„De pildă, ce putere or fi avînd finezii asupra vremii? Şi cum se folosesc ei de puterea asta tainică, jucînd feste corăbiei pe care se află?”

„De ce ne căznim atît de mult să trecem de Capul Horn? Aţi fi în stare să-mi răspundeţi la întrebare, Mr. Pathurst?”

Dădui din umeri.

—      Ei, vedeţi că nu ştiţi? Să vă lămuresc eu: dulgherul e de vină! E finez. La Baltimore nu ştiam încă, dar acum i-am des­coperit taina.

—      I-aţi descoperit taina? îl întrerupse Marguerite. Dar el singur a spus lucrul acesta!

—      Da, le-a spus abia acum, după ce au apărut strigoii. Dar tot timpul tăcuse chitic!...

„Eu bănuiesc însă că ştie despre ei mai mult decît vrea să mărturisească. Pe scurt, fiecare a auzit că finezii sînt vrăjitori care evocă spiritele şi care aduc furtunile”.

Tresării, uimit:

—      „Vrăjitorii care evocă spiritele”... Acestea sînt cuvinte de om învăţat. De unde le ştie?

—      Nu le-am întrebuinţat bine?

— Dimpotrivă. Dar de unde le ştii?

—      De la nimeni şi de nicăieri. Le-am cunoscut totdeauna. Aşa că, repet, ăştia sînt finezi: vrăjitori care evocă spiritele, necromani.

—      Atunci, după părerea ta, cei trei trebuie puşi în rîndurile acestora!...

— Ba nu!... Ei sînt, aşa cum am avut cinstea să vă spun, stafiile unor oameni înccaţi de mult. Şi cel care ni i-a dăruit este dulgherul.

Oricum, pentru echipajul nostru istovit, oaspeţii aceia ciu­daţi constituie o întărire care nu-i de dispreţuit, fiindcă sînt vînjoşi, plini de bunăvoinţă şi dornici de muncă.

Mr. Pike le-a dăruit certificatul de „Adevăraţi marinari”.

Prin semnele schimbate cu ei, în lipsa cuvintelor, a ajuns la convingerea că fuseseră pe vreo corabie de mic tonaj, pe care „Elseneura” a lovit-o şi scufundat-o în timpul vijeliei.

E presupunerea cea mai aproape de adevăr. Cu atît mai mult, cu cît catargul nostru de dinainte a fost vătămat rău, în ciocnirea de care nu ştim nimic sigur. Şi gîndindu-mă mai bine, îmi amin­tesc acum că, în timp ce mă aflam în cabină, am auzit un fel de lovire, căreia, din pricina zvîrcolirilor drăceşti ale „Elseneurei”, nu i-am dat atenţie.

Pentru a nu uita nimic, trebuie să spun că faimosul butoi a fost dus pe partea de dindărăt a corăbiei şi găurit în prezenţa lui Mr. Pike, de steward şi Wada. Conţinutul lui, vărsat numaidecît în damigene şi sticle, e minunat, dar greu de identificat.

O fi vin? Ce fel de vin? Mr. Pike crede că s-ar putea să fie un fel de rachiu dulce.

Căpitanul West, Marguerite şi cu mine presupuneam că e mai degrabă un vin foarte tare.

Mr. Mellaire e de părere numai că băutura din butoi e „dumne­zeiască”.

*

* *

Oamenii din echipaj sînt într-o stare din ce în ce mai jalnică. Rezistă totuşi, fiindcă sînt bine hrăniţi.

Frigul şi umezeala, însă, înfăţişarea înfricoşătoare a locu­inţelor, lipsa de somn şi munca neîncetată pe care trebuie s-o să­vîrşească mereu amîndouă echipele, din pricină că oamenii sînt ne­pricepuţi — toate astea îi istovesc îngrozitor.

Întîmplător am aflat că dacă „Elseneura”, atît de mult încăr­cată cum este, se împotriveşte cu atîta vitejie asaltului de neînchi­puit al valurilor, faptul se datoreşte construcţiei de oţei. Lemnăria ei este de asemeni bine închegată, încît o singură găleată e de ajuns pentru a goli apa ce s-ar strecura printre încheieturi.

—      O corabie făcută numai din lemn, m-a lămurit Mr. Pike, ca­re ar fi fost supusă unui asemenea regim, ar fi fost nimicită pînă acum!

Vom izbuti să trecem? Sau nu vom izbuti? aceasta e întrebarea care ne frămîntă minţile.

