Dar nimeni nu izbutise încă să se ridice iar în picioare, cînd zării apărînd pe Mr. Pike, acest moşneag uriaş, tîrînd după el doi inşi leşinaţi: Faunul şi Nancy.
De data aceasta, îmi tresări inima în faţa acestui omorîtor şi îmblînzitor de sclavi, care-şi punea viaţa în.primejdie, înfruntînd aceleaşi încercări ca şi viermii pe care îi comanda şi scăpă de la moarte pe doi dintre ei.
Aproape că plîngeam, atît de mişcat eram! Cu o înfiorare de trufie, care-mi străbătea şira spinării şi ajungea pînă la creier, mă simţeam nespus de mîndru că fac parte, cu pielea mea albă şi ochii mei albaştri, din aceeaşi rasă cu bărbatul acesta viteaz.
În ce priveşte pe fiinţele slabe şi căzute pe care le comanda el, în ce priveşte pe cei cu pielea oacheşă, corciturile, cei cu sînge amestecat, lepădăturile şi drojdia societăţii, sortite să slujească veşnic, adică pe cei care Miss West, tatăl ei şi cu mine îi stăpî- neam împreună cu el, simţeam din ce în ce mai mult că puteam fi necruţător faţă de toată omenirea aceasta inferioară.
De mii de generaţii şi de sute de secole, oamenii aceştia fuseseră aduşi pe lume, nu-i aşa, Doamne? ca să-i călcăm pe grumaz şi să-i silim să muncească pentru noi.
„Elseneura” începu iarăşi să se zbată şi alte tone de apă se revărsară pe punte, tîrînd cu ele de-a valma bucăţi de lemn şi oţel.
Şi din nou se ivi în puhoiul înspumat uimitorul uriaş blond, Mr. Pike, tîrînd după el două fiinţe leşinate pe care le puse la loc sigur, alături de dulgher, lîngă balustrada din jurul catargului mare. Apoi, secundul se înapoie să-i ajute lui Larry să scape, fiindcă acesta se clătina pe picioarele lui neputincioase şi dădea îndărăt cu doi paşi, dacă înainta cu unul.
Veni apoi rîndul grecului, care se tîra de-a buşilea şi care ajunse pînă aproape de balustradă, cu totul istovit dar fără să mai dea semne că se mai gîndeşte la sinucidere. Însă în ciuda sforţărilor pe care le făcea, nu izbutea să se agaţe de balustradă. Atunci, apucîndu-l zdravăn de ceafă prin manta, Mr. Pike îl ridică prin aer cu o singură mînă şi-l aruncă în braţele dulgherului.
Urmă Shorty, cu obrazul însîngerat, cu un braţ care-i atîrna ţeapăn şi fără cizmele de mare pe care i le smulseseră valurile. Mr. Pike îl culese ca şi pe ceilalţi şi se întoarse încă o dată din drum, spre a se îngriji de Henry, începătorul. Pe acesta-l văzusem cu totul nemişcat, plutind pe apă ca un înecat, afundîndu-se şi dispărînd, spre a se ivi iar după cîteva clipe şi a fi în sfîrşit aruncat pe dunetă.
Intrat în apă pînă la umeri, după ce fusese trîntit în două rînduri în genunchi şi acoperit de apă, Mr. Pike izbutise să prindă pe Henry şi să-l aducă în partea din faţă a corăbiei.
După o oră, întîlnii în sufragerie pe Mr. Pike, cu hainele schimbate şi ras proaspăt, venit să-şi ia gustarea de dimineaţă.
Ce-aş fi putut spune unui asemenea erou, care se arătase vrednic de numele acesta? Să-i tămîiez însuşirile şi să-i adresez laude serbede?
Mă mulţumii să-i spun, cu o simplitate convingătoare:
— Dar ştiu că aveţi o cherestea zdravănă, Mr. Pike!
— Eh, la naiba! îmi răspunse, tot atît de simplu. Am făcut şi eu vreo cîteva băi, nu tocmai obişnuite.
Asta a fost tot.
O fi ştiut el oare, că eu fusesem în dimineaţa aceea mohorîtă, singurul om care-i privea de pe dunetă isprăvile uimitoare?
Isprăvi uimitoare? În mintea lui, îndeplinise pur şi simplu, treaba pentru care era plătit. Atît.
Îl întrebai dacă sînt răniţi în urma furiei valurilor.
— Ah! spuse, au fost cîţiva cu julituri din cauza unor izbituri foarte puternice, dar fără oase rupte.
„Harry e silit să stea o zi în pat. A fost răsturnat de valuri şi s-a lovit la cap. Mi s-a părut că Shorty are un umăr lovit rău”.
„Davis, ascultaţi-mă, a trebuit să fugă din patul de jos al chilioarei lui. Un val uriaş s-a năpustit în văgăună şi a inundat-o. Muiat ca o cîrpă udă, a fost silit să se întoarcă repede la locul de sus, cel pe care-l urîse atîta.”
„E bună, nu? Cînd l-am văzut, nu m-am putut stăpîni de a rîde cu poftă şi de a-i ura să-şi reînceapă acrobaţia cît de curînd”.
Mr. Pike tăcu o clipă, apoi oftă:
— Simt că îmbătrînesc. Ar trebui să-i sucesc gîtul, fără să mai aştept. Dar n-am curaj s-o fac. Îmi pare rău, dar aşa e!
„Nu-i nimic! Cu toate acestea, tot va zbura peste bord înainte să ajungem noi la ţintă”.
— Mă îndoiesc... îi spusei.
— S-ar putea ca pînă la urmă să nu-i sucesc gîtul, dar într-un fel sau altul tot se va rostogoli în mare, cu un sac de cărbuni la picioare. Un sac greu, care nu se va desprinde niciodată. Nu se poate altfel!
„Pun rămăşag cu dvs. pe o livră de tutun, că aşa se va întîmpla! “
— Ţin rămăşagul!
— S-a făcut! Şi acum, tare aş îmbuca la repezeală orice, că mi-e foame!
CAPITOLUL XXIV
Spre „Capul anevoios”
De ce să mă ascund? Mă simt din ce în ce mai mult atras de Miss West.
Nu ştiu dacă făptura ei mă vrăjeşte într-adevăr, sau dacă singurătatea în care mă aflu mă face să descopăr în ea farmece neobişnuite, pe care nu le-aş fi luat în seamă dacă aş fi fost pe uscat.
Ceea ce nu pot tăgădui este că mă uit la ea ca la o femeie pe care o doresc tot mai mult, că mă frămîntă gîndul la ea, că adesea mă ascund ca un ştrengar, în spatele uşii vreunei cabine, ca s-o văd trecînd fără să ştie că sînt acolo.
De o sută de ori pe zi, recit în gînd încîntătoarele versuri ale lui Richard de Gallienne:
„Dacă soarta m-ar fi făcut femeie,
De dimineaţă pînă seara
M-aş fi privit într-una în oglindă