📚Revolta Pe Atlantic - Jack London

O găină înţelegîndu-i rău prietenia, se repezi spre cîine şi-i aplică în bot o puternică lovitură cu ciocul.

Dîndu-se înapoi, Possum scoase un ţipăt de durere, un ţipăt ascuţit şi supărat.

Acest ţipăt atrase luarea-aminte a lui Ditman Olansen- care, aplecat pe vergă, întinse gîtul spre a vedea ce s-a întîmplat. El ţinea pe umeri un scripete, pe care era înfăşurată o funie. Cînd îşi întinse gîtul, Olansen scăpă de pe umeri scripetele, care căzu lîngă Mr. Mellaire fără să-l rănească însă.

Dar funia, lovind în treacăt capul celui de-al doilea locotenent, îi      smulse şapca, deşi era prinsă cu o curea.

Mr. Pike, aşa cum am spus, era pe aproape. De pe podişca de oţel, zări deodată dedesupt, îngrozitoarea crăpătură din ţeasta lui Mr. Mellaire. Rămăsese încremenit cîteva clipe, întrebîndu-se dacă nu cumva visează.

Fără să-şi dea seama, îşi strînse pumnii, în timp ce privea cu toată atenţia acest semn de neînlăturat datorită căruia putea recu­noaşte fără greş pe ucigaşul căpitanului Somers.

În clipa următoare, cobori încet pe punte şi se îndreptă spre al doilea locotenent, cu gîndul vădit de a-şi vîrî degetele, ca ghea­rele unei păsări de pradă, în şanţul acela înfricoşător — şi să-i sfîşie creierul.

Mr. Mellaire se dădu iute înapoi cu doi paşi, iar Mr. Pike păru că e iar stăpîn pe sine. Braţele-i căzură de-a lungul corpului şi se opri.

—      Ştiu cine eşti!... spuse Mr. Pike cu voce surdă, care tre­mura de tulburare.

„Acum optsprezece ani, ai fost pe „Cyrus-Thomson”, care, rămînînd fără catarguri din pricina vijeliei, se scufundă. Ai luat loc în singura luntre ce a fost salvată.

„După şapte ani, ai fost pe „Iason-Karrison” la San-Francisco şi căpitanul Somers a fost ucis de cel de-al doilea locotenent, ai său, care erai tocmai tu, adică unul dintre spravieţuitorii de pe „Cyrus-Thomson”.

„Ucigaşul, care avusese ţeasta crăpată de un bucătar nebun, se numea Sydney Waltham, despre care ţi-aş fi recunoscător dacă mi-ai da noutăţi”.

Fără să mai asculte Mr, Mellaire, sau mai curînd Sydney Walt­ham, făcu în ciuda celor cincizeci de ani ai săi o săritură în lături, cu o uluitoare agerime şi se repezi spre partea centrală a corăbiei, unde-şi avea cabina.

Dar nu fugise ca să se ascundă în ea, ci pentru a ieşi curînd ţinînd în mînă un revolver automat Smith şi Wesson, calibrul 32, cu care începu să tragă.

Cîteva gloanţe se turtiră în parapetul punţii înguste, spre care Mr. Pike se repezi numaidecît. Şi, cu toate că nu-i plăcea să lase să se creadă că fuge, se retrase şi ajunse pe dunetă, din cîteva sărituri.

Atunci, răzvrătirea se dezlănţui pe neaşteptate.

Arthur Deacon, cocoţat pe catargul din urmă, se aplecă şi aruncă spre Mr. Pike, care tocmai trecea pe dedesubt, sula de desfăcut nodurile funiilor; ea se învîrti de mai multe ori, scînteind în bătaia soarelui.

Sula era gata-gata să atingă pe Mr. Pike şi să sfărîme pe Possum, care alerga spre partea din urmă, înnebunit de împuşcături­le ce se auzeau, fiindcă Mr. Mellaire, fără să ţintească de ajuns de bine, trăgea necontenit. Vîrful ascuţit al sulei pătrunse cu atîta putere prin lemnul punţii, încît sula continua să vibreze cu furie cîteva secunde.

În cele din urmă, în timp ce un ultim glonte se izbi de închi- zătoarea de oţel a odăii hărţilor şi în timp ce omul de la cîrmă îşi părăsea postul, văzui pe Mr. Pike coborînd pe furiş spre cabine.

În ce mă priveşte, nu mă clintisem din postul meu de observaţie situat în partea centrală a corăbiei, fie din pricină că eram încre­dinţat că nu mă ameninţa nici o primejdie, fie pur şi simplu din lip­să de prezenţă de spirit în faţa evenimentelor ce se produseseră atît de neaşteptat.

