Dar Tom Spink nu era convins de cele ce-i spuneam.
Mă ascultă totuşi şi cînd îl întrebai a doua zi dacă strigoii au mîncat bine, îmi răspunse clătinînd din cap:
— Mă întrebaţi dacă au mîncat, Mr. Pathurst?! Păi, e de necrezut cum s-au îndopat! Nu există un stomac omenesc, în stare să înghită aşa cum i-am văzut pe ăştia, şi, mai puţin încă, să mistuie!
— Asta dovedeşte pur şi simplu, spusei, că în partea de dinainte a corăbiei toţi sînt flămînzi, bietul meu Tom Spink.
„Acum îi avem noi în mînă!”
*
* *
Nu se scurseră nici douăzeci şi patru de ore, cînd Nosey Murphy, Maltezul şi Davis, care nu putea lipsi, se prezentară în josul dunetei:
Îi întrebai ce doresc.
Charles Davis se pregătea să-mi ţină iar o cuvîntare, dar îi retezai pofta:
— Nu vreau să ştiu nimic de tine, Davis! Deocamdată, cel puţin.
„În curînd cînd te vei afla în faţa acelui faimos tribunal, cu care ne-ai plictisit aproape tot timpul călătoriei, vei avea dreptul să-ţi spui cuvîntul, după mine.”
— V-aş ruga totuşi Mr. Pathurst, să ţineţi seama...
Dar Nosey Murphy interveni:
— Taci, Davis! îi porunci, sau îţi tai beregata!
„Ceea ce am venit să vă rugăm, Mr. Pathurst, este să ne daţi voie să ne reluăm lucrul ca mai înainte.”
— Foarte bine. Tocmai că sînt cîteva pînze de desfăcut. Dovediţi-mi gîndurile voastre cinstite, apucîndu-vă fără întîrziere de lucru!
Dar... mai întîi... am vrea să ni se dea ceva de mîncare...
— Şi eu care comand corabia, aş vrea mai întîi să desfaceţi pînzele.
Nosey Murphy şovăi. Privii apoi pe Maltez, cerîndu-i parcă sfatul. Acesta rămase o clipă pe gînduri, măsurînd munca de care se vorbea, cu propria lui slăbiciune. În sfîrşit se hotărî să facă un fel de semn de aprobare.
Declarai:
— Aşadar, ne-am înţeles: după ce veţi isprăvi lucrul, veţi primi un prînz îndestulător.
„Hai, duceţi-vă!”
Cei trei soli se înapoiară la camarazii lor şi le împărtăşiră hotărîrea mea.
Văzui atunci pe toţi viermii aceia amărîţi începînd să se mişte, spre a îndeplini cum puteau mai bine porunca mea, căţărîndu-se pe funii şi catarguri.
Sundry Buvers îşi apăsă cu deznădejde pîntecele. Mai mult ca oricînd, Nancy părea gata să-şi dea sufletul. Lars Iacobsen şchiopăta de piciorul rupt de două ori şi oarecum dres tot de două ori.
Cu mîinile la spate, Charles Davis privea pe ceilalţi cum munceau. .
— Vino încoace! îi strigă Nosey Murphy, care trăgea zadarnic de un odgon.
„Hai să-mi ajuţi!”
— Niciodată! răspunse flecarul afurisit.
Lăsînd odgonul din mîini, Nosey Murphy se repezi la Davis.
— Mai spune o dată! îi porunci.
— Am spus, am spus... că sînt un bolnav nenorocit.
— Bolnav sau sănătos, fă treabă, şmecher bătrîn!
Davis ştia că de hotărîrea pe care o va lua, îi atîrna viaţa sau moartea.
Alese desigur viaţa.
De pe dunetă, Marguerite şi cu mine priveam pe Charles Davis, care se hotărîse să lucreze cot la cot cu tovarăşii săi.
Mîncarea făgăduită fu în sfîrşit adusă pe punte şi înfometaţii se năpustiră asupra ei ca nişte sălbatici.
— Şi cînd vom mînca iar? întrebă sfios Nosey Murphy, cînd custroanele fură golite şi bucăţile de carne ronţăite pînă la os.
— Atîta vreme cît vă veţi vedea de treabă, răspunsei, veţi primi mîncare de trei ori pe zi, potrivit obiceiului.
