Nu ne puteam întemeia nădejdile de a scăpa de acest dinte uriaş înfipt în valuri, decît pe vreo minune.
— Strîngeţi pînzele! Strîngeţi-le! urlă Mr. Pike.
Echipajul se năpusti la manevră, în timp ce secundul se repezi spre roata cîrmei, pe care o smulse din mîinile lui Tom Spink şi o răsuci furios.
Dar e neîndoios că orice strădanie ar fi fost zadarnică, dacă o rafală n-ar fi împins mai tare pînza cea mare, tocmai la vreme.
Trecurăm la mai puţin de o aruncătură de piatră de blocul uriaş, în jurul căruia clocoteau valurile spumoase şi, îngroziţi de moartea ce ne ameninţa, fiecare din noi îşi simţi respiraţia oprită.
Numai datorită întîmplării, vergele de sus ale catargurilor nu se izbiră de stîncă.
De pe punte, răsună un ţipăt:
— A căzut un om în mare!
Primejdia fiind înlăturată, Mr. Pike părăsi cîrma.
El ridică mîinile spre fer.
— Care-i nătărăul? întrebă pe Mr. Mellaire, cu un aer ursuz.
— Boney, mi se pare. De altfel, nu era bun de nimic.
— Cu atît mai bine! Că doar n-om alerga după el!...
Mă înapoiai spre odaia hărţilor, neliniştit de starea căpitanului West, a cărui greşeală de neînţeles ne-ar fi făcut pe toţi să pierim, împreună cu „Elseneura”.
Mă uitai printr-o ferestruică. „Samuraiul” zăcea pe podea: un trup ţeapăn, care se mişca la fiecare legănare a corăbiei...
CAPITOLUL XXX
Dulgherul finez dispare cu „vrăjitori” cu tot
Moartea căpitanului West a fost o lovitură crîncenă pentru Marguerite în ciuda sforţărilor ei de a se arăta tare şi a nu-şi trăda durerea. Ea mi-a amintit temerile pe care le avea cu privire la sănătatea tatălui ei, de la începutul călătoriei; îngrijorarea aceasta a fost una din pricinile care au hotărît-o să se îmbarce împreună cu el. Suferea de inimă, fără îndoială.
Nici Mr. Pike nici Mr. Mellaire, nici eu nu făcurăm în faţa fetei vreo aluzie la groaznica greşeală a căpitanului West, pe urma căreia am fi dispărut cu toţii în valuri.
„Samuraiul” a fost scufundat în apă la ora patru după-amiază, după ritualul obişnuit.
Numaidecît, Mr. Pike a preluat conducerea corăbiei.
El a adunat mai întîi cele două echipe de serviciu şi le-a dat sfaturi. Fiecare din cuvintele lui era cîte un punct ascuţit, sortit să pătrundă pînă şi în creierii cei mai mărginiţi.
În mod deosebit, a înştiinţat oamenii că au un nou conducător şi că de-acum încolo lucrurile vor merge altfel decît înainte.
— Pînă acum, încheie Mr. Pike, v-aţi făcut poftele şi aţi trăit ca nişte rentieri. Acum trebuie să munciţi serios. Puţin suflet, ce dracu! Puţin suflet!
Oamenii au plecat capul tăcuţi. Se tem de Mr. Pike, care nu încetează să-i hărţuiască şi-i loveşte necontenit cu pumnii lui pătraţi, aşa cum o dovedesc numeroşi obraji umflaţi şi învineţiţi. Fără îndoială, vor face tot ce sînt în stare!
Vîntul a încetat deodată şi „Elseneura” pluteşte ca o bucată de plută pe marea liniştită. Din cînd în cînd, cîte o adiere uşoară ne împinge puţin.
În cursul după-amiezii, Mr. Mellaire, care era de veghe, s-a apropiat de mine şi, trăgîndu-se deoparte, îmi destăinui gîndurile sale cele mai ascunse.
— Păcătos sistem, Mr. Pathurst, mi-a spus, e cel al noului nostru comandant. Istoveşte prea mult oamenii!
„Ocărîţi şi loviţi orbeşte, nu se gîndesc deocamdată să se împotrivească. Sînt prea prăpădiţi.
„Dar asta nu ţine aşa pînă la sfîrşitul călătoriei. Mr. Pike e învechit. Nu-şi dă seama că, din tinereţea lui şi pînă acum, s-au schimbat vremurile. Nici legile maritime nu mai sînt aceleaşi. Nu te poţi purta cu un echipaj atît de rău, cum se poartă el zilnic.”
„Să aşteptăm urmările şi veţi vedea că am dreptate!”
Îi răspunsei cu toată cruzimea:
— Ha! ha! după cum văd, aţi plecat urechea binevoitoare la acuzaţiile ticăloşilor pe care-i avem la bord.
„Daţi-mi voie să vă spun, că atitudinea dv. nu-i deloc potrivită unui ofiţer!”
Lovitura fu bine ţintită. Vălul subţire de blîndeţe ce se aşezase pe privirea înşelătoare a lui Mr. Mellaire, pieri pe neaşteptate.
Ochii lui de ucigaş scăpărară şi părură că se ţintesc asupră-mi.
Dar Mr. Mellaire îşi reveni curînd, buzele îi schiţară un surîs şi privirea îi deveni oarecum liniştită.
— Aţi înţeles greşit, îmi răspunse blînd, reflecţie foarte firească pe care, în interesul tuturor, mi-am îngăduit să vi-o împărtăşesc.
„Aş fi mîhnit dacă v-aţi supăra pe mine. Să presupunem mai bine că nu aţi auzit nimic! Fiţi încredinţat, vă rog, că sînt, ca oricare altul, un ofiţer pătruns de îndatoririle lui.”
„Dar vă repet, creierii oamenilor, sînt mai frămîntaţi acum, ca altădată. Sînt eu de vină? Şi nu-i mai bine să fim cu ochii în patru?”