În mai puţin de o oră după aceea, cerul era negru cum e cer­neala şi „Elseneura” se lupta din greu cu rafalele.

Şi e mereu cu neputinţă să ne îndreptăm spre vest! Capul Horn e de fier, astfel că e nevoie tot de o voinţă de fier, a-l în­conjura de la est la vest.

Am mai spus-o; multă vreme căpitanii au avut obiceiul să-şi împingă vasele spre sud de-a binelea între gheţurile Polului, spre a căuta vîntul şi curente prielnice, printr-un ocol uriaş.

Astăzi, nu se mai procedează astfel, iar sistemul e socotit în­vechit. Iată pricina, pentru care căpitanul West, în ciuda vîntului potrivnic şi a vrăjmăşiei curenţilor, se încăpăţînează să plutească de-a lungul ţărmului şi cît mai aproape de el.

Aş fi plictisit de călătoria aceasta sălbatică, mărturisesc sincer de neplăcerile pe care le îndurăm, şi de faptul, că nu înaintăm o dată, fără a fi siliţi să ne înapoiem, dacă gîndurile şi inima nu mi-ar fi pline de Marguerite.

M-o fi iubind ea? Nu ştiu, dar nici nu-mi pasă. Sîngele îmi zvîcneşte cu putere în vine şi astă-i ceea ce mă schimbă cu desăvîrşire.

Dacă nu mă iubeşte încă, mă va iubi mîine. Credinţa că aşa va fi, e bine înfiptă în creier. Şi amîndoi, supunîndu-ne legii neîndu­plecate a naturii ne vom clădi cuibul.

*

* *

A trecut o săptămînă, de la scurta apariţie a soarelui. Cerul e mereu cenuşiu şi copleşitor, umed şi rece.

De o lună ne luptăm! Pe oceanul posomorît şi pustiit de vije­lii, se luptă şi alte corăbii dar nici una n-a izbutit să treacă de Ca­pul Horn. În fiecare zi numărul lor creşte şi zărim mereu cîte două-trei, uneori cîte o duzină, care aşteaptă cu pînzele strînse să-şi reia strădania.

După părerea căpitanului West, azi se află în apele Capului Horn vreo două sute de corăbii.

În fiecare noapte sîntem ameninţaţi, din cauza ceţei şi a bez­nei, de vreo ciocnire cu una din acele corăbii. Şi primejdia nu e mai mică în plină zi, cînd rafalele de zăpadă împiedică vederea.

*

* *

În timp ce ne aflam pe dunetă, biciuiţi de vînt, m-am hotărît să-i spun Margueritei că o iubesc.

Şi, ca toţi îndrăgostiţii, i-am înşirat o sumedenie de nerozii.

Ea mi-a primit mărturisirea cu mîndrie, înălţîndu-şi statura mlădioasă şi subţire şi nu mi-a răspuns nimic. I-am zărit însă în ochi o licărire caldă, iar un freamăt o străbatea.

Fără să mai rostesc un cuvînt, m-am îndepărtat. Zarurile erau aruncate.

Sînt fericit, ca un copil. Romeo şi-a găsit Julieta. Iubesc şi sînt iubit. Şi, de pe duneta îngheţată arunc sfidarea mea mării care urlă. De acum încolo, ea nu va mai fi în stare să mă înghită.

Mai-mai să-mi strig fericirea albatroşilor neobosiţi care zboa­ră în jurul meu.

De atunci, am mai vorbit cu Marguerite, în cabina ei, despre simţămintele noastre.

—      Ştii prea bine, Mr. Pathurst, mi-a spus fata, că îmbarcîndu-mă la Baltimore cu acel călător oarecare, care erai d-ta., fusesem foarte hotărîtă că nu-ţi îngădui orice s-ar fi întîmplat, să-mi faci curte.

—      Şi cu toate acestea, cînd am apărut prima dată în faţa d-tale îmi amintesc bine; m-ai cercetat şi măsurat din cap pînă-n picioare.

—      A! Numai din curiozitate!

—      Era destul de mult şi aşa! Dar stărui, cum puteai să ştii că-ţi voi face curte?

—      Fiindcă, îmi răspunse rîzînd, cînd se află o femeie pe o co­rabie, e obiceiul tuturor tinerilor care călătoresc împreună cu ea să n-o slăbească deloc.

—      Înaintea mea au procedat şi alţii la fel?

— Bineînţeles, Mr. Pathurst!

Auzind aceste cuvinte, simţii că mă năpădeşte un pic de gelozie. Era un simţămînt destul de caraghios şi mi-l înfrînai numai­decît.

Răspunsei:

—      E legea firii. În timpurile cele mai depărtate, cum a spus, nu ştiu ce vechi filozof chinez, ea a fost cunoscută oamenilor din caverne.

„În acelaşi timp, legea femeii a fost să bată din aripi spre a fugi pe dinaintea bărbatului care-i împărtăşeşte dragostea”.

—      Eşti cam obraznic! îmi spuse Marguerite. Aş vrea să ştiu, cînd m-ai văzut bătînd din aripi înaintea d-tale? Mă socoteşti oare o pasăre domestică?

—      Să lăsăm asta... Dar aş fi curios să aflu şi cred că nu e nimic necuviincios în întrebarea mea, cînd anume ai înţeles prima dată că te iubesc?

—      Prima impresie pe care am avut-o despre d-ta. a fost, cu prilejul manevrei de plecare; mă priveai cu ochi răi şi erai foarte necăjit, aflînd că voi călători şi eu pe corabia asta. E adevărat?

—      Recunosc, dar nu răspunzi întrebării mele.

„Cînd ai simţit că s-a produs în mine o schimbare cu totul con­trarie?”

—      Atunci cînd, lucrul e destul de comic, ai fost aruncat de „pampero” prin uşa cabinei tatei şi te-ai prăbuşit în pat, înaintea mea.

„În suferinţa care te năpăstuise, m-ai privit într-un fel pe care nu ştiu să-l numesc. Dar din clipa aceea, sfîrşi coborînd glasul, nu mă mai îndoiam că mă iubeai”.

Prinsei cu dragoste mijlocul fetei şi o trăsei spre mine. Ea nu se împotrivi.

—      Cu toate astea, şoptii ea, erai tare caraghios. Mă cuprinsese o      dorinţă nebună de a rîde. Ţineai la subţioară mîna strivită...

Buzele ei se deschiseră pe frumoşii ei dinţi albi.

—      Astăzi, cel puţin, încheie cu seriozitate, pot rîde cît îmi place de tumba d-tale!

*

* *

Aceasta-i întrebarea! cum spune Hamlet.

A săvîrşit oare „Samuraiul” o asemenea greşeală, în plinătatea puterilor sale, cu judecata normală a creierului său rece şi limpede ca stelele? Şi oare faptul că şi-a dat seama că a săvîrşit-o a fost pricina morţii şale?

Sau, poate, apropierea ameninţătoare a morţii i-a întunecat ju­decata?

Nu ştiu şi n-o voi afla niciodată.