„De îndată ce veţi înceta să vă purtaţi cumsecade, veţi rămîne iarăşi flămînzi!”

—      E bine aşa... Dar mai am o rugăminte la dvs... Mr. Pat­hurst.

—      Ce doreşti?

—      Bert Rhine este într-o stare de plîns. E orb aproape. I-am bandajat obrazul cum ne-am priceput. E numai o rană îngrozitoare!

„Suferă crunt, nu poate să doarmă şi nu încetează să se tînguie.”

Mă dusei să caut cîteva medicamente potrivite într-un ase­menea caz, făcute pe bază de morfină, pentru potolirea dureri­lor usturătoare ale puşlamalei şi le dădui lui Nosey Murphy, îm­preună cu o seringă hypodermică, a cărei funcţionare i-o lămurii.

*

* *

Ne apropiem mereu de uscat, de civilizaţie şi de domnia, legii, pe care oamenii le statornicesc pretutindeni unde organizează state.

Cînd vom ajunge în faţa portului Valparaiso, voi înălţa pe ca­targul de dinapoi stindardul indicînd „răzvrătire pe bord” şi co­răbiile care fac paza ţărmului, vor veni să ne însoţească pînă în port.

Toţi răzvrătiţii vor fi apoi predaţi cu cătuşele de mîini, auto­rităţilor, în drept să cerceteze faptele.

Dar pentru a îndeplini cu bine acest deznodămînt, trebuie păziţi răzvrătiţiii ca să nu dispară.

După ce m-am sfătuit în privinţa aceasta cu Marguerite, m-am hotărît să distrug, printr-o lovitură primejdioasă dar mai mult decît trebuincioasă, luntrele de care s-ar fi putut folosi răz­vrătiţii.

Pe la ora unu noaptea, am luat cu mine pe Wada, pe steward, pe cei doi japonezi, pe Louis şi pe cei trei necunoscuţi. De cînd veniseră la noi, aceştia din urmă se purtaseră cît se poate de bine.

Dar, cum nu prea eram sigur de buna credinţă a acestor da­ruri ale furtunii, însărcinai pe steward să nu-i slăbească din ochi. La primul semn de trădare din partea vreunuia din ei, stewardul avea însărcinarea să-i împlînte cuţitul lui cel mare în pîntece.

O licărire de bucurie trecu în ochii bătrînului chinez şi fui încredinţat că, la nevoie, porunca mea ar fi fost adusă la îndepli­nire cu o plăcere de neasemuit.

Coborîrăm aşadar pe punte şi ajunserăm curînd fără greutate în partea centrală a corăbiei, lîngă care se aflau luntrele atîrnate de stîlpii lor. În afară de armele noastre de luptă, aveam cu toţii cîte un topor.

În lumina slabă a nopţii, ne izbirăm de o formă omenească, aşezată pe un buştean ce slujea la legarea odgoanelor. Mă aple­cai şi îmi dădui seama că e Mulligan Iacobs.

Cred că era cufundat într-una din visările sale poetice, fi­indcă părea că nu ne văzuse.

Îi pusei mîna pe umeri. El tresări şi-i şopti la ureche:

—      Ascultă-mă, Iacobs. Am venit aici, ca să distrugem lun­trele.

„Stai liniştit unde te afli, dacă nu vrei s-o păţeşti!”

—      Credeţi că mă puteţi speria? îmi strigă, mai întărîtat şi mai amar ca oricînd. Faceţi ce vreţi. Ce-mi pasă mie?!

„Vă înţeleg planul. Vă temeţi ca echipajul să nu dezerteze şi vreţi să-i ţineţi prizonieri...”

Îi răspunsei:

—      Foarte bine te-ai gîndit! Şi fiindcă nu-ţi pasă, nu ţipa aşa!

Dar el continuă, ridicîndu-şi glasul şi străduindu-se să-şi în­drepte răsucită şiră a spinării:

—      Dorm toţi buştean, fericiţi că şi-au umplut burţile. Pînă şi Bert Rhine a aţipit. Injecţiile i-au potolit gemetele.

„Credeţi, vă întreb din nou, că toate rîmele astea mă intere­sează?”

—      Atunci, de ce n-ai venit să te alături de noi?

—      Pentru că vă urăsc, aşa cum îi urăsic şi pe ei!

„Ei sînt nişte vite, iar dvs. şi toţi din rasa dvs. sînteţi nişte şmecheri care vă folosiţi de munca lor. Vă potriviţi de minune!

Cît despre mine cu spinarea mea strîmbă, eu sînt cea mai vie dovadă că nu există Dumnezeu!”

—      Bine!... Bine!... Linişteşte-te!

—      Sfărîmaţi luntrele! strigă Iacobs. Şi cînd vom ajunge în port, puneţi să fie spînzuraţi pe cine vreţi.

„Eu nu sînt decît o făptură beteagă, pe care n-o poate pedep­si nici legea, din pricina nenorocirii mele. Pe lumea aceasta aş fi putut să fiu tot atît de bine un fluture care zboară din floare în floare, un porc care grohăie de plăcere lăfăindu-se la troaca lui, totdeauna plină, sau chiar un bărbat frumos pe care l-ar fi iubit fe­meile.

„Totuşi, e sigur că atunci cînd vă va suna ceasul, veţi sfîrşi ca şi mine, în noapte. Şi noaptea dvs. va fi tot atît de neagră ca şi a mea!”

Îl întrebai:

—      Poţi să-mi spui cine a fost acela dintre voi, care a născocit ideea să ne înăbuşe cu abur de pucioasă?

—      Nu ştiu. Dar chiar dacă aş şti nu v-aş spune. Dar m-a minunat dibăcia creierului care a născocit ideea asta măreaţă. Din păcate, şmecheria a dat greş!

Răspunsei

— Ideea aceasta măreaţă era mai ales mişelească.

—      Poate. Dar cine a avut ideea să stropească obrazul lui Bert Rhine cu acid sulfuric, de i-a ars pielea şi carnea pînă la os? Îi cad fîşii de carne din obraz, ştiţi? Cred că şi fapta asta e mişelească!

—      Eşti cam prea curios, la rîndul tău!... îi răspunsei, stingherit oarecum. Nu vei afla nimic. Dealtfel, mă întreb ce diavol mă îndeamnă să-mi pierd vremea cu tine.

Dădui ordin şi oamenii se repeziră cu topoarele asupra bărcilor, din care rămaseră în cîteva clipe numai bucăţi de lemn.

La zgomotul pe care-l făceam, echipajul se trezi şi coborî din paturi. Dar oamenii se mulţumiră să ne privească în tăcere, în timp ce ne isprăveam lucrul, astfel că puturăm pleca fără a ne fi încăierat.

*

* *

A doua zi dimineaţă, Nosey Murphy şi restul oamenilor din echipaj veniră, ca în zilele din urmă să primească ordinele şi hrana.

Venise şi Bert Rhine. Capul îi era învelit în bandaje şi ochii lui roşii, care clipeau des şi fără vrere se iveau singuri printr-o crăpătură a pînzei.