📚Revolta Pe Atlantic - Jack London

Trebuie să fi pălit, fiindcă auzii glasul lui Bert Rhine răsunînd obraznic şi batjocoritor:

—      Nu sînteţi prost!... Văd că pricepeţi. Perfect! Nu mai sîntem departe de o înţelegere.

Totuşi, mă birui mîndria rasei, fiindcă mă trezii strigînd cu voce aspră:

—      Cînd vei veni pe punte, ziua, tîrîndu-te ca un cîine flămînd şi nevoit să se supună, atunci vom putea, cum spui tu, să ne înţelegem!

În timpul acestei convorbiri stewardul se afla pe dunetă. El ţinea în mînă o damigeană cu acid sulfuric şi-i goli conţinutul într-o găleată de zinc, aşezată în vederea unei ploi torenţiale sub streaşina odăii hărţilor.

Apoi, luă încet găleata, se apropie tiptil şi lărgi cu mîna liberă despărţitura făcută de mine între cei doi saci de făină. Apoi, cu o mişcare iute, stewardul aruncă focul lichid pe care-l avea în gălea­tă spre zăbrele, în spatele cărora îşi lipise obrazul Bert Rhine. Sub muşcătura cumplită a acidului, ticălosul scoase un urlet înspăimîntător şi, dîndu-se înapoi, dispăru în ţeava de oţel prin care venise.

Bătrînul chinez chiuia de bucurie, cu atît mai mult cu cît ţi­petele jalnice şi nelămurite urmară să răsune un timp oarecare în adîncurile magaziei de cărbune.

În faţa suferinţei, inima-mi era mai puţin împietrită decît a omului galben şi, chiar dacă victima nu era o fiinţă cumsecade, mă cuprinse o groază nemărginită, pe care nu mi-o puteam înfrîna, la gîndul înfricoşătoarelor chinuri ce-i fuseseră pricinuite.

„A muri nu-i nimic, sau prea puţin, e soarta întregii omeniri!” a spus Carlyle. Dar există o mare deosebire între a muri şi a primi în obraz o găleată de acid sulfuric.

Din fericire, Marguerite fusese în cabină, cînd se întîmplase grozăvia. Socotii că n-are nici un rost să-i povestesc faptele şi po­runcii oamenilor mei să nu pomenească nici ei despre această întîmplare fioroasă.

CAPITOLUL XXXVI

În aburi de pucioasă

Represaliile n-au întîrziat.

Începînd de-a doua zi, răsunară zgomote neobişnuite, care răzbiră pînă la Marguerite şi la mine, sub podeaua cabinelor noas­tre, sub cea din marele salon, ca şi sub podelele sufrageriei şi cămarei cu alimente.

Le auziră şi Louis, Wada şi stewardul.

Mîini nevăzute încercau şi ciocăneau lemnul, căutînd locul unde erau mai slabe şi puteau fi pătrunse mai lesne grinzile groase de stejar, aşezate pe un schelet de fier, ce sprijinea încăperile de din­dărăt pe fundul corăbiei.

—      Ei şi! spuse Marguerite. Chiar dacă am presupune că ei ar izbuti să se folosească de şmecheria asta, primul care s-ar încumeta să se arate ar fi nevoit să scoată întîi capul, astfel încît nu ne-ar fi deloc greu să-l trimitem înapoi.

Tîrziu după-amiază, ciocăniturile care se produseseră în două­zeci de locuri, deosebite, nu se mai auziră. Ele reîncepură, însă, la căderea nopţii şi fură din ce în ce mai îngrijorătoare, întrucît le însoţea un zgomot de oţel, asemănător celui al unei dalte în care loveşte cineva.

Aşa încît convinsei pe Marguerite să rămînă culcată şi să mă lase să veghez pe dunetă pînă dimineaţă, în tovărăşia lui Louis.

Se pregătea oare un atac, dat în acelaşi timp dinspre magazie şi de pe punte? Căldarea aceea vestită fu umplută iar, din ordinul meu.

Stewardul urma să vegheze jos şi, în faţa primejdiei necunos­cute ce ne ameninţa, cînd îl văzui că pune mîna pe o nouă dami­geană cu acid sulfuric, pe care avea de gînd s-o reverse în primul cap ce s-ar fi ivit prin podea, îi aprobai planul în tăcere.

Era ora unu noaptea, cînd Wada veni în grabă spre mine:

—      Mari necaz jos! Dvs. veniţi repede!

Îi predai carabina şi lăsîndu-l de pază pe dunetă, ajunsei în grabă la scară şi coborîi spre cabine.

În capul scării era trîntit Buckwheat. Tuşea şi se înăbuşea clătinindu-se înainte şi înapoi, frîngîndu-şi mîinile şi frămîntîndu-şi braţele. Din ochi îi curgeau lacrimi.

În acelaşi timp, răbufni e adiere de aer otrăvit, cu un puter­nic miros de pucioasă, care mă făcu să-mi opresc respiraţia şi să gîfîi. Ţinîndu-mi batista la nas şi la gură, coborîi scările, împleticindu-mă. În pragul cabinelor, întîlnii pe steward care, aproape asfixiat, se tîra pe mîini şi pe picioare, scuipînd şi gîfîind şi se străduia să iasă la aer.

Puţin mai încolo, unul din cei doi japonezi tuşea şi-şi zgîlţîîa camaradul prăbuşit la pămînt, încercînd să-l însufleţească, spre a-l putea aduce pe dunetă.

Mă împiedicai de ei şi căzui în genunchi. Dar mă ridicai în grabă, întrucît pe podea efectul produs de vaporii sulfuroşi era şi mai înăbuşitor.

Aşadar, lucrurile se limpeziseră.

Gura pe care izbutiseră, s-o facă răzvrătiţii nu le slujise spre a ajunge în cabină, ci spre a aşeza sub podea aparatul de afumat ce se afla în fundul tuturor corăbiilor, potrivit regulamentelor maritime şi care foloseşte la nimicirea insectelor şi şobolanilor.

Noi, „stăpînii” mîndri de sus, eram socotiţi... şobolani!

Cît de repede putui, ajunsei în cabina Margueritei şi deschisei uşa, care nu era încuiată.

Dar fata nu era acolo şi patul era gol!

Nemaiputîndu-mă ţine pe picioare, mă prăbuşii pe pat şi, timp de cîteva minute, rămasei nemişcat şi gîfîind, gîndindu-mă că poate voi muri pe locul pe care dormise ea.

Izbuti totuşi să-mi scutur toropeala ucigătoare ce mă cuprin­sese şi mă apropiai de gang, unde lămpile, gata să se stingă, nu mai aveau decît o flacăra palidă şi tremurătoare.

Ameţit încă şi cu plămînii plini de pucioasă, mergeam bîjbîind, cînd deodată îmi sfîşie auzul un horcăit îngrozitor, ce venea de un­deva, de aproape.

Întinsei mîna la întîmplare şi întîlnii pieptul înfrigurat al Mar­gueritei, ce se rezemase de zid.

Fata încercase să ajungă la scara salvatoare, dar trebuise să se oprească în cursul drumului, intoxicată pe trei sferturi — şi nu mai putuse înainta.

O luai pe braţe, care îmi tremurau de slăbiciune şi de groază şi izbutii s-o duc de acolo.

Urcarea scării, treaptă cu treaptă, prin aburii aceia otrăviţi, a fost un chin de neînlăturat şi care mi se păru că ţine un secol.Erau clipe cînd Margueritei i se sfîrşeau puterile şi voia parcă să-mi dea de înţeles că lupta nu mai avea nici un rost, că nu vor ajunge niciodată pînă la capăt.