📚Revolta Pe Atlantic - Jack London

„În cursul acestei călătorii, ne-a spus în timp ce ne înapoiam, încercînd să ne adăpostim în insulele Falkland, am naufragiat toc­mai pe cînd intram în portul Stanley, în urma unei schimbări ne­aşteptate a direcţiei vîntului. Oamenii au scăpat teferi şi nevătă­maţi, în timp ce corabia se scufunda. O! nu era mare lucru de ca­pul ei!

„Cînd am ajuns pe uscat, n-am găsit nici un vas care să ne cu­leagă şi să ne ia cu el.

„După o lună, soseşte alt vas nenorocit „Lucy Powers”.

„Ce privelişte, Dumnezeule! Catargul din faţă fusese tîrît de furtună, împreună cu scripetele şi funiile iar căpitanul ucis de că­derea unei vergi. Secundul avea ambele braţe zdrobite. Al doilea locotenent era bolnav rău. În ce priveşte echipajul, adică ceea ce mai rămăsese din echipaj, singura lui îndeletnicire era să pompeze apa ce pătrunsese în vas.

„Puserăm în funcţiune pe „Lucy Powers” aşa cum puturăm, iar căpitanul nostru preluă conducerea. Cele două echipaje fură reuni­te într-unul singur şi, pompînd neîncetat zi şi noapte, izbutirăm să ne urnim din loc şi să trecem de Capul Horn.

„V-am spus acestea, ca să vă fac să vedeţi, Mr. Pathurst, de ce port respect Capului Horn. Respect care acum creşte şi mai mult!”

Luptînd din răsputeri, continuăm să alunecăm şi să ne învîrtim în acelaşi loc, cu toată răbdarea şi încetineala, ca bilele pe un bili­ard. În acelaşi timp, ne mişcăm şi rămîneam pe loc totuşi!

În două rînduri, în cursul ultimelor zece zile, am fost mînaţi pînă la înălţimea stîncilor din Diego Ramirez. Am ajuns acum la vreo două mii de mile spre vest de ele. E, într-adevăr, de deznădăj­duit!

În săptămîna din urmă, ne-au fost smulse şase pînze. Şase pînze bune şi bine legate.

Lars Iacobsen, care-şi rupsese un picior la începutul călătoriei şi se însănătoşise de cîtva timp, a fost rostogolit pe punte de un val năpraznic. Şi şi-a zdrobit din nou piciorul.

Ditman Olansen, norvegianul spanchiu, a înnebunit noaptea trecută. Înarmat cu un cuţit, el ameninţa pe oricine voia să se apro­pie de el şi să încerce să i-l smulgă. Că să fie potolit, a fost nevoie de intervenţia celor doi „zidari care şi-au greşit cariera”, Fitzbbon şi Gillier, a Maltezului şi a lui Steve Roberts, văcarul. Ceilalţi o şterseră frumuşel, după cum mi-a istorisit Wada.

Nemulţumiţi ascultă cu bunăvoinţă crescîndă pe ticăloşii ca­re le îndrugă vrute şi nevrute şi-şi măresc în chip vădit numărul adepţilor.

Chiar azi-dimineaţă, Mr. Pike a înhăţat de ceafă şi a azvîrlit afa­ră pe Charles Davis, care se dusese la locuinţele echipajului din partea de dinainte şi începuse să înfăţişeze unor ascultători amărîţi ce cuprinde „Codul maritim” şi ce drepturi netăgăduite au oa­menii din serviciul vaselor pe mare.

Mr. Mellaire, dimpotrivă, deşi vede şi aude toate, nu face nici o observaţie. Dar şi echipa de sub conducerea lui e cea mai agitată.

Pînă acum nu s-a întîmplat nimic serios, cu toate semnele acestea neliniştitoare.

