Dar pe bord erau ticăloşi mai răi decît Bob şi care ar fi putut să moara înaintea lui!

Şi Faunul, săracul! Mi se strîngea inima, gîndindu-mă că, printr-o nenorocire de neînlăturat, eu fusesem cel pus de soartă să conlucrez la nimicirea acestei fiinţe prăpădite şi paşnice.

*

* *

Păsările de mare au dispărut cu totul şi Bert Rhine s-a înfă­ţişat pentru a doua oară în chip de sol. Întrucît se temea că va fi împuşcat dacă se va arăta pe punte, a venit prin ţeava de aerisire.

Pare adevărat, fie spus în treacăt, că el a mai făcut drumul acesta şi că, trăgînd prin gratiile de fier, a ucis pe Henry.

În tot cazul, găsindu-mă pe dunetă, mă mirai cînd văzui mişcîndu-se încet cei doi saci de făină, care umpleau deschizătura ţevii.

Dădui uşor la o parte unul din saci, ţinîndu-mă prevăzător în lături şi întrebai:

—      Cine-i acolo?

Bert Rhine răspunse:

—      Am ceva să vă vorbesc, Mr. Pathurst.

—      Da? glumii. Bună ziua, nenişorule!

„Tu şi clica ta sînteţi flămînzi, nu? După cît se pare, asta-i pricina cinstei pe care mi-o faci, venind să ne vizitezi.

„Ora prînzului se apropie şi-ţi voi împărtăşi bucuros numele bucatelor ce-mi vor fi servite:

„Icre unse pe felii de pîine prăjită, scoici St. Jacques, hommar cu smîntînă; apoi, ca mîncăruri propriu-zise; porc cu fasole şi costiţă de miel, conserve cu mazăre; ştii, mazăre mică franceză, care se topeşte în gură; ca legume: sparanghel de California cu ma­ioneză şi cartofi prăjiţi. La sfîrşit: tartă de piersici şi o cafea minunată.

„Recunosc sincer, n-aş putea mînca mai, bine nici în cele mai bune restaurante din bătrînul New-York.

„Voi adăuga, în cazul cînd nu m-ai crede, că nu te-am minţit deloc.

„Vrei să-mi spui în schimb ce aveţi la masă acolo, pe partea de dinainte?

—      N-am venit aici ca să trăncănim fără rost, ci pentru a vorbi lucruri serioase! mormăi niţel mintos Bert Rhine.

—      Cum vrei. Te ascult. Cînd aveţi de gînd să vă predaţi; tu şi ceilalţi?

El mormăi iar:

—      Destul cu glumele! repet. Greşiţi în socotelile dvs. şi de acum înainte, sînteţi dvs. la cheremul meu!

„Desigur că nu sînt atît de prost, ca să vă lămuresc. Dar vă repet, că aţi dat dovadă că sînteţi isteţ, dacă v-aţi gîndit la înţe­lesul cuvintelor mele. Vă previn că vă avem în mînă!

—      Poţi să susţii orice-ţi place! îi răspunsei tăios. Ar fi mai nimerit să dovedeşti ceea ce afirmi.

—      Nu vă voi spune decît atît: predaţi-vă şi nu vi se va face nici un rău, nici dvs., nici celor care sînt cu dvs.!

—      Şi dacă refuz?

—      Atunci, o să vă ţară foarte curînd rău că v-aţi născut! Şi stărui, nu veţi fi dvs. singurul cel care va pătimi pe urma acestei încăpăţînări!

„Se află pe corabie o fată care vă iubeşte şi pe care o iubiţi, dar de care se pare că uitaţi. Cred că bănuiţi ce soartă o aşteaptă!”

Un tremur de mînie şi de groază îmi străbătu corpul. Eram pes­te măsură de înfuriat de neobrăzarea ticălosului care-mi vorbea, dar în acelaşi timp nu mă puteam împiedica să mă întreb: „Dacă spune adevărul, cu toate acestea?”