În timpul unei potoliri, izbutii să ajung pe dunetă, cînd răz­vrătiţii, conduşi de Sydney Waltham şi de cei trei ticăloşi, dădură năvală, plini de avînt. Văzui banda îmbrîncindu-se şi repezindu-se spre scară, pentru a se căţăra, dar nici nu mă gîndii să încerc să-i opresc. Era foarte nimerit să nu mă împotrivesc, fiindcă n-aş fi izbutit; dimpotrivă, aş fi dat răzvrătiţilor prilejul să mă ucidă.

Atingîndu-şi ţinta, oamenii părură foarte zăpăciţi de izbînda dobîndită atît de lesne şi cu totul dezamăgiţi că nu găseau înainte-le nici un vrăjmaş.

Trecînd pe lîngă mine, Bert Rhine păru că vrea să se oprească, spre a mă lovi cu ajutorul cuţitului pe care-l avea în mînă. Dar îşi reluă aproape numaidecît alergătura, socotindu-mă desigur „un număr fără însemnătate”. Mă simţii niţel jignit, dar şi fericit.

Cînd oamenii văzură că nu mai era nimeni pe dunetă, rămaseră uluiţi. Oare conducerea corăbiei era părăsită în voia soartei? Asta-i supăra şi-i îngrijora mult.

Bert Rhine trimise pe italianul Guido Bombini să înconjoare adăpostul care acoperea roata cîrmei, spre a se încredinţa că nu se ascunsese acolo nici un duşman.

Apoi, dădu un ordin evreului Isaac Chantz, pe care O’Sullivan îl rănise la începutul călătoriei. Şi, Chantz, urmat de cîţiva voi­nici, se duse în chip de cercetaş spre odaia hărţilor, a cărei uşă o deschise fără veste.

În aceeaşi clipă, străluci şi se prăbuşi asupră-i un cuţit lung măcelăresc, pe care-l ţinea o mînă galbenă uscată. Cuţitul îi alunecă de-a lungul capului şi gîtului şi-i atinse umărul stîng.

Oamenii care însoţeau pe Isaac Chantz se dădură înapoi şi evreul se clătină pînă la stinghia de sprijinire, apăsîndu-şi rana cu mîna dreaptă.

Bert Rhine, care în timpul acesta se dusese să cerceteze sufra­geria, veni în goană, odată cu Mr. Mellaire, care ţinea încă în mînă revolverul gol. Ei îşi croiră drum printre cei ce se înghesuiau, şovăitori, în faţa odăii hărţilor, a cărei uşă se închidea şi se deschi­dea, în ritmul clătinăturilor corăbiei.

Nu cumva cuţitul ascuns avea să lovească iar pe cel dinţii ce s-ar fi încumetat să intre?

Înţelept şi prevăzător, bătrînul chinez nu se arătă. În locul lui, Mr. Pike fu acela care se ivi pe neaşteptate, venind pe scara lăun­trică. Era înarmat cu revolverul său, Colt, de calibrul 44.

Numaidecît porni spre el o serie de detunături, asemănătoare unor focuri de artificii. Dar răzvrătiţii, care trăgeau fără să mai ţintească şi ale căror arme nu erau proaste, erau atît de zăpăciţi, încît nici un glonte nu nimeri, pe secund.

Dar şi el trăgea. Cu tot tărăboiul drăcesc, putui descoperi împuşcăturile puternice şi regulate ale revolverului său.

Deodată, văzui pe italianul Mike Cipriani, ducîndu-şi îndurerat mîna la pîntece şi prăbuşindu-se pe punte.

Văzîndu-l corcitura de Shorty, care ţopăia şi se strîmba în mijlocul învălmăşelii, dădu semnalul retragerii. Se rostogoli pe scara dunetei şi toţi îl urmară. Fu o dezordine nemaipomenită.

Isaac Chantz, care sîngera necontenit, fu cel dintîi care fugi după Shorty.

Nosey Murphy îşi azvîrli nebuneşte cuţitul spre Mr. Pike, dar nu-l nimeri. Tăişul izbi cu putere unul din mînerele de aramă ale roţii de la cîrmă şi căzu apoi pe podea.

Al doilea locotenent fugi după ceilalţi, însoţit de Bert Rhine. În alergătura lor disperată se izbiră de mine puternic, încît erau să mă răstoarne.

„Cîmpul de luptă” începea să se golească. Mr. Pike trase încă o      dată şi nimeri pe Bill Quingley, care se prăbuşi la picioarele mele.

Ultimul care trebuia să fugă era Maltezul. El se opri pe una din treptele de sus ale scării, pentru a privi cu îndrăzneală în faţă pe secund. Mr. Pike îşi îndreptă spre el ţeava revolverului şi trase. Dar se isprăviseră cartuşele, astfel că, în timp ce Maltezul dispă­rea grăbit, revolverul făcu doar un zgomot sec.