Convorbirea noastră alunecă asupra unor probleme. Căzurăm de acord, Mr. Mellaire şi cu mine, că necunoscuţii pe care ni-i dăruise Capul Horn şi în privinţa cărora echipajul continuă să fie stăpînit de aceeaşi groază superstiţioasă, dădeau necontenit dovadă de o bunăvoinţă fără margini, spre a fi folositori.
Aceştia, cel puţin, fiind izolaţi de restul echipajului, din pricina neputinţei de a se înţelege cu oamenii noştri într-o limbă cunoscută, nu vor fi molipsiţi. Mă uit uneori la ei cu luare-aminte, în timp ce se află pe punte, proptiţi bine pe picioare şi am impresia că vor să cerceteze nemărginit cu privirea lor visătoare. Neîndoios că se gîndesc la ţările îndepărtate în care s-au născut, unde au mame cu ochii ca topazul, la fel ca ai lor, unde locuiesc fraţii lor de rasă, al căror păr este de culoarea nisipului, ca şi al lor.
Zilnic am convorbiri prieteneşti cu Tom Spink, pe care-l găsesc mereu la bara cîrmei. Îl încurajez pe cît pot, fiindcă acest anglo-saxon, oţelit, pare cu totul pierdut, deşi este un marinar încercat.
Lăsîndu-şi deoparte la modul propriu, nu-şi ascunde descurajarea, şi nu încetează să se tînguiască:
— Niciodată, mi-a spus amărît, nu mă voi mai îmbarca pentru înconjurul Capului Horn! Am jurat-o de o mie de ori, dar de data asta-mi voi ţine jurămîntul.
„Nu, niciodată, Mr. Pathurst! Niciodată!”
Mi-a istorisit şi el o păţanie. Iat-o:
Era pe „Nahoma”, acum vreo patru ani. Două sute treizeci de zile de la Liverpool la San-Francisco. Da, două sute treizeci, nu mai puţin!
„Aveam o încărcătură de creozot şi ciment. Şi creozotul cere să fie aşezat cu multă grijă, altfel nu stă locului.
„Luni de zile, mi-a fost cu neputinţă să trecem de Cap. Între timp, muri căpitanul şi fu scufundat în mare, chiar aici.
„Apoi, începură să ne lipsească merindele şi ne îmbolnăvirăm toţi de scorbut. Mulţi dintre noi muriră. Era un blestem!”
— Cu toate acestea, îi spusei rîzînd, te-ai îmbarcat iar!...
Tom Spink rămase tăcut cîteva clipe, pentru a-mi mărturisi apoi, cu glas încet:
— Dacă marea ar fi înghiţit pe dulgher, în locul lui Boney!...
Mai întîi, nu-l înţelesei. Apoi, îmi adusei aminte că dulgherul era „finezul”, vrăjitorul afurisit care „aduce timp bun sau rău, cînd vrea” şi „nu se gîndeşte decît să joace renghiuri bieţilor marinari. “
*
* *
De ieri, vremea s-a schimbat cu totul, ca prin farmec.
Avînd în spate un vînt puternic dinspre est, alergăm în sfîrşit spre vest, cu o iuţeală de douăsprezece noduri.
Cum dulgherul a dispărut, potrivirea între aceste două fapte dă de gîndit.
Azi-dimineaţă, cînd m-am trezit şi în timp ce Wada mă ajuta să mă îmbrac, am fost uimit de seriozitatea obrazului său, Şi mi-a împărtăşit noutatea, cu un aer posomorît. Din ajun, nu se mai ştie nimic despre dulgher.
Din ordinul lui Mr. Pike, au fost scotocite toate colţişoarele corăbiei. Nu s-a găsit însă nimic.
— Şi ce crezi că i s-o fi întîmplat? întrebai.
— Oamenii ucis pe el şi aruncat apă. Toţi neghiobi şi ticăloşi! Adevărată bandă de cîini şi porci!
Întrebai pe steward, care îmi adeveri spusele lui Wada şi socoti, ca şi el, că dulgherul a fost omorît.
El adăugă:
— Toţi aici gîndesc numai la omor. Şi pe mine omorît, sigur, azi, mîine!
„Foarte bine! Dar eu apăr la mine. Şi întîi omorît cîţiva!”
Spunîndu-mi aceste cuvinte, îşi descheie vesta şi văzui de-a lungul corpului său, în partea stîngă ca s-o poată avea oricînd la îndemînă, o teacă de pînză, legată cu o curea. Din teacă se ivea mînerul unui cuţit lung, cu care taie măcelarii carnea în bucăţi.
Bătrînul chinez scoase încet arma de temut, care avea o lungime de vreo două picioare. Pentru a-mi arăta că era bine ascuţită, tăie o foaie de ziar în bucăţele.
— He-he! adăugă el cu un rînjet batjocoritor. Eu numai „galben murdar”, „maimuţoi”, „fleac”. Înţeles!
„Dar ei lasă pace pe mine!”
Nimic nu-mi dădea putinţa să aflu adevărul. Noaptea fusese liniştită, Ninsese. Nici un val nu scăldase puntea corăbiei. Aşadar, presupunerea unui accident trebuie înlăturată.
Pe la ora opt, Mr. Pike a întrunit pe toţi oamenii pe corabie şi i-a întrebat pe rînd. Răspunsurile au fost aceleaşi: „Nu ştiu nimic!
Cînd i-a venit rîndul, Mulligan Iacobs a fost neobrăzat ca de obicei:
— Dulgherul?! mîrîi. Dar ce credeţi că puteam să-i fac?
„Îmi închipui că mă veţi învinui că m-am repezit la uriaşul acela şi l-am aruncat peste bord. Ce dovadă aveţi, vă rog? E adevărat că sînt cel din urmă dintre nătărăi şi că am, aşa prăpădit cum sînt, o forţă de taur!”
Mr. Pike se încruntă, dar nu stărui şi trecu la altul.
Scena era mişcătoare. De sus, de pe dunetă, Mr. Pike domina semeţ pe oamenii adunaţi pe punte, vicleni şi închişi în ei înşişi. O zăpadă uşoară îşi scutura vertical fulgii în aerul liniştit.
„Elseneura”, ale cărei pînze erau aproape amorţite, aluneca încet şi suspinînd pe valurile, care abia îi atingeau marginile.
