O ridicam şi ne reluam urcarea treptelor ce nu se mai sfîrşea.
Cînd ajunserăm la jumătatea scării, aerul înviorător pe cara ni-l trimitea noaptea curată, răzbi pînă la noi.
Marguerite păru că nu simte. Dar el pătrundea năvalnic în plămînii mei răniţi şi-mi dădu putinţa să-mi fac ultima sforţare, împreună cu draga mea povară.
Cînd atinsei ultima treaptă, Marguerite leşină şi-mi alunecă da pe braţe, iar eu mă prăbuşii lîngă ea, istovit.
În aceeaşi clipă, se producea un atac împotriva dunetei.
Dar Louis şi Wada, cărora li se alătură Tom Spink, îl respinseră fără prea multă greutate, fiindcă vrăjmaşii erau flămînzi şi abia se mai ţineau pe picioare.
De-abia după douăsprezece ore izbutirăm să respirăm liberi şi să ne simţim retrăind cu adevărat.
Încercarea îngrozitoare pe care o îndurasem împreună, moartea care trecuse pe lîngă noi atît de aproape, nu făcură decît, aşa cum era de prevăzut, să înflăcăreze şi mai mult iubirea noastră.
CAPITOLUL XXXVII
Căsătorie! Căsătorie!
Cînd se lăsase noaptea, eram cu Marguerite, în cabina ei. Îi mîngîiam mîna şi ne gîndeam amîndoi că doar opt zile ne mai despărţeau acum de Valparaiso.
Cineva ciocăni în uşă:
— Intraţi! răspunsei, îndepărtîndu-mă de Marguerite.
Era Tom Spink, pe care îl lăsasem la cîrmă. Avea chipul zăpăcit.
— Ce mai e? întrebai cu o oarecare nelinişte.
— Este, Mr. Pathurst... Este...
— Ei, ce este?
— Sînt pe dunetă! răspunse, clănţănind din dinţi.
Mă ridicai.
— Cine?
— Ei!... „ Ăia care au venit pe bord, nu se ştie de unde, în timpul trecerii pe la Capul Horn... Ăia trei înecaţi!
„Sînt lîngă cîrmă. Aşa că, înţelegeţi, am scăpat şi am alergat să vă înştiinţez.”
— Şi cum au venit? întrebai zîmbind.
— Fiind vrăjitori, au zburat desigur. Ceea ce ştiu bine este că n-au venit pe scară, fiindcă am vegheat tot timpul.
Şi bietul Tom Spink gemu.
— Dacă au venit, reluai, înseamnă că vor să fie cu noi! De altfel, după cum se vede nu ţi-au făcut nici un rău. Asta-i important?
„Fără îndoială că de pe punte, s-au căţărat pînă pe catargul din urmă şi au alunecat apoi pe verge, cu ajutorul vreunei funii, pînă au ajuns pe dunetă.
„Hai să-i vedem!”
Părăsind pe Marguerite, mă dusei spre dunetă, urmat de Tom Spink, mai mult mort decît viu.
Într-adevăr, cele trei fiinţe enigmatice pe care ni le trimisese furtuna erau acolo, cu părul de culoare nehotărîtă şi cu ochii ca topazul, care străluceau în întuneric întocmai ca ochii de pisică, sub lumina felinarului îndreptat spre ei.
Ei vorbeau blînd în limba lor necunoscută, de parcă torceau, ridicîndu-şi braţele cu palmele în afară.
Le făcui un salut binevoitor.
Atunci, toţi trei îşi scoaseră şepcile şi, ca semn de supunere, fiecare din ei îşi puse mîna dreaptă pe cap.
Făcui şi eu o mişcare din cap, ca să le arăt că-i înţeleg şi primesc supunerea lor.
Ei se aplecară ca să-mi mulţumească, apoi îşi deschiseră gurile, toţi deodată şi-şi apăsară pîntecele, ca să-mi arate că le e foame.
Îi poruncii lui Tom Spink să-i însoţească pînă la odaia cea mare, unde Louis avea să le dea demîncare cît vor dori.
Tom Spink mîrîi o împotrivire supărată.
Începui să rîd.
— Dacă sînt înecaţi, cum te încăpăţînezi tu să crezi, nu vor avea nevoie de mîncare.
„Vei putea vedea singur cît de flămînzi sînt şi cît vor înghiţi din merindele ce li se vor da. Iată un prilej nimerit, ca să te lămureşti în privinţa asta!”