Mr. Mellaire mi-a istorisit că în tinereţe, i-au trebuit odată două luni întregi, ca să facă circuitul dintre al cincizecilea grad din Atlantic, pînă la al cincizecilea grad din Pacific.

„În cursul acestei călătorii, ne-a spus în timp ce ne înapoiam, încercînd să ne adăpostim în insulele Falkland, am naufragiat toc­mai pe cînd intram în portul Stanley, în urma unei schimbări ne­aşteptate a direcţiei vîntului. Oamenii au scăpat teferi şi nevătă­maţi, în timp ce corabia se scufunda. O! nu era mare lucru de ca­pul ei!

„Cînd am ajuns pe uscat, n-am găsit nici un vas care să ne cu­leagă şi să ne ia cu el.

„După o lună, soseşte alt vas nenorocit „Lucy Powers”.

„Ce privelişte, Dumnezeule! Catargul din faţă fusese tîrît de furtună, împreună cu scripetele şi funiile iar căpitanul ucis de că­derea unei vergi. Secundul avea ambele braţe zdrobite. Al doilea locotenent era bolnav rău. În ce priveşte echipajul, adică ceea ce mai rămăsese din echipaj, singura lui îndeletnicire era să pompeze apa ce pătrunsese în vas.

„Puserăm în funcţiune pe „Lucy Powers” aşa cum puturăm, iar căpitanul nostru preluă conducerea. Cele două echipaje fură reuni­te într-unul singur şi, pompînd neîncetat zi şi noapte, izbutirăm să ne urnim din loc şi să trecem de Capul Horn.

„V-am spus acestea, ca să vă fac să vedeţi, Mr. Pathurst, de ce port respect Capului Horn. Respect care acum creşte şi mai mult!”

Luptînd din răsputeri, continuăm să alunecăm şi să ne învîrtim în acelaşi loc, cu toată răbdarea şi încetineala, ca bilele pe un bili­ard. În acelaşi timp, ne mişcăm şi rămîneam pe loc totuşi!

În două rînduri, în cursul ultimelor zece zile, am fost mînaţi pînă la înălţimea stîncilor din Diego Ramirez. Am ajuns acum la vreo două mii de mile spre vest de ele. E, într-adevăr, de deznădăj­duit!

În săptămîna din urmă, ne-au fost smulse şase pînze. Şase pînze bune şi bine legate.

Lars Iacobsen, care-şi rupsese un picior la începutul călătoriei şi se însănătoşise de cîtva timp, a fost rostogolit pe punte de un val năpraznic. Şi şi-a zdrobit din nou piciorul.

Ditman Olansen, norvegianul spanchiu, a înnebunit noaptea trecută. Înarmat cu un cuţit, el ameninţa pe oricine voia să se apro­pie de el şi să încerce să i-l smulgă. Că să fie potolit, a fost nevoie de intervenţia celor doi „zidari care şi-au greşit cariera”, Fitzbbon şi Gillier, a Maltezului şi a lui Steve Roberts, văcarul. Ceilalţi o şterseră frumuşel, după cum mi-a istorisit Wada.

Nemulţumiţi ascultă cu bunăvoinţă crescîndă pe ticăloşii ca­re le îndrugă vrute şi nevrute şi-şi măresc în chip vădit numărul adepţilor.

Chiar azi-dimineaţă, Mr. Pike a înhăţat de ceafă şi a azvîrlit afa­ră pe Charles Davis, care se dusese la locuinţele echipajului din partea de dinainte şi începuse să înfăţişeze unor ascultători amărîţi ce cuprinde „Codul maritim” şi ce drepturi netăgăduite au oa­menii din serviciul vaselor pe mare.

Mr. Mellaire, dimpotrivă, deşi vede şi aude toate, nu face nici o observaţie. Dar şi echipa de sub conducerea lui e cea mai agitată.

Pînă acum nu s-a întîmplat nimic serios, cu toate semnele acestea neliniştitoare.

Charles Davis tot nu moare. Pare că se îngraşă mereu. Îl pri­vesc adesea pe furiş, cînd se strecoară din chilioara sa, cu ceaşca şi farfuria în mînă ca să-şi primească hrana. Trece cu îndemînare printre două valuri şi nu-şi pierde echilibrul în timpul zvîrcolirilor corăbiei. Trebuie să recunosc că e un maestru în arta de a se feri să fie răsturnat sau udat de marile talazuri.

*

* *

Astăzi, s-a întîmplat o mare minunăţie. La amiază, s-a arătat soarele timp de cinci minute.

Dar ce soare! Un disc palid şi rece, un biet soare bolnav care, trecînd la meridian, abia se ridica deasupra orizontului.