Charles Davis tot nu moare. Pare că se îngraşă mereu. Îl pri­vesc adesea pe furiş, cînd se strecoară din chilioara sa, cu ceaşca şi farfuria în mînă ca să-şi primească hrana. Trece cu îndemînare printre două valuri şi nu-şi pierde echilibrul în timpul zvîrcolirilor corăbiei. Trebuie să recunosc că e un maestru în arta de a se feri să fie răsturnat sau udat de marile talazuri.

*

* *

Astăzi, s-a întîmplat o mare minunăţie. La amiază, s-a arătat soarele timp de cinci minute.

Dar ce soare! Un disc palid şi rece, un biet soare bolnav care, trecînd la meridian, abia se ridica deasupra orizontului.

În mai puţin de o oră după aceea, cerul era negru cum e cer­neala şi „Elseneura” se lupta din greu cu rafalele.

Şi e mereu cu neputinţă să ne îndreptăm spre vest! Capul Horn e de fier, astfel că e nevoie tot de o voinţă de fier, a-l în­conjura de la est la vest.

Am mai spus-o; multă vreme căpitanii au avut obiceiul să-şi împingă vasele spre sud de-a binelea între gheţurile Polului, spre a căuta vîntul şi curente prielnice, printr-un ocol uriaş.

Astăzi, nu se mai procedează astfel, iar sistemul e socotit în­vechit. Iată pricina, pentru care căpitanul West, în ciuda vîntului potrivnic şi a vrăjmăşiei curenţilor, se încăpăţînează să plutească de-a lungul ţărmului şi cît mai aproape de el.

Aş fi plictisit de călătoria aceasta sălbatică, mărturisesc sincer de neplăcerile pe care le îndurăm, şi de faptul, că nu înaintăm o dată, fără a fi siliţi să ne înapoiem, dacă gîndurile şi inima nu mi-ar fi pline de Marguerite.

M-o fi iubind ea? Nu ştiu, dar nici nu-mi pasă. Sîngele îmi zvîcneşte cu putere în vine şi astă-i ceea ce mă schimbă cu desăvîrşire.

Dacă nu mă iubeşte încă, mă va iubi mîine. Credinţa că aşa va fi, e bine înfiptă în creier. Şi amîndoi, supunîndu-ne legii neîndu­plecate a naturii ne vom clădi cuibul.

*

* *

A trecut o săptămînă, de la scurta apariţie a soarelui. Cerul e mereu cenuşiu şi copleşitor, umed şi rece.

De o lună ne luptăm! Pe oceanul posomorît şi pustiit de vije­lii, se luptă şi alte corăbii dar nici una n-a izbutit să treacă de Ca­pul Horn. În fiecare zi numărul lor creşte şi zărim mereu cîte două-trei, uneori cîte o duzină, care aşteaptă cu pînzele strînse să-şi reia strădania.

După părerea căpitanului West, azi se află în apele Capului Horn vreo două sute de corăbii.

În fiecare noapte sîntem ameninţaţi, din cauza ceţei şi a bez­nei, de vreo ciocnire cu una din acele corăbii. Şi primejdia nu e mai mică în plină zi, cînd rafalele de zăpadă împiedică vederea.

*

* *

În timp ce ne aflam pe dunetă, biciuiţi de vînt, m-am hotărît să-i spun Margueritei că o iubesc.

Şi, ca toţi îndrăgostiţii, i-am înşirat o sumedenie de nerozii.

Ea mi-a primit mărturisirea cu mîndrie, înălţîndu-şi statura mlădioasă şi subţire şi nu mi-a răspuns nimic. I-am zărit însă în ochi o licărire caldă, iar un freamăt o străbatea.

Fără să mai rostesc un cuvînt, m-am îndepărtat. Zarurile erau aruncate.

Sînt fericit, ca un copil. Romeo şi-a găsit Julieta. Iubesc şi sînt iubit. Şi, de pe duneta îngheţată arunc sfidarea mea mării care urlă. De acum încolo, ea nu va mai fi în stare să mă înghită.