în locuinţele echipajului.

Ne duserăm acolo, strecurîndu-ne cum puturăm printre valurile care se rostogoleau pe punte.