Nu-mi păsa prea mult de ceea ce avea să se întîmple cu mine. Dar îmi închipuiam pe Marguerite în ghearele acestei bande de nă­tărăi, care ar fi supus-o celor mai mari batjocuri şi celor mai du­reroase chinuri. Fu o vedenie scurtă şi înfricoşătoare.

Trebuie să fi pălit, fiindcă auzii glasul lui Bert Rhine răsunînd obraznic şi batjocoritor:

—      Nu sînteţi prost!... Văd că pricepeţi. Perfect! Nu mai sîntem departe de o înţelegere.

Totuşi, mă birui mîndria rasei, fiindcă mă trezii strigînd cu voce aspră:

—      Cînd vei veni pe punte, ziua, tîrîndu-te ca un cîine flămînd şi nevoit să se supună, atunci vom putea, cum spui tu, să ne înţelegem!

În timpul acestei convorbiri stewardul se afla pe dunetă. El ţinea în mînă o damigeană cu acid sulfuric şi-i goli conţinutul într-o găleată de zinc, aşezată în vederea unei ploi torenţiale sub streaşina odăii hărţilor.

Apoi, luă încet găleata, se apropie tiptil şi lărgi cu mîna liberă despărţitura făcută de mine între cei doi saci de făină. Apoi, cu o mişcare iute, stewardul aruncă focul lichid pe care-l avea în gălea­tă spre zăbrele, în spatele cărora îşi lipise obrazul Bert Rhine. Sub muşcătura cumplită a acidului, ticălosul scoase un urlet înspăimîntător şi, dîndu-se înapoi, dispăru în ţeava de oţel prin care venise.

Bătrînul chinez chiuia de bucurie, cu atît mai mult cu cît ţi­petele jalnice şi nelămurite urmară să răsune un timp oarecare în adîncurile magaziei de cărbune.

În faţa suferinţei, inima-mi era mai puţin împietrită decît a omului galben şi, chiar dacă victima nu era o fiinţă cumsecade, mă cuprinse o groază nemărginită, pe care nu mi-o puteam înfrîna, la gîndul înfricoşătoarelor chinuri ce-i fuseseră pricinuite.

„A muri nu-i nimic, sau prea puţin, e soarta întregii omeniri!” a spus Carlyle. Dar există o mare deosebire între a muri şi a primi în obraz o găleată de acid sulfuric.

Din fericire, Marguerite fusese în cabină, cînd se întîmplase grozăvia. Socotii că n-are nici un rost să-i povestesc faptele şi po­runcii oamenilor mei să nu pomenească nici ei despre această întîmplare fioroasă.

CAPITOLUL XXXVI

În aburi de pucioasă

Represaliile n-au întîrziat.

Începînd de-a doua zi, răsunară zgomote neobişnuite, care răzbiră pînă la Marguerite şi la mine, sub podeaua cabinelor noas­tre, sub cea din marele salon, ca şi sub podelele sufrageriei şi cămarei cu alimente.

Le auziră şi Louis, Wada şi stewardul.

Mîini nevăzute încercau şi ciocăneau lemnul, căutînd locul unde erau mai slabe şi puteau fi pătrunse mai lesne grinzile groase de stejar, aşezate pe un schelet de fier, ce sprijinea încăperile de din­dărăt pe fundul corăbiei.

—      Ei şi! spuse Marguerite. Chiar dacă am presupune că ei ar izbuti să se folosească de şmecheria asta, primul care s-ar încumeta să se arate ar fi nevoit să scoată întîi capul, astfel încît nu ne-ar fi deloc greu să-l trimitem înapoi.

Tîrziu după-amiază, ciocăniturile care se produseseră în două­zeci de locuri, deosebite, nu se mai auziră. Ele reîncepură, însă, la căderea nopţii şi fură din ce în ce mai îngrijorătoare, întrucît le însoţea un zgomot de oţel, asemănător celui al unei dalte în care loveşte cineva.

Aşa încît convinsei pe Marguerite să rămînă culcată şi să mă lase să veghez pe dunetă pînă dimineaţă, în tovărăşia lui Louis.

Se pregătea oare un atac, dat în acelaşi timp dinspre magazie şi de pe punte? Căldarea aceea vestită fu umplută iar, din ordinul meu.