Bert Rhine şi Charles Davis n-au întîrziat să se arate şi, în timp ce se urcau pe dunetă după îndemnul meu, zării o grămadă de obraji slăbiţi înghesuindu-se pe punte, pentru a vedea ce se întîmplă, cu o curiozitate îngrijorată.

—      Prin urmare, v-aţi săturat? fu salutul neobrăzat al lui Bert Rhine cînd ajunse în faţa mea.

„Ce putem face, spre a vă fi pe plac?”.

Îi răspunsei scurt şi aspru:

—      Ah! Foarte bine! Dacă vreţi, vă puteţi relua munca obişnuită.

—      Dacă ne-aţi chemat aici numai pentru asta... începu Charles Davis.

Bert Rhine azvîrli tovarăşului său o privire aspră, care-l făcu să tacă şi vorbi iar:

—      Pe scurt, aveţi nevoie de noi. Lămuriţi-mă, ca să vă pricep.

Răspunsei:

—      Vorbesc pentru binele vostru, al tuturor. Se apropie un vînt puternic şi toate pînzele acelea desfăşurate, care atîrnă acolo sus, vor rostogoli vergele pe punte.

„Trimiteţi oamenii să orînduiască zăpăceala asta!”

—      Dacă nu vrem?

—      Veţi îndura urmările, odată cu noi. Ştii, cred, ca şi mine, ce-i o corabie.

„Voi adăuga doar atît: sînteţi mai primejduiţi ca noi de prăvălirea tuturor barelor acelora de oţel, care vor cădea mai cu seamă în capetele voastre!”

—      Bine! Mă duc să spun două cuvinte echipajului şi să-i cer părerea.

Întorcîndu-mi spatele, Bert Rhine se pregătea să coboare pe punte, avînd lîngă el pe Charles Davis, cînd îi spusei:

— Încă un cuvînt!

—      Vorbiţi, îmi răspunse, înapoindu-se.

—      Ce-aţi făcut cu Mr. Pike?

— Şi dvs. ce-aţi făcut cu Mr. Mellaire? Spuneţi-mi şi vă voi răspunde.

Nu mai stărui. Era vădit aşadar că Mr. Pike şi Mr. Mellaire se vor fi ucis unul pe altul, ori se vor fi rănit atît de rău, încît echipajul îi aruncase pe amîndoi peste bord.

Îmi scosei ceasul şi rostii:

—      Zece minute, nu-i aşa? După trecerea acestui termen, voi reîncepe să trag asupra oricăruia dintre voi care s-ar ivi pe punte sau în altă parte a corăbiei.

În timp ce vorbeam, vîntul dinspre nord devenea mai răcoros din clipă în clipă şi-şi începea muzica drăcească în pînzele care fremătau ca o harpă.

În timp ce Shorty tropăia un dans marinăresc, văzui pe Bert Rhine stînd de vorbă cu răzvrătiţii.

Discuţiile fură scurte, fiindcă se apropia primejdia şi Bert Rhine, fluturînd batista, îmi dădu de înţeles că erau de acord.

Într-adevăr, oamenii se căţărară pe catarguri şi, sub conduce­rea ticălosului care fusese la închisoare, pînzele care atîrnau fură strînse şi legate de-a lungul prăjinilor, în afară de cîteva care fură aşezate în starea lor obişnuită.

Pe dunetă, Tom Spink trecu la cîrmă şi-i dădui ordin să mînuiască bara spre est, adică spre coasta americană şi Valparaiso. Astfel, datorită conlucrării silite a oamenilor de pe partea de dinainte, „Elseneura” începu curînd să plutească în direcţia pa care o doream. Cu o iuţeală din ce în ce mai mare, corabia îşi continua drumul toată ziua şi toată noaptea care urmă.

—      Ştii, sărman „om de pe uscat”, pe care l-am dispreţuit niţel cînd s-a îmbarcat cu noi, că ai însuşiri de om mare şi nu ţi le cunoşti? N-am ce să fac, dar sînt silită să ţi-o spun!

„Felicitările mele, Mr. Pathurst! Toate felicitările! Mă temeam că... voi decădea, măritîndu-mă cu d-ta. Dar văd cu plăcere că nu trebuia să mă tem...”.

Şi Marguerite fugi, rîzînd cu poftă.

Timp de patru zile, am continuat să mergem într-un ritm potrivit şi uneori foarte bun. Loch-ul de măsurat iuţeala ne-a indicat opt noduri pe oră în medie şi în unele clipe chiar nouă.

Apoi, vîntul se mai potoli şi răzvrătiţii întinseră alte cîteva pînze, fără vreun ordin.

Am credinţa că ei nu se îndoiesc totuşi, că ne îndreptăm spre uscat. Marguerite şi cu mine ne gîndim că planul lor este să fugă în luntre îndată ce ne vom apropia de ţărm.

Navigăm la întîmplare şi în curînd vom fi nevoiţi să ne precizăm direcţia. Dar sînt foarte neliniştit, fiindcă nu mă pricep deloc într-o asemenea operaţie.

Marguerite a venit în ajutorul marinarului neştiutor, care conduce acum „Elseneura”.      .

—      Mi-a plăcut de multe ori să mă distrez, îmi spuse, urmărind calculele făcute de tata pentru o operaţie atît de gingaşă. Şi, apoi, Dumnezeule, m-am jucat destul cu instrumentele astea, ca să le cunosc întrucîtva mînuirea!

„Cu chiu, cu vai, fii sigur că ieşim din, încurcătură!”

Întrucît ne apropiem din ce în ce de uscat, între tînăra fată şi mine domneşte o intimitate mereu mai caldă.

Adesea stăm noaptea pe dunetă, îi sărut palma şi apropierea corpurilor noastre devine mai îndrăzneaţă, în timp ce privim norii.

CAPITOLUL XXXV

Prin ţeava de aerisire

Totuşi, nu ajunsesem încă la sfîrşitul suferinţelor noastre. Des­tinderea închipuită ce se produsese între răzvrătiţi şi noi n-a ţinut mult.

Atacul nocturn împotriva dunetei, pe care-l prevăzusem de atîta vreme, a fost dezlănţuit.

Era ora două noaptea. Marguerite îşi făcea veghea, în timp ce eu dormeam în apropierea ei, lîngă odaia hărţilor, pe salteaua mea, pe care mi-o adusese Wada acolo, fiindcă se încălzise vremea.

Mă trezii deodată un foc de revolver, tras de tînăra mea pri­etenă; după acest foc, urmară altele.

Sării de pe saltea şi, fără să-mi pierd cumpătul, pusei numai­decît în funcţiune căldarea pe care o pregătisem. Artificiile ce se aflau în ea se aprinseră îndată. Lumina pe care o produseră fu nă­prasnică şi măreaţă.

Ce iluminaţie feerică, Dumnezeule!

Praful de puşcă bubuia şi şuiera. Rachetele revărsau asupra vrăjmaşului, pe care-l orbeau focurile multicolore de Bengal, cas­cade de scîntei.

Avusesem grijă să aşez căldarea înaintea unui paravan de scînduri care mă umbrea şi mă adăpostea, în timp ce pocniturile şi ar­surile zăpăceau pe adversar.