📚Revolta Pe Atlantic - Jack London

Într-un sfert de oră, marea fu cu desăvîrşire curăţată în ju­rul nostru.

Numai cîteva din ele care, din pricina înghesuielii, fuseseră ne­voite să se mulţumească doar cu ciugulirea hranei otrăvite, se du­seră să zboare în partea de dinainte a corăbiei, unde răzvrătiţii în­cercau să le atragă cu undiţele. Unele fură prinse, gătite la iuţeală şi mistuite.

După cîteva ore, două cadavre erau tîrîte pe punte şi scufundate.

Stewardul care se afla pe dunetă, lîngă mine, începu să bată din palme

Îi spusei:

—      Poate că s-or fi încăierat între ei şi s-au ucis!

—      Nu, strigă el, nu bătut, nu omorît! Ei mîncat păsări cu otravă! Murit şi ei otrăvit!

„Şi alţii bolnavi! Asta sigur! Bun! Foarte bun! Ha! Ha! Ha!”

Şi de bucurie, bătrînul chinez nu-şi mai încăpea în piele.

De la distanţa Ia care mă aflam, nu putui să-mi dau seama ci­ne erau cei doi morţi. Cum, însă, de atunci nu mai văzui, nici pe Bob, nici pe Faun, ajunsei la convingerea că ei fuseseră cele două victime ispăşitoare.

Dar pe bord erau ticăloşi mai răi decît Bob şi care ar fi putut să moara înaintea lui!

Şi Faunul, săracul! Mi se strîngea inima, gîndindu-mă că, printr-o nenorocire de neînlăturat, eu fusesem cel pus de soartă să conlucrez la nimicirea acestei fiinţe prăpădite şi paşnice.

*

* *

Păsările de mare au dispărut cu totul şi Bert Rhine s-a înfă­ţişat pentru a doua oară în chip de sol. Întrucît se temea că va fi împuşcat dacă se va arăta pe punte, a venit prin ţeava de aerisire.

Pare adevărat, fie spus în treacăt, că el a mai făcut drumul acesta şi că, trăgînd prin gratiile de fier, a ucis pe Henry.

În tot cazul, găsindu-mă pe dunetă, mă mirai cînd văzui mişcîndu-se încet cei doi saci de făină, care umpleau deschizătura ţevii.

Dădui uşor la o parte unul din saci, ţinîndu-mă prevăzător în lături şi întrebai:

—      Cine-i acolo?

Bert Rhine răspunse:

—      Am ceva să vă vorbesc, Mr. Pathurst.

—      Da? glumii. Bună ziua, nenişorule!

„Tu şi clica ta sînteţi flămînzi, nu? După cît se pare, asta-i pricina cinstei pe care mi-o faci, venind să ne vizitezi.

„Ora prînzului se apropie şi-ţi voi împărtăşi bucuros numele bucatelor ce-mi vor fi servite:

„Icre unse pe felii de pîine prăjită, scoici St. Jacques, hommar cu smîntînă; apoi, ca mîncăruri propriu-zise; porc cu fasole şi costiţă de miel, conserve cu mazăre; ştii, mazăre mică franceză, care se topeşte în gură; ca legume: sparanghel de California cu ma­ioneză şi cartofi prăjiţi. La sfîrşit: tartă de piersici şi o cafea minunată.

„Recunosc sincer, n-aş putea mînca mai, bine nici în cele mai bune restaurante din bătrînul New-York.

„Voi adăuga, în cazul cînd nu m-ai crede, că nu te-am minţit deloc.

„Vrei să-mi spui în schimb ce aveţi la masă acolo, pe partea de dinainte?

—      N-am venit aici ca să trăncănim fără rost, ci pentru a vorbi lucruri serioase! mormăi niţel mintos Bert Rhine.

—      Cum vrei. Te ascult. Cînd aveţi de gînd să vă predaţi; tu şi ceilalţi?

El mormăi iar:

—      Destul cu glumele! repet. Greşiţi în socotelile dvs. şi de acum înainte, sînteţi dvs. la cheremul meu!

„Desigur că nu sînt atît de prost, ca să vă lămuresc. Dar vă repet, că aţi dat dovadă că sînteţi isteţ, dacă v-aţi gîndit la înţe­lesul cuvintelor mele. Vă previn că vă avem în mînă!

—      Poţi să susţii orice-ţi place! îi răspunsei tăios. Ar fi mai nimerit să dovedeşti ceea ce afirmi.

—      Nu vă voi spune decît atît: predaţi-vă şi nu vi se va face nici un rău, nici dvs., nici celor care sînt cu dvs.!

—      Şi dacă refuz?

—      Atunci, o să vă ţară foarte curînd rău că v-aţi născut! Şi stărui, nu veţi fi dvs. singurul cel care va pătimi pe urma acestei încăpăţînări!

„Se află pe corabie o fată care vă iubeşte şi pe care o iubiţi, dar de care se pare că uitaţi. Cred că bănuiţi ce soartă o aşteaptă!”

Un tremur de mînie şi de groază îmi străbătu corpul. Eram pes­te măsură de înfuriat de neobrăzarea ticălosului care-mi vorbea, dar în acelaşi timp nu mă puteam împiedica să mă întreb: „Dacă spune adevărul, cu toate acestea?”

Nu-mi păsa prea mult de ceea ce avea să se întîmple cu mine. Dar îmi închipuiam pe Marguerite în ghearele acestei bande de nă­tărăi, care ar fi supus-o celor mai mari batjocuri şi celor mai du­reroase chinuri. Fu o vedenie scurtă şi înfricoşătoare.