„De îndată ce veţi înceta să vă purtaţi cumsecade, veţi rămîne iarăşi flămînzi!”
— E bine aşa... Dar mai am o rugăminte la dvs... Mr. Pathurst.
— Ce doreşti?
— Bert Rhine este într-o stare de plîns. E orb aproape. I-am bandajat obrazul cum ne-am priceput. E numai o rană îngrozitoare!
„Suferă crunt, nu poate să doarmă şi nu încetează să se tînguie.”
Mă dusei să caut cîteva medicamente potrivite într-un asemenea caz, făcute pe bază de morfină, pentru potolirea durerilor usturătoare ale puşlamalei şi le dădui lui Nosey Murphy, împreună cu o seringă hypodermică, a cărei funcţionare i-o lămurii.
*
* *
Ne apropiem mereu de uscat, de civilizaţie şi de domnia, legii, pe care oamenii le statornicesc pretutindeni unde organizează state.
Cînd vom ajunge în faţa portului Valparaiso, voi înălţa pe catargul de dinapoi stindardul indicînd „răzvrătire pe bord” şi corăbiile care fac paza ţărmului, vor veni să ne însoţească pînă în port.
Toţi răzvrătiţii vor fi apoi predaţi cu cătuşele de mîini, autorităţilor, în drept să cerceteze faptele.
Dar pentru a îndeplini cu bine acest deznodămînt, trebuie păziţi răzvrătiţiii ca să nu dispară.
După ce m-am sfătuit în privinţa aceasta cu Marguerite, m-am hotărît să distrug, printr-o lovitură primejdioasă dar mai mult decît trebuincioasă, luntrele de care s-ar fi putut folosi răzvrătiţii.
Pe la ora unu noaptea, am luat cu mine pe Wada, pe steward, pe cei doi japonezi, pe Louis şi pe cei trei necunoscuţi. De cînd veniseră la noi, aceştia din urmă se purtaseră cît se poate de bine.
Dar, cum nu prea eram sigur de buna credinţă a acestor daruri ale furtunii, însărcinai pe steward să nu-i slăbească din ochi. La primul semn de trădare din partea vreunuia din ei, stewardul avea însărcinarea să-i împlînte cuţitul lui cel mare în pîntece.
O licărire de bucurie trecu în ochii bătrînului chinez şi fui încredinţat că, la nevoie, porunca mea ar fi fost adusă la îndeplinire cu o plăcere de neasemuit.
Coborîrăm aşadar pe punte şi ajunserăm curînd fără greutate în partea centrală a corăbiei, lîngă care se aflau luntrele atîrnate de stîlpii lor. În afară de armele noastre de luptă, aveam cu toţii cîte un topor.
În lumina slabă a nopţii, ne izbirăm de o formă omenească, aşezată pe un buştean ce slujea la legarea odgoanelor. Mă aplecai şi îmi dădui seama că e Mulligan Iacobs.
Cred că era cufundat într-una din visările sale poetice, fiindcă părea că nu ne văzuse.
Îi pusei mîna pe umeri. El tresări şi-i şopti la ureche:
— Ascultă-mă, Iacobs. Am venit aici, ca să distrugem luntrele.
„Stai liniştit unde te afli, dacă nu vrei s-o păţeşti!”
— Credeţi că mă puteţi speria? îmi strigă, mai întărîtat şi mai amar ca oricînd. Faceţi ce vreţi. Ce-mi pasă mie?!
„Vă înţeleg planul. Vă temeţi ca echipajul să nu dezerteze şi vreţi să-i ţineţi prizonieri...”
Îi răspunsei:
— Foarte bine te-ai gîndit! Şi fiindcă nu-ţi pasă, nu ţipa aşa!
Dar el continuă, ridicîndu-şi glasul şi străduindu-se să-şi îndrepte răsucită şiră a spinării:
— Dorm toţi buştean, fericiţi că şi-au umplut burţile. Pînă şi Bert Rhine a aţipit. Injecţiile i-au potolit gemetele.
„Credeţi, vă întreb din nou, că toate rîmele astea mă interesează?”
— Atunci, de ce n-ai venit să te alături de noi?
— Pentru că vă urăsc, aşa cum îi urăsic şi pe ei!
„Ei sînt nişte vite, iar dvs. şi toţi din rasa dvs. sînteţi nişte şmecheri care vă folosiţi de munca lor. Vă potriviţi de minune!
Cît despre mine cu spinarea mea strîmbă, eu sînt cea mai vie dovadă că nu există Dumnezeu!”
— Bine!... Bine!... Linişteşte-te!
— Sfărîmaţi luntrele! strigă Iacobs. Şi cînd vom ajunge în port, puneţi să fie spînzuraţi pe cine vreţi.
„Eu nu sînt decît o făptură beteagă, pe care n-o poate pedepsi nici legea, din pricina nenorocirii mele. Pe lumea aceasta aş fi putut să fiu tot atît de bine un fluture care zboară din floare în floare, un porc care grohăie de plăcere lăfăindu-se la troaca lui, totdeauna plină, sau chiar un bărbat frumos pe care l-ar fi iubit femeile.
„Totuşi, e sigur că atunci cînd vă va suna ceasul, veţi sfîrşi ca şi mine, în noapte. Şi noaptea dvs. va fi tot atît de neagră ca şi a mea!”
Îl întrebai:
— Poţi să-mi spui cine a fost acela dintre voi, care a născocit ideea să ne înăbuşe cu abur de pucioasă?
— Nu ştiu. Dar chiar dacă aş şti nu v-aş spune. Dar m-a minunat dibăcia creierului care a născocit ideea asta măreaţă. Din păcate, şmecheria a dat greş